Criza din Belarus sau criza belarusă?

Date:

Criza politică din Belarus a izbucnit și evoluează chiar în momentul în care au loc manifestările care marchează câteva evenimente de netăgăduită importanță istorică, dar și cu impact direct, profund, asupra evoluțiilor actuale, în plină desfășurare, din arealul postsovietic și fosta Europa Răsăriteană, acum Noua Europă, însă cu extensie la scara continentului european și chiar în viața internațională ca ansamblu. În urmă cu trei decenii, în anii 1989-1991, în URSS s-a declanșat, „de sus în jos”, o uriașă mișcare de schimbare, și la nivelul elitelor politice, și în largi cercuri populare. Experiment bine intenționat și salutar, dar mai ales necesar și chiar imperios, după îndelungata perioadă de stagnare din timpul lui Brejnev. Antrenate într-un demers cutezător, ambițios, însă încărcat de riscuri și incertitudini, lansat de Gorbaciov, perestroika și glasnostiul și-au atestat în scurt timp impasul. Sovietismul nu a putut supraviețui. Rezultatul a fost dezmembrarea URSS și apariția pe imensul uscat eurasiatic a Federației Ruse, devenită peste noapte un imens tabula rasa, aparent și înșelător, cu un bogat evantai de oportunități, necunoscute și riscuri.
Cele trei evenimente istorice memorabile celebrate în acest moment, pe fundalul cărora s-au produs mișcările tectonice din Heartlandul planetar – primul și al doilea război mondial și încheierea războiului rece –, au „lucrat” și „lucrează” încă la restructurarea și reașezarea configurației de putere în această imensă parte a lumii, la 100 de ani de la încheierea primului și la 75 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial, la care trebuie alăturați și cei 25 de ani de la încetarea (după unii) a războiului rece. Evenimente care au avut impact direct și esențial și asupra istoriei contemporane a Belarusului.

Primul război mondial a condus, între altele, la dispariția a trei mari imperii multinaționale – habsburgic, otoman și țarist. Dar în timp ce primele două imperii s-au scindat într-o serie de state naționale independente, imperiul țarist s-a convertit într-o uniune de republici sovietice cu autonomie limitată și abia cu puțină vreme înainte de încetarea războiului rece acestea și-au proclamat independența de stat. Abia la 8 decembrie 1991, într-o pădure din Belorusia, mai precis într-o dacha din Belovejskoie Pagadenie, liderii rus, ucrainean și bielorus, Gorbaciov, Kravciuk și Suskevici, au semnat acordurile de încetare a existenței URSS și creare a Comunității Statelor Independente. Reașezarea într-un echilibru stabil de securitate a zonei a întârziat totuși să se producă. Bielorusia/Belarus a devenit, în sfârșit, stat independent (după o efemeră încercare similară în timpul primului război mondial), dar relațiile sale cu Federația Rusă au rămas în continuare deosebit de strânse și de complexe.

După acordurile din Belarus, despre care se spune că au consfințit „divorțul amiabil” între fostele republici unionale, acestea și-au urmat propria cale a independenței, în noua comunitate interstatală sau în afara ei (statele baltice), ca membru (sau nu) al instituțiilor similare interstatale postsovietice sau eurasiatice. Belarusul și-a afirmat spectaculos voința de independență prin manifestația politică pașnică din 23 august 1988, cu un lanț uman de 600 km care a traversat și republicile baltice. Minskul avea să se integreze ulterior în toate constructurile interstatale inițiate de Moscova, cu care a încheiat și acordul de creare a uniunii interstatale Rusia-Belarus, proiect ambițios în curs de implementare, care instituie relații privilegiate între cele două state, astăzi cei mai apropiați parteneri și aliați din fosta URSS.

Criza politică și mișcările populare izbucnite în Belarus după realegerea pentru a șasea oară în fruntea statului, pe care îl conduce de 26 de ani, a lui Aleksandr Lukașenko nu pun sub semnul întrebării relațiile ruso-belaruse, așa cum subliniază atât regimul actual de la Minsk, cât și opozanții săi, dar și statele și instituțiile din sfera euroatlantică. La Moscova, președintele Putin declara: „Desigur, nu ne este indiferent ce se întâmplă acolo. Este o țară apropiată, poate cea mai apropiată nouă. Și din punct de vedere etnic este apropiată, și în planul limbii, și cel cultural, spiritual, în orice plan. Avem zeci, sute de mii, dacă nu chiar milioane de legături directe de rudenie. Avem una dintre cele mai mari strânse colaborări în industrie. Este suficient să spunem că Belarusul asigură peste 90 la sută din volumul total al importurilor agricole pe piață rusă”. În același timp, liderul de la Kremlin atrăgea atenția asupra unui eventual pericol, dar la modul general: „Cineva vrea ca acolo să se întâmple altceva. Vor să influențeze aceste procese”. Dar preciza că Rusia nu intenționează să intervină în Belarus (deși tratatele bilaterale conțin această clauză, în anumite condiții, însă această cale „nu va fi folosită atâta timp cât situația nu va scăpa de sub control”).

Nimeni nu poate ignora miza esențială a crizei din Belarus. Poziția strategică a țării, situată nu numai între Rusia și Germania, dar și la interfața arealului euroatlantic cu cel eurasiatic, conferă potențial Belarusului un rol important și o oportunitate reală de acțiune geopolitică nu doar în perimetrul extins al Balticii (deși țara nu are ieșire la mare), ci și în confruntarea la scară globală între ceea ce s-ar putea numi Noul Est și Noul Vest. Chiar dacă în cele trei decenii care au trecut de la dezmembrarea URSS și apariția statului independent Belarus nici actualul președinte, Lukașenko, nici predecesorul său, Suskevici, nu au depășit, prin politica lor, o abordare minoră și fără impact sensibil în reașezarea echilibrului de forțe în regiune și pe continent.

Actualul regim s-a limitat la o poziționare mai degrabă oportunistă și conjuncturală a țării între Est și Vest, cu profiturile dar și riscurile inerente. Lukașenko a contat pe cât posibil să extragă avantaje din relațiile privilegiate cu Rusia pentru a-și asigura stabilitatea regimului autoritarist care îl izolează în relațiile internaționale, prin statutul său de membru în organizațiile superstatale postsovietice și eurasiatice inițiate de Rusia, dar și pe plan economic, căci Belarusul nu ar putea supraviețui acceptabil fără colaborare cu Rusia (de care depinde în mod covârșitor în domeniul schimburilor comerciale și al asigurării potențialului energetic). Printr-o poziție versatilă și aparent deconcertantă, președintele Lukașenko a reușit să temporizeze, timp de peste 20 de ani, crearea uniunii interstatale cu Federația Rusă. Relațiile ruso-belaruse se cantonează de aceea într-o situație incertă și capricioasă.

Deconcertant evoluează și raporturile belaruso-ucrainene, care cunosc, și ele, suișuri și coborâșuri (chiar dacă Minskul a dezavuat reîncorporarea
Crimeei în Federația Rusă). Nici în ce privește extinderea legăturilor cu China nu se finalizează rezultate majore, în ciuda încercărilor Minskului de a extinde și activiza aceste relații. Problematice și puțin demne de crezare sunt și relațiile Minskului cu Occidentul și structurile euroatlantice. Tentativele de apropiere de UE sunt neconcludente, ca și relațiile cu cu SUA, în ciuda vizitei la Minsk din acest an a vicepreședintelui american Pompeo.
Toată această linie politică, oscilantă și ezitantă, n-a făcut decât să perpetueze izolarea internațională a Belarusului și ea explică, în mare măsură, și faptul că partenerii sau posibilii parteneri ai Minskului se mențin într-o expectativă prudentă, se abțin de la adoptarea unei poziții publice clar exprimate asupra situației actuale și asupra modalităților de ieșire din impas.

Dar în timp ce Moscova afirmă clar că problemele Belarusului trebuie rezolvate în cadru intern, fără imixtiuni din afară, principalele puteri și instituții occidentale abordează cu reținere și rezerve subiectul, chiar dacă Uniunea Europeană condamnă reprimarea opozanților regimului și a protestatarilor, încălcarea drepturilor omului, inclusiv prin instituirea de sancțiuni Belarusului. Iar sugestia Franței și Germaniei de a conlucra cu Rusia în rezolvarea crizei, ca și propunerea Poloniei și a unor state baltice de a media situația critică a momentului au rămas fără ecou. Mai mult, președintele Putin a declarat liderilor german și francez că orice tentativă a forțelor externe de a interveni în criza politică din Belarus ar fi inacceptabilă și ar agrava tensiunile. Nu trebuie uitat că Rusia și Belarus au alianțe militare și politice formale, prin Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Uniunea Economică Eurasiatică și acordul Uniunea Statală Rusia-Belarus.

Moscova afirmă răspicat că situația din Belarus nu trebuie externalizată, ea trebuie gestionată și decisă de belaruși. Și atunci, care să fie calea de urmat pentru rezolvarea crizei din Belarus? Înainte de toate, ea nu trebuie să degenereze într-o „criză belarusă”, adică o criză care să implice, într-o formă sau alta, și alte state și constructuri interstatale, așa cum s-a întâmplat, din păcate, în cazul Ucrainei. Belarusul nu intenționează să intre în Uniunea Europeană și Bruxelles-ul a înțeles (de această dată) intenția republicii postsovietice, recurgând la formula soft a Parteneriatului Estic, în care sunt incluse state est-europene foste republici unionale care nu au șanse de admitere în UE.

Contestatarii belaruși nu se lasă angrenați nici într-o „revoluție colorată”, ca în Georgia sau Ucraina, unde aceste mișcări au devenit antiruse și astfel și-au subminat grav propria stabilitate internă, nu numai relațiile cu Moscova. Majoritatea analiștilor converg în ideea că regimul Lukașenko are zilele numărate și dispariția sa e doar o problemă de timp. Dar, opinează Judy Dempsey, analist la Carnegie Institute din Moscova, „mișcarea din Belarus are nevoie de un leadership pentru a se produce schimbarea”. În schimb, un comentator al agenției (tot americane) Bloomberg titrează: „În Belarus, totul depinde de Putin”. Nu de Lukașenko, nici de liderul de facto al opoziției care, se spune, nu este om politic, ci simbol. În schimb, comentează agenția Bloomberg, președintele Putin este motivat de ideea reconstituirii „lumii ruse”, după dezmembrarea URSS, pe care liderul de la Kremlin o apreciază drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului” (XX). „Este pur și simplu de neconceput ca Putin să rămână cu brațele încrucișate când Belarusul încearcă să devină democratic și liber.” Și continuă, malițios: „Putin vede limba, cultura și identitatea belarusă – ca și acelea ale Ucrainei – ca o rudă săracă a Rusiei. Și nutrește un profund sentiment istoric de a avea nevoie de Belarus ca tampon pentru Europa Occidentală – Napoleon și Hitler au traversat pe aici pentru a invada Rusia”. Și ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, accentuează că actuală criză din Belarus are resorturi politice în principal. Manifestațiile, remarcă el, sunt de fapt „o luptă pentru spațiul postsovietic”, căci, atrage atenția ministrul rus, „nimic din ce se aude acum dinspre capitalele europene, mai ales dinspre statele baltice, Polonia și Parlamentul European, nu este despre Aleksandr Lukașenko, despre drepturile omului sau democrație. Este vorba numai despre geopolitică”. Lavrov s-a declarat convins că poporul belarus „nu se va lasă manevrat de cei care au nevoie de el doar pentru a domina acest spațiu geopolitic și a promova logica distructivă a alegerii între Europa și Rusia”. Cu alte cuvinte, belarușii nu au de ales între Vest și Est, între Occident și Rusia, ci între libertate și autoritarism.


Și comentatorii europeni țin să sublinieze că în actuala confruntare pentru putere din Belarus prevalentă este miza geopolitică. „Dacă Ucraina este importantă pentru Rusia, Belarusul nu este mai puțin important” – apreciază Ignatio Ortega de la agenția EFE. „Pierderea
Belarusului în favoarea Vestului” – continuă el – „ar crea de la o zi la alta o centură de rebeli în imediata vecinătate a Rusiei, care s-ar întinde din Georgia, în Caucaz, până în Ucraina, la Marea Neagră și va continua în Belarus, până ce va ajunge la cele trei republici baltice”.

În fața unei asemenea sfidări, liderii ruși de cea mai înaltă autoritate afirmă repetat că problemele Belarusului trebuie soluționate de înșiși belarușii, dar în același timp Moscova reamintește responsabilitățile Rusiei asumate prin Tratatul Uniunii statelor rus și belarus. Articolul 2 al acestui document stipulează că unul dintre obiectivele Uniunii este asigurarea securității naționale, printr-o politică de apărare comună și obligația de a apăra „integritatea și inviolabilitatea teritoriului Uniunii”. Nu este de aceea întâmplător că în contextul actualei crize sosesc informații despre deplasări și concentrări de trupe, dar și manevre militare, atât în state din NATO învecinate (Polonia, Lituania), cât și în vestul și nordul Belarusului.
Poziția strategică a Belarusului, aflat pe axa centrală dintre UE și Rusia, este deosebit de importantă atât pentru Moscova cât și pentru Vest, apreciază Dmitri Trenin, directorul Carnegie Institute din Moscova. În opinia lui, pentru Moscova există patru opțiuni de bază. În primul rând, o intervenție militară rusă în Belarus pentru a stabiliza aliatul: lucru care ar trebui evitat cu orice preț, din cauza inevitabilelor consecințe dezastruoase. A doua opțiune este de a nu face nimic și a permite căderea lui
Lukașenko, în speranța că succesorul său va ține cont de legăturile strânse din Belarus cu Rusia, inclusiv în sfera economică: opțiune prea riscantă, căci o tulburare se poate transforma într-o baie de sânge. În al treilea rând, valorificarea relațiilor sporite ale lui Lukașenko cu Occidentul și menținerea lui într-o îmbrățișare strânsă. Contraproductivă, pentru ca ar face Rusia un complice al regimului condamnat și ar genera ură împotriva Rusiei chiar pe banii Moscovei. A patra opțiune, fără Lukașenko, este gestionarea transferului de putere la Minsk. Ceea ce ar însemna implicarea unui spectru larg de persoane publice în Belarus și sprijinirea unei noi conduceri pentru a organiza noi alegeri și a reevalua problemele din relația bilaterală, inclusiv parametrii viitori ai relațiilor economice și de securitate între cele două țări.

La variantele imaginate de Trenin, alți analiști adaugă și altele. Oricum, ideea de bază este că, în nici un caz, criza din Belarus nu trebuie să devină criză belarusă.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Restart Energy a finalizat două proiecte fotovoltaice pentru compania Com Divers, în valoare totală de peste 300.000 de euro

Armand Domuța, CEO & Founder Restart Energy: „Proiectele fotovoltaice...

Proiecte de tehnologie digitală privind moneda digitală CBDC

| de Elena Dobre, membru al Asociației pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale – filiala Dobrogea

Ungaria über alles…

| de Laurențiu Mironescu președintele Ligii Navale Române

Țările în curs de dezvoltare… se dezvoltă

Transformările structurale care au loc în lume, pe multiple...