De Kishore Mahbubani
Distins membru al Asia Research Institute
la Universitatea Națională din Singapore
Iată un nou truism pentru această epocă a tensiunii globale: războaiele sunt rezultatul incompetenței geopolitice, în timp ce pacea reflectă abilități strategice.
SINGAPORE – Când Războiul Rece s-a încheiat în urmă cu trei decenii, așteptările generale erau că Europa va rămâne în pace, și că în Asia va izbucni războiul. În 1993, politologul american Aaron L. Friedberg a scris că Asia părea mult mai predispusă decât Europa în a fi „scena conflictului dintre marile puteri”. Pe termen lung, el a prezis că „trecutul Europei ar putea fi viitorul Asiei”.
E inutil să spunem că lucrurile nu au stat așa. De la războaiele iugoslave din anii 1990 până la războiul Rusiei din Ucraina de astăzi, Europa este afectată de conflicte violente de peste 30 de ani, chiar dacă nu a existat nicio șansă de război între statele membre ale Uniunii Europene. În schimb, deși țările asiatice nu se bucură de tipul de relații care există între statele membre ale UE, nu au existat războaie majore în regiune în toată această perioadă. Aceasta este o realizare remarcabilă, în special având în vedere faptul că cele mai mari trei războaie ale Războiului Rece – războiul coreean, războiul din Vietnam și războiul sino-vietnamez – au avut loc acolo.
Cum se explică această pace relativă din Asia? Răspunsul simplu este că Asia beneficiază de o cultură a pragmatismului, așa cum a demonstrat Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est, care a apărut ca o organizație regională de succes la sfârșitul Războiului Rece (așa cum JefferySng și cu mine documentăm în cartea noastră The ASEAN Miracle). Dacă ASEAN a primit cu brațele deschise Vietnamul, un fost adversar al multora dintre membrii săi, Europa și-a exclus în mod constant vechiul adversar, Rusia, din acorduri regionale obligatorii semnificative. Propunerea lui Mihail Gorbaciov, „casă comună pentru Europa“ a fost respinsă pe față.
ASEAN a avut succes tocmai pentru că a urmărit să fie cât mai incluzivă posibil. Când a lansat Forumul Regional ASEAN în 1994, unul dintre principalele sale obiective a fost de a reuni adversari tradiționali, cum ar fi India și Pakistan, Coreea de Nord și de Sud, China și Japonia. Este adevărat, atunci când președintele chinez Jiang Zemin a călătorit în Japonia în noiembrie 1998, vizita a mers prost, din cauza eșecului Japoniei de a oferi scuze complete pentru abuzurile comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Astfel, relațiile chino-japoneze s-au înrăutățit. Cu toate acestea, un summit ASEAN desfășurat ulterior la Hanoi a oferit liderilor chinezi și japonezi ocaziade a se reîntâlni și a începe repararea relațiilor.
Acum să luăm în considerare extinderea NATO. Deși liderii americani și europeni declară răspicat că nu au promis niciodată Rusiei că alianța nu va continua să crească, liderii ruși susțin altfel. Poate că viitorii istorici vor rezolva această dezbatere, dar putem, totuși, să contemplăm anumite explicații. La sfârșitul anilor 1990, liderii politicii externe occidentale, precum George F. Kennan, au avertizat că extinderea NATO în Europa Centrală și de Est a fost o „eroare fatidică“ care „ar putea fi de așteptat să inflameze tendințele naționaliste, anti-occidentale și militariste în opinia rusă, să aibă un efect advers asupra dezvoltării democrației ruse, să reînvie atmosfera Războiului Rece în relațiile est-vest și să impulsioneze politica externă rusă în direcții care nu sunt pe placul nostru“.
Mulți asiatici se îndoiesc că europenii au crezut cu adevărat că NATO putea continua să se dezvolte fără consecințe. Da, la fel ca și majoritatea ucrainenilor (și suedezilor și finlandezilor) de astăzi, oamenii din Polonia, Estonia, Letonia, Muntenegru și alții, își doreau să adere la NATO. Faptul că NATO a fost de acord să le accepte aderarea cu siguranță nu justifică invazia ilegală a Rusiei în Ucraina, care trebuie condamnată fără ezitare. Dar a presupune că nimic nu se va întâmpla ca urmare a extinderii NATO este fie o abordare naivă din punct de vedere politic, fie una necinstită.
Unii occidentali ar putea critica ASEAN pentru indecizia sa însă, cu toate acestea, abordarea ei a funcționat bine. În prezent, Asia de Est se concentrează pe competiția geopolitică SUA-China, care are un potențial imens de a diviza regiunea. Cu toate acestea, datorită unei prevăzătoare inițiative a ASEAN introdusă în 2011 pentru a preveni conflictele majore din regiune, majoritatea țărilor din Asia de Est sunt acum legate de cel mai mare acord de liber schimb din lume. Parteneriatul Economic Cuprinzător Regional include toate cele zece state membre ASEAN, precum și Australia, China, Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de Sud. Dintre cei cinci membri suplimentari, patru sunt aliați fermi ai SUA. Cu toate acestea, toți s-au alăturat cu entuziasm PECR, deoarece credeau că acesta va ajuta la stabilizarea regiunii.
Beneficiile abordării incluzive a ASEAN vorbesc de la sine. În 2000, economia Japoniei era de opt ori mai mare decât cea a ASEAN; acum este de 1,5 de ori mai mare, deoarece regiunea s-a dezvoltat puternic printr-un comerț mai strâns și interdependență. Între 2000 și 2022, comerțul ASEAN-China a crescut de la 40 miliarde de dolari la aproape 1 trilion de dolari. În mod remarcabil, economia ASEAN, în valoare de 3 trilioane de dolari,a avut o contribuție mai mare la dezvoltarea economică globală între 2000 și 2020 decât contribuția UE, a cărei economie valorează 15 trilioane de dolari.
Cu siguranță există mulți nori geopolitici deasupra Asiei. După cum am scris în Has China Won? concursul SUA-China va continua să ia amploare în următorul deceniu. Relațiile Chinei cu Japonia și India rămân tensionate. Cu siguranță sunt posibile noi războaie. Dar un conflict violent major în Asia rămâne puțin probabil, deoarece majoritatea guvernelor recunosc că „secolul asiatic“ este cea mai bună oportunitate pentru a-și extinde economiile și a îmbunătăți standardele de viață pentru oamenii lor.
În plus, procesele multilaterale bine stabilite ale regiunii au creat norme, mecanisme, culturi și obiceiuri care militează împotriva conflictelor. Există peste o mie de întâlniri oficiale care implică membrii ASEAN în fiecare an, iar partenerii de dialog ai blocului, care includ toate celelalte țări asiatice majore, participă la multe dintre acestea.
Acest lucru indică o lecție pe care Europa ar putea să o învețe de la ASEAN. Integrarea regională europeană s-a bazat întotdeauna pe principiul cardinal: „Pentru a vă alătura nouă, trebuie să fiți ca noi“. Dar ASEAN a inversat acest principiu, recunoscând faptul că „tocmai pentru că suntem diferiți, trebuie să comunicăm des și să învățăm să lucrăm împreună“. ASEAN este de departe cea mai diversă regiune din lume în ceea ce privește etnia, religia, cultura sau sistemele politice și economice.
În acest context, este dificil să supraevaluăm succesul ASEAN în promovarea cooperării regionale. Este evident că blocul a creat platforma potrivită pentru a reuni țări care altfel nu ar renunța la vechile lor animozități. În următorii ani, putem continua să evaluăm eficiența pragmatismului ASEAN prin aplicarea unui test simplu de turnesol: dacă vor izbucni războaie majore în regiune, vom ști că a eșuat.
Dar dacă acest lucru nu se întâmplă, vom avea și mai multe dovezi care să susțină înțelepciunea abordării mai incluzive a ASEAN. Vom avea, de asemenea, un model valoros pentru gestionarea afacerilor internaționale în lumea multipolară emergentă. Chiar dacă SUA și China se îndepărtează și mai mult, ASEAN se va strădui să mențină relații bune cu ambele. În acest proces, ar putea chiar oferi micul tampon necesar pentru a limita cele mai periculoase deversări ale rivalității dintre superputeri.
Kishore Mahbubani, un distins membru al Asia Research Institute din cadrul Universității Naționale din Singapore, este autorul Has China Won? (PublicAffairs, 2020) și The Asian 21stCentury, o carte cu acces deschis, care a fost descărcată de peste 2,73 milioane de ori de la lansarea sa în ianuarie 2022.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2023.
www.project-syndicate.org
