_________________
Marwan Muasher
Fost ministru de externe al Iordaniei
Anul 2021 a adus evoluții majore în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ale căror efecte se vor extinde mult în viitor. Retragerea SUA din Afganistan a fost doar cel mai recent semn că regiunea nu numai că se schimbă rapid, ci și iese de pe lista de priorități a comunității internaționale.
Deja, regiunea arată foarte diferit de cea pe care lumea a cunoscut-o în ultimele decenii, din cauza evoluțiilor recente din conflictul arabo-israelian (în special semnarea Acordurilor Abraham), a imploziei Libanului și a crizei din Tunisia, printre alte probleme. Mare parte din înțelepciunea convențională despre regiune – și din cadrul acesteia – nu mai este valabilă.
Invazia și ocuparea dezastruoasă a Irakului de către Statele Unite în 2003 făcuseră de mult publicul american să fie precaut față de intervențiile militare și construirea națiunii, iar retragerea din Afganistan a fost manifestarea finală a acestei dezamăgiri. Alegătorii americani și administrațiile ulterioare ale SUA au ajuns la concluzia că țara lor nu este deosebit de pricepută la promovarea democrației sau la construirea de instituții în afara granițelor sale. Și din moment ce boomul țițeiului din America a eliminat efectiv dependența sa de petrolul din Orientul Mijlociu, SUA au manifestat un interes în scădere pentru țările care par să nu dorească sau să nu fie capabile să stabilească sisteme politice și economice mai productive, incluzive.
De asemenea, în mare parte a lumii arabe se poate detecta frustrarea. Între intervențiile neîndemânatice ale Americii în Irak, Libia și Siria și sprijinul continuu necondiționat pentru Israel, în ciuda ocupației îndelungate de către această țară a teritoriului palestinian, arabii au devenit din ce în ce mai dezamăgiți de politica SUA. Rezultatul este că SUA și lumea arabă nu au fost niciodată mai separate.
Revoltele arabe din urmă cu un deceniu au încercat să introducă reforme politice și economice susținute. Dar această agendă a depus eforturi să se urnească din loc și acum se află sub o presiune enormă în singura țară în care a făcut-o. Până de curând, Tunisia s-a remarcat ca un model de diversitate politică, transferuri pașnice de putere și egalitate de gen. Cu toate acestea, acum este supusă impulsurilor dictatoriale ale unui președinte ales care se bucură de un sprijin popular larg. În mod similar, Libanul, de multă vreme un exponent al diversității culturale în regiune, se află acum într-o stare aproape de colaps, deoarece elitele sale politice corupte refuză să pună interesele țării înaintea intereselor proprii.
În cazul Tunisiei, rămâne de văzut dacă instabilitatea recentă este o anomalie care poate fi corectată sau, în schimb, anunță reînnoirea statu-quo-ului de dinainte de 2011. Și mulți arabi se întreabă dacă prăbușirea politică și economică a Libanului va semnifica și sfârșitul angajamentului său față de diversitatea culturală sau dacă poporul libanez va reuși din nou să păstreze un model care a exportat multe talente și speranță în restul regiunii.
Anul trecut a adus și evoluții majore pe frontul arabo-israelian. Doi lideri politici care anterior făcuseră ravagii în procesul de pace au părăsit scena. Președintele american Donald Trump, a cărui „înțelegere a secolului” a fost complet denaturată față de interesele israeliene, în detrimentul palestinienilor, și-a făcut bagajele (și și-a luat „planul de pace” cu el). Iar o soartă similară a avut-o Binyamin Netanyahu, cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, care s-a opus în mod deschis oricărei retrageri din teritoriile ocupate pentru a permite înființarea unui stat palestinian viabil. Dar Israelul are acum un nou guvern condus de Naftali Bennett, a cărui poziție în această problemă este chiar mai extremă decât cea a predecesorului său.
Dincolo de aceste rezultate electorale, 2021 va fi amintit cel mai mult pentru ciocnirile dintre forțele israeliene și palestinieni din districtele Sheikh Jarrah și Silwan din Ierusalim și apoi din Gaza. Mai mult decât oricând în istoria conflictului, comunitatea internațională a început să privească aceste episoade prin prisma drepturilor omului, cu mai puțină toleranță față de abaterile israelienilor.
În 2018, Israelul a promulgat o lege a statului național care i-a trimis în mod oficial pe cetățenii săi palestinieni la statutul de clasa a doua. Acum, trei rapoarte majore din ultimul an au criticat puternic tratamentul separat și inegal al palestinienilor din partea israelienilor, incluzând atât pe cei care sunt cetățeni israelieni, cât și pe cei aflați sub ocupație. Organizația israeliană pentru drepturile omului B’Tselem, foarte respectatele Carnegie Endowment for International Peace și Human Rights Watch au ieșit și au susținut (în măsuri diferite) că Israelul a instituit un sistem juridic asemănător cu apartheidul.
„Cuvântul cu A” era considerat tabu până acum câțiva ani. Dar, odată ce liderii Israelului și-au declarat deschis opoziția față de un stat palestinian, dinamica politică s-a schimbat. Israelul este evident angajat să susțină cea mai lungă ocupație militară din istoria modernă; dar presupusele încălcări ale drepturilor omului au atins un nivel pe care foarte puțini din comunitatea internațională îl pot justifica în continuare.
Acordurile Abraham, acordurile bilaterale ale Israelului care stabilesc relații diplomatice cu patru țări arabe (Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Sudan și Maroc) la sfârșitul anului 2020, s-au dovedit a nu face nimic pentru procesul de pace. În schimb, au permis doar guvernelor semnatare să asigure câștiguri politice și economice din partea SUA. Administrația Trump a sperat că acordurile vor servi drept o contragreutate pentru Iran, care are acum un nou președinte extremist. Dar nu au avut niciun impact asupra hotărârii administrației Biden de a reînnoi acordul nuclear cu Iranul și nici nu au avut niciun efect de moderare asupra poziției Israelului față de palestinieni. Arabia Saudită, deși nu a luat parte la astfel de acorduri, pare să le accepte, în culise, într-un efort de a construi o coaliție arabo-israeliană împotriva influenței iraniene în regiune. Regatul a luat, de asemenea, măsuri fără precedent de liberalizare economică și socială, păstrând în același timp sistemul politic intact până acum.
Pe scurt, în timp ce regiunea trece prin schimbări rapide, multe rămân neschimbate. Majoritatea liderilor arabi refuză să accepte că drumul către stabilitate și prosperitate trece prin instituții puternice, respect pentru diversitate, sisteme economice incluzive și egalitate juridică pentru toți cetățenii. În schimb, ei reprimă disidența și își consolidează propriile poziții.
Privind în perspectivă, conflictul arabo-israelian pare să intre într-o nouă fază. Palestinienii, în special cei din generațiile mai tinere, nu mai cred că o soluție cu două state este posibilă și, astfel, își reorientează lupta asupra egalității în drepturi și, eventual, a unui rezultat democratic cu un singur stat.
Dincolo de acest conflict însă, interesul comunității internaționale în regiune va continua să scadă. Dacă statele arabe vor avea vreo speranță reală de a obține pacea, stabilitatea și prosperitatea, vor trebui să lanseze un proces credibil de reformă politică și economică. Și vor trebui să o facă din interior.
Marwan Muasher, fost ministru de externe și viceprim-ministru al Iordaniei, este vicepreședintele studiilor la Carnegie Endowment for International Peace și autorul cărții „A doua trezire arabă: Și lupta pentru pluralism”.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021. www.project-syndicate.org
