Factorul afgan: îngrijorări, întrebări, căutări

Date:

Superputerea americană încheie încă un război cu deznodământ consternant: retragere fără victorie (pentru a nu spune înfrângere), misiune neîndeplinită, pierderi umane iremediabile, catastrofă umanitară, distrugeri materiale imense și cheltuieli exorbitante, prăbușire de imagine, pace nesigură, viitor incert.

Care au fost redutabilii inamici ai Statelor Unite? Mari puteri, posesori de arme nucleare, coaliții înarmate până-n dinți? Nu. State mici și mijlocii, nu prea dezvoltate economic, dacă nu chiar înapoiate, din fosta lume a treia: Coreea de Nord, Vietnam, Somalia, Irak, Siria, Afganistan. Nici măcar victorii a la Pyrrus nu a înregistrat cel mai puternic stat și liderul celei mai puternice alianțe politico-militare din istoria lumi, deținătorul unuia dintre cele mai mari arsenale nucleare și al celui mai copleșitor complex militar-industrial al planetei.

Politologul american George Friedman a încercat să lămurească această obsedantă ciudățenie într-o analiză recentă, dar s-a pierdut în explicații. Sau, oricum, n-a fost suficient de convingător. El scrie: „Lumea s-a obișnuit cu intervenția militară americană. O condamnă și apoi se consideră mulțumită cu condamnările sale. Dar pierderea războaielor după ani de luptă – rămânerea în războaie se datorează unor motive morale sau pentru a ascunde realitatea – nu are sens. SUA trebuie să controleze unde și cum se duc la război. Noțiunea sa de victorie include transformarea morală a oamenilor de factură învechită care nu cred că sunt imorali. Un principiu moral pe teren bine cunoscut și armele potrivite pentru acesta funcționează. Un principiu moral pe teren necunoscut și arme necorespunzătoare sunt mai puțin eficiente”.

Ce putem înțelege de aici?

Să încercăm, de aceea, să lămurim mai pe îndelete situația și să desprindem câteva lecții din experimentul dramatic și eșuat (pentru a câta oară?) al războiului din Afganistan.

Publicul – scrie comentatorul italian Mario Dinucci – a fost „înșelat în mod deliberat” după ce, în octombrie 2001, Statele Unite, flancate de Marea Britanie, au atacat și au invadat Afganistanul pe motiv că îl vânează pe Osama bin Laden, care a fost pus în urmărire penală de justiția americană pentru atentatele din 11 septembrie. Scopul real al războiului a fost însă ocuparea acestui teritoriu de primă importanță geostrategică, învecinat cu trei republici ex-sovietice din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan și Tadjikistan), precum și cu Iran, Pakistan și China (regiunea autonomă Xinjiang Uighur). În acest moment, existau deja semnale puternice de apropiere între China și Rusia: la 17 iulie 2001, era semnat la nivel înalt Tratatul de bună vecinătate și cooperare prietenoasă, definit ca o „piatră unghiulară”. Washingtonul a văzut aici o alianța emergentă între China și Rusia, ca o amenințare la adresa intereselor SUA în Asia, într-un moment critic în care Statele Unite încercau să ocupe golul pe care dezintegrarea URSS îl lăsase în Asia. „Există posibilitatea că un rival militar cu o formidabilă bază de resurse să apară în Asia”, avertiza Pentagonul într-un raport din 30 septembrie 2001.

În discursul său din 16 august, președintele Biden declara: „Misiunea noastră în Afganistan nu a fost niciodată construirea națiunii, nu a fost niciodată crearea unei democrații unificate și centralizate”. Un obiectiv așadar cu totul diferit de cel anunțat prin narațiunea oficială care a însoțit „misiunea în Afganistan” timp de douăzeci de ani. „Singurul nostru interes național vital în Afganistan astăzi rămâne ceea ce a fost întotdeauna: prevenirea unui atac terorist asupra patriei americane”, explica președintele Biden. Cotidianul „Washington Post” a reacționat prompt, amintind de noianul de știri false care au fost diseminate de administrație timp de douăzeci de ani, și a titrat: „Președinții și liderii militari americani au indus în eroare în mod deliberat publicul în legătură cu cel mai lung război al Americii, purtat în Afganistan timp de două decenii”.

Un prim neadevăr, ce avea să fie în cele din urmă penalizat de realități. Dar traseul fals nu s-a oprit aici. În august 2003, NATO, sub comanda SUA, a preluat cu forța rolul de conducere al ISAF (Forța Internațională de Asistență), fără a avea în acel moment vreo autorizație pentru a face acest lucru. Iar prin aceasta, peste 50 de țări, membri și parteneri ai NATO au participat sub comanda SUA la războiul din Afganistan.

Bilanțul politico-militar al acestui război, care a vărsat râuri de sânge și a irosit resurse materiale și financiare enorme, este catastrofal: sute de mii de decese civile cauzate de operațiuni de război, plus un număr incalculabil de „decese indirecte”, din cauza sărăciei și a bolilor cauzate prin război. Numai Statele Unite – după documente dezvăluite de „New York Times” – au cheltuit peste 2,5 trilioane de dolari. Pentru a instrui și înarma 300.000 de soldați guvernamentali, care s-au evaporat cu câteva zile de preluarea puterii la Kabul de către talibani, SUA au cheltuit în jur de 90 de miliarde de dolari. Aproximativ 55 de miliarde de dolari pentru „reconstrucție” au fost irosiți în mare parte din cauza corupției și ineficienței. Peste
10 miliarde de dolari investiți în operațiuni antidrog au dus la o creștere de patru ori a suprafeței cultivate de opiu, ceea ce a făcut ca Afganistanul să furnizeze astăzi pe plan mondial 80 la sută din opiul produs ilegal în țară.

Care sunt consecințele imediate ale eșecului din Afganistan? Revenirea talibanilor la Kabul va avea consecințe care vor depăși granițele țării, relata postul TV american CNBC. „Comunitatea internațională se va confrunta cu cel puțin trei probleme prin acapararea Afganistanului de către talibani: intensificarea activităților teroriste, un nou flux de refugiați, căci numeroși afgani vor fugi de violențe și persecuții, și escaladarea tensiunilor dintre India și vecinii săi, Pakistan și China”.

Occidentul este preocupat, poate în primul rând, de faptul că Afganistanul ar putea deveni din nou un „focar” al terorismului, căci ar putea deveni un sanctuar al forțelor islamice extremiste, fie ele al-Qaeda ori „statul islamic”. Trebuie remarcat faptul că talibanii nu au rupt niciodată alianța cu al-Qaeda în ultimele două decenii, în pofida presiunilor militare și a doi ani de negocieri în Qatar, afirmă Richard Fontaine, CEO al Center for a New American Security, un think tank de la Washington.

Talibanii și al-Qaeda „rămân îndeaproape aliniați și nu dau niciun semn că și-ar rupe legăturile”, afirmă un raport ONU, deși talibanii resping aceste acuzații și afirmă că nu vor permite unor organizații teroriste să folosească Afganistanul ca o bază de operațiuni. Dar analiștii nu dau crezare acestor afirmații, căci, după cum afirmă Amir Handjani, cercetător la Quincy Institute for Responsible Statecraft, „talibanii nu își respectă promisiunile”.

Iar faptul că numai în luna august islamiștii au eliberat între
5.000 și 7.000 de prizonieri din închisoarea Parwan, iar unii dintre ei sunt membri ai al-Qaeda, întărește scepticismul în ce privește intențiile talibanilor. De altfel, Afganistanul a fost refugiu sigur pentru teroriști atunci când talibanii s-au aflat la putere la Kabul la sfârșitul anilor 1990 înainte ca țara să fie invadată de SUA după atacurile teroriste de la
11 septembrie.

În al doilea rând, se prefigurează și o criză masivă a refugiaților din Afganistan. „Vom avea probabil un flux de refugiați cam înspre orice direcție către care se pot îndrepta”, afirmă Shamaila Khan, directoare pentru piețe emergente la compania Alliance Bernstein. Înaltul Comisar ONU pentru Refugiați (UNHCR) apreciază că peste 6,6 milioane de sirieni și-au părăsit țara începând cu 2011. ONU estimează că 550.000 de afgani au fost deja strămutați intern anul acesta din cauza instabilității și a luptelor. Iar această tendință se va accentua pe măsură ce situația din Afganistan degenerează. Națiunile Unite estimează că în 2021 se vor înregistra încă o jumătate de milion de refugiați afgani. „Peste
2,2 milioane de afgani sunt deja primiți de Iran și Pakistan și fuga nu este ultimul gest la care recurg, ci singura opțiune de care dispun oamenii pentru a supraviețui și de a se bucura de cele mai fundamentale drepturi umane”, declară Kelly Clements, înalt comisar adjunct al agenției ONU pentru refugiați (HCR). Situația se poate complica și din cauza faptului că Ankara a anunțat o nouă poziție a Ankarei în problema refugiaților. Turcia este o importantă țară de tranzit pentru refugiați și președintele Erdogan se pregătește să ia o atitudine mai dură împotriva migranților.

În al treilea rând, se apreciază că răsturnarea de situație din Afganistan va crea o instabilitate regională pronunțată, căci haosul politic din Afganistan s-ar putea răspândi în țările învecinate și va exacerba tensiunile existente între India și vecinii săi, Pakistan și China. India pare să fi adoptat o abordare de expectativă până acum. Însă dacă un atac împotriva unor ținte indiene va origina din Afganistan, New Delhiul aproape cu siguranță ar arunca vina asupra Pakistanului, explică Elizabeth Threlkeld.

În sfârșit, un alt element care va spori coeficientul de instabilitate – și nu numai în zonă, ci la nivel internațional – este repoziţionarea geopolitică a Statelor Unite la nivel global. Dezangajarea militară a SUA din Afganistan nu este doar o retragere de trupe și de armament, ci semnifică și o repoziţionare geopolitică. Miza nu mai este un război împotriva terorismului, ci un nou raport de forțe între marile puteri ale lumii, caracterizat de confruntarea Statelor Unite cu Rusia și China. Sfidarea principală pentru SUA nu mai este astăzi terorismul, ci aceste două superputeri din spațiul eurasiatic care sunt mobilizate de consolidarea influenței lor în spațiul central asiatic.

La nivel internațional, victoria talibanilor va crea, așadar, valuri de șoc, a căror magnitudine rămâne incertă.

Criza afgană ar putea avea un efect de domino în alte părți ale lumii, efect care riscă să provoace alte tensiuni sau crize în Asia, Europa și chiar America de Nord. Analistul canadian François Normand enunță în acest sens un număr de cinci riscuri.

Riscul nr. 1 – O nouă criză a migrației în Europa?

Majoritatea liderilor din Uniunea Europeană își pun întrebarea: revenirea la putere a talibanilor în Afganistan va declanșa un nou aflux de refugiați în Europa, așa cum s-a întâmplat după războiul din Siria din 2015?

Rigorile extreme care sunt de așteptat să fie impuse populației de către regimul taliban îi vor determina fără îndoială pe afganii moderați – și în special pe femei – să părăsească țara pentru a se refugia, în special în Europa.

Această migrație, justificată, poate fi desigur înțeleasă la nivel umanitar, dar nu este mai puțin adevărat că ea ar putea, pe de altă parte, să favorizeze din nou ascensiunea extremei drepte în Europa și accesul la putere, prin alegeri, al partidelor xenofobe.

Riscul nr. 2 – Afganistanul va deveni din nou o platformă pentru terorism?

După atacurile din 11 septembrie 2001, americanii au răsturnat regimul taliban, deoarece acesta a refuzat să-l predea pe bin Laden și pe complicii săi al-Qaeda care făcuseră din Afganistan baza lor de operațiuni pentru atacurile lor din întreaga lume.

Membrii al-Qaeda (aliații talibanilor) sunt încă prezenți în Afganistan, ca să nu mai vorbim de implantarea recentă a agenților ISIS, chiar dacă aceștia sunt în continuare dușmani ai talibanilor – cel puțin deocamdată. Cel mai grav coșmar al occidentalilor este ca teroriștii – stimulați de retragerea americană – să întreprindă atacuri în Europa, Statele Unite și Canada din Afganistan.

Riscul nr. 3 – Europenii vor trebui să-și regândească rolul în NATO

Unul pentru toți, toți pentru unul, deviza neoficială a NATO, la care s-a apelat după atacurile teroriste de la New York și Washington, pentru a coaliza membrii europeni ai NATO alături de Statele Unite în Afganistan în 2001, pare să devină un portdrapel tot mai problematic. Solidaritatea atlantică devine tot mai deficitară. Europenii dau vina pe americani pentru că nu i-au consultat în legătură cu retragerea lor grăbită și haotică din Afganistan. În plus, europenii își reamintesc că fostul președinte Donald Trump părea să pună la îndoială obligația de solidaritate dintre țările NATO în caz de agresiune. Această atitudine, de reticență marcată a Washingtonului, i-a îngrijorat în mod deosebit pe membrii alianței care se învecinează cu Rusia, precum cele trei țări baltice. În aceste state se pune tot mai frecvent întrebarea: ar veni Statele Unite în ajutorul lor în caz de criză acută în relațiile lor cu Rusia? Întrebarea a devenit cu atât mai actuală astăzi, când europenii urmăresc cu îngrijorare cum americanii și-au părăsit aliații afgani pentru a-i lăsa să se descurce singuri în fața talibanilor. Dezbaterea pe această temă, care a plutit în aer de zeci de ani, are (ne)șansa să se pună cu mai multă acuitate și să determine statele europene membre ale NATO să se concentreze pe obiectivul deja enunțat al accelerării proce-
sului de autonomizare în materie de securitate și apărare a statelor continentului.

Riscul nr. 4 – China își va consolida prezența în Eurasia

Implicația geopolitică a acestui dezastru îi face pe liderii chinezi să jubileze. Americanii nu numai că părăsesc Afganistanul, ci ei se retrag în mare parte și din Asia Centrală, lăsând loc Chinei, care dorește să-și extindă influența economică și politică în această regiune a lumii, pentru a facilita desfășurarea noilor Drumuri ale Mătăsii. Acest megaproiect chinez anunțat în 2013 își propune să construiască infrastructura terestră și maritimă necesară pentru a conecta piața chineză la Europa prin Asia Centrală.

Riscul nr. 5 – Tensiuni crescute în jurul Taiwanului

Asemenea unor state europene din NATO, Taiwanul ar putea să aprecieze la rândul său că retragerea precipitată a Statelor Unite din Afganistan ar putea fi o dovadă că americanii își pot abandona aliații peste noapte, dacă interesele lor naționale nu mai sunt în joc.

Statele Unite ar fi cu adevărat pregătite să intre în război cu China pentru a apăra Taiwanul, provincie chineză până în 1989 și astăzi aliat al Statelor Unite, în caz de că Beijingul intenționează să o reintegreze? Iată un context care va accentua fără îndoială tensiunile din jurul Taiwanului.

Alți analiști privesc însă mai nuanțat decizia Statelor Unite de a părăsi Afganistanul și consecințele ce decurg din această decizie. Comentatorul politic arab Amid Faljaoui consideră, de pilda, că „Statele Unite au părăsit mlaștina afgană pentru că, dacă, timp de decenii, au intervenit peste tot în lume, a fost fie pentru că se temeau de regimurile comuniste, fie pentru că au râvnit la resurse naturale”. Dar mai important este faptul că în rândul populației Statele Unite și al politicienilor americani există o tendință de bază, o tradiție, acum în creștere: izolaționismul. Chiar dacă acest război a provocat mai puține decese decât în alte câmpuri de luptă, cetățenii americani au fost șocați privind pe ecranele de televiziune imaginea soldaților lor mutilați.

Apoi, așa cum subliniază analistul italian Marc Fiorentino, dacă Statele Unite nu mai vor să fie polițiștii lumii, este și pentru că America a devenit autonomă în ce privește cerințele sale de petrolul din Orientul Mijlociu, datorită dezvoltării impetuoase a ramurii gazelor de șist. America este autonomă la toate nivelurile, nu mai depinde de petrolul din Orientul Mijlociu și de nicio altă țară pentru hrană.

Iar în ce privește Taiwanul, Statele Unite nu vor renunța la insula autoproclamată stat fie și din cauză că majoritatea semiconductorilor sunt fabricați în Taiwan. Recent, când s-a produs o penurie de semiconductori, întreaga industrie americană a cunoscut un impas. Deci, scrie într-o notă oarecum cinică autorul italian, „Statele Unite vor apăra Taiwanul cel puțin până când vor deveni autonome în materie de semiconductori. Iar când o vor face, americanii vor împacheta așa cum au făcut-o ieri la Saigon și astăzi la Kabul”.

După prima reacție, de mare încărcătură emoțională, dezastrul din Afganistan a început să stimuleze în ritm accelerat analize și comentarii pe o gamă de anvergură globală și epocală, comparabile cu cele prilejuite de evenimente relativ recente, ca războiul din Vietnam, dezmembrarea URSS și încheierea războiului rece canonic, atentatele teroriste de la 11 septembrie și războiul împotriva terorismului, dar și reflecții de ordin general pe teme ca viitorul democrației și ordinii liberale, drepturile omului, relația politică-morală, globalizare, dinamica în triunghiul SUA-China-Rusia, coeziunea Occidentului și raporturile SUA-Europa, perspectivele NATO, opțiunea americană între izolare și intervenționism și poziția SUA de hegemon mondial, ascensiunea Chinei pe plan internațional etc. Politologii americani stăruie, în mod explicabil, asupra poziției și rolului Americii în lumea de mâine. Este adevărat că excepționalismul american rămâne în vigoare, „căci face parte din identitatea noastră americană”, subliniază prof. Charles Kupchan de la Universitatea Georgetown, dar Washingtonul trebuie să înțeleagă că „dacă există o problemă pentru o țară, nu America trebuie să o rezolve. Sunt convins că nu mai putem face asta. Iar într-o anumită măsură, aceasta înseamnă că noi nu mai suntem indispensabili, dacă prin asta înțelegem a fi jandarmii lumii”. În această viziune, „trebuie să mutăm mai sus bariera înainte de a decide să facem război. Trebuie să investim mai mult în soluții nonmilitare, în diplomație preventivă și sprijin economic, în rolul ONU și al organizațiilor regionale. Statele Unite nu mai pot fi soluția de ultim recurs”.

Sloganul „America First” lansat de președintele Trump și preluat de succesorul său Biden se referă nu numai la afirmarea preeminenței SUA în lume, dar și la o Americă prosperă și puternică în interior. „Politica sa externă trebuie să servească americanului mijlociu. Iar aceasta presupune măsuri de ordin intern: infrastructură, asigurarea de boală, școli, reformarea regimului de imigrare etc.”. Iar în politica externă, continuă prof. Kupchan, „trebuie mai mult pragmatism și mai puțină ideologie”, căci stabilitatea într-o lume multipolară înseamnă și dialog cu China și cu Rusia, o nouă politică în Orientul Mijlociu și în Africa, dar și în Europa și Asia-Pacific, „ceea ce nu înseamnă o retragere a Americii, ci dimpotrivă, o și mai puternică prezență americană”.

În Europa, Afganistanul era considerat „primul război american în vederea reconstruirii lumii de după războiul rece”, apreciază ziaristul francez Frederic Mas de la publicația „Contrepoints”, dar acest război s-a încheiat printr-un „eșec răsunător și lugubru”. Iluzia imperială că „momentul unipolar” va continua și „intervenționismul politic și militar în toate azimuturile va permite reconstruirea unei lumi după imaginea Washingtonului” a fost infirmată brutal de eșecul aventurii afgane. Unipolaritatea urmărită de SUA „s-a însoțit cu o voință de hegemonie politică, tehnologică și strategică disprețuitoare deopotrivă față de inamici și aliați”, mai observa comentatorul francez menționat. Iar opinia sa nu este singulară în Europa.

Președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, vorbește de „o rușine pentru Occidentul politic” și de „o cenzură politică ce ne zguduie și care va schimba lumea”, iar succesorul probabil al Angelei Merkel la cancelariatul federal apreciază că asistăm la „cel mai mare dezastru al NATO de la crearea sa” în 1949. Afganistanul, consideră filosoful francez Bernard-Henry Levy, „este un Vietnam fără luptă” care a fost pierdut, ceea ce nu face decât să pună partenerii Americii în fața unor mari întrebări în privința marelui lor aliat. „Astăzi nu mi-aș dori să fiu coreean, taiwanez, japonez, armean sau ucrainean”, scrie Levy. Căci, preia ideea ziaristul canadian Joseph Facal, „această cumplită înfrângere americană va da tuturor inamicilor Occidentului o încredere și o energie reînnoite”. Dezastrul afgan, continuă el, „va produce un seism ideologic care va bulversa toate familiile politice”. În mod concret, detaliază comentatorii vest-europeni, înseamnă, între altele, un nou val de populism și xenofobie ca rezultat al posibilei revărsări masive de imigranți afgani pe continent, audiența și influența crescânde a forțelor extremiste în țările europene, subminarea solidarității din interiorul Uniunii Europene și sporirea neîncrederii Europei în aliatul de peste ocean.

Tot acest noian de îngrijorări, întrebări, căutări care agită lumea euroatlantică conferă Afganistanului blazonul unui punct de răscruce în viața internațională, cu valoare de responsabil moment al adevărului.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate