MICHAEL LIND
Profesor de practici al Școlii de Afaceri Publice Lyndon B. Johnson la Universitatea din Texas
Donald Trump este primul demagog real care a ocupat funcția de președinte al Statelor Unite. Dar politicieni care susțin că sunt tribuni ai celor lipsiți de putere împotriva instituțiilor corupte s-au întâlnit în America destul de des, din punct de vedere istoric, în funcții de stat și în administrația locală. Ca formă de politică, populismul demagogic tinde să înflorească atunci când grupuri mari de cetățeni simt că politicienii obișnuiți le ignoră interesele și valorile.
După sfârșitul perioadei imediat următoare Războiului Civil, perioadă cunoscută ca Reconstrucția, așa-numiții democrați Bourbon, descendenți de elită ai proprietarilor de sclavi din perioada antebelică, împreună cu aliații lor, au dominat administrațiile statelor din sud, din Virginia până în Texas. Oligarhia Bourbonilor a privat de drepturi toți sudicii negri și pe mulți dintre cei albi săraci, impunând cens electoral, teste de competențe și alte metode de a anihila votul. În consecință, Partidul Republican a fost aproape eliminat din sud. Monopolul democratic asupra puterii politice a servit la menținerea versiunii opresive a economiei de plantație, bazată pe forme de muncă precum arenda și sistemul de leasing al deținuților (închirierea deținuților către angajatori), metode care au înrobit atât populația albă, cât și pe cea de culoare.
Politicile oligarhice din sud și-au generat dușmani din rândul populiștilor demagogici a căror bază politică se regăsea printre micii fermieri și albii din clasa muncitoare. Deși mulți dintre demagogii sudiști proveneau din medii de elită, se distingeau de clasa conducătoare dichisită prin limbaj grosolan și campanii de divertisment. În Carolina de Sud, guvernatorul Benjamin R. Tillman a fost poreclit „Ben Furcă” atunci când l-a denunțat pe președintele Grover Cleveland: „Îmi voi înfige furca în coastele lui bătrâne și grase!”. În Texas, James Stephen Hogg, care cântărea 300 de livre (136 kilograme), și-a ales mistrețul ca simbol al campaniei sale pentru postul de guvernator și a avut succes.
Mulți demgagogi sudiști au folosit rasismul pentru a atrage albii de rând care se temeau de competiția negrilor. În Mississippi, guvernatorul și, ulterior, senatorul Satatelor Unite James K. Vardaman s-a autointitulat „Marea Căpetenie Albă” și a simbolizat atașamentul față de supremația albilor îmbrăcându-se în alb și călătorind într-o căruță albă, trasă de boi albi. Dar alții erau oportuniști. La începutul secolului XX, Tom Watson, din Georgia, a fost primul care a primit cu brațele deschise susținerea negrilor, apoi a militat pentru supremația albilor. Generații mai târziu, guvernatorul Alabamei George Wallace a acționat exact invers, făcându-se renumit ca segregaționist înainte de a apela, la sfârșitul carierei sale, la voturile negrilor, dintr-un scaun cu rotile, supraviețuind unui atentat de asasinat.
În plus, mulți demagogi populiști au denunțat instituțiile comerciale urbane și pe cele bancare, precum și corporațiile, de cele mai multe ori cu sedii în nord, ca fiind dominatori ai economiilor statului lor. Alți demagogi, precum W. Lee „Pappy” O’Daniel din Texas, au fost figuri centrale ale corporațiilor și ale păturii înstărite.
Odată ce câștigau puterea, demagogii sudiști își abandonau în mod frecvent susținătorii și se alăturau structurii. Uneori, aceștia formau dinastii de familie în politica de stat. Huey P. Long, din Lousiana, poreclit „Regele Pescarilor” („the Kingfish”), al cărui slogan era „Fiecare om, un rege”, a devenit guvernator și apoi senator al Statelor Unite. Asasinat în 1935, Long a fost ulterior urmat ca guvernator de fratele său, Earl, iar în Senatul Statelor Unite, de fiul său, Russell.
În afara celor regăsiți în sud în secolul XX, demagogi americani se regăseau în orașele nordice ale Statelor Unite, în care diasporele euro-americane erau blocate de la putere de elitele locale ale albilor reprezentați de anglo-saxonii protestanți (WASP). Reprezentând irlandezii americani cu venituri scăzute, James Michael Curley s-a autointitulat „Primarul Săracilor”. A ocupat funcția de primar al orașului Boston timp de patru mandate și funcția de guvernator al statului Massachusettes doar pentru un mandat, petrecându-și cinci luni din cel de-al patrulea mandat ca primar în închisoare, pentru corupție, înainte de a fi grațiat de către președintele Harry Truman.
În timpul și după mișcarea pentru drepturile omului din anii 1950 și 1960, „etnicii albi” ai clasei muncitoare s-au simțit amenințați din spate de competiția negrilor pentru obținerea locurilor de muncă și a proprietăților, iar din față, de către elita managerială și profesionistă. Din acest grup au provenit electorii pentru Philadelphia, primarul Frank Rizzo, și pentru New York, primarul Rudy Giuliani. Trump părea neobișnuit ca președinte american, dar ca arivist germano-scoțian, este ușor să ți-l imaginezi ca primar extravagant al New Yorkului, mobilizând împotriva Manhattanului alți „etnici albi” din cartierele mărginașe.
Dar a-l compara pe Trump cu dictatori fasciști precum Hitler și Mussolini relevă o ignoranță profundă în materie de istorie. Atât Hitler, cât și Mussolini erau susținuți de elitele militare, birocratice și academice, care disprețuiau democrația și se temeau de comunism. Prin contrast, elitele americane militare, birocratice și academice, precum și majoritatea instituțiilor sale corporatiste și financiare s-au aliat împotriva lui Trump. Mai mult, stilul glumeț, vulgar și tovărășesc al clasicului demagog populist american, cum e Trump, împreună cu cel al echivalenților săi europeni, precum Nigel Farage al Marii Britanii și italianul Matteo Salvini, nu ar putea fi mai diferit de personalitățile solemne, publice, ale lui Mussolini, Hitler și a dictatorului Francisco Franco, care a guvernat Spania pentru mult timp.
La fel de puțin plauzibile au fost și tentativele de a reduce populismul lui Trump la „naționalism alb”. În ciuda antecedentelor lui Trump în ceea ce privește remarcile bigote, proporția voturilor sale provenite de la albi a scăzut, iar susținerea lui de către votanți nonalbi a crescut în 2020 în comparație cu 2016. În mod similar, în Regatul Unit, între un sfert și o treime dintre votanții negri, asiatici și cei ai minorității etnice (BAME) au susținut Brexitul la referendumul din 2016, discreditând încercări de portretizare a populismului britanic ca fiind doar o politică bazată pe reacțiile albilor.
Ca stil politic, populismul apare atunci când politicienii convenționali și structurile de partid ignoră grupuri mari ale populației unei țări. Printre exemple se numără fermieri și muncitori albi în sudul Statelor Unite din perioada antebelică, fermieri din vestul central, la sfârșitul secolului al XIX-lea, „etnici albi” euro-americani în nord-estul secolului XX și albi din clasa muncitoare în vestul central industrializat și în nordul Marii Britanii din secolul XXI.
Cu siguranță, demagogii populiști promovează frecvent măsuri trăsnite pentru a soluționa probleme reale. William Jennings Bryan, candidat de trei ori din partea Partidului Democrat la președinție, a susținut bimetalismul monetar (susținerea dolarului din argint, pe lângă cel din aur) ca remediu pentru fermierii care sufereau. Dar chiar dacă colorații lor eroi sunt escroci sau șarlatani, votanții disperați au, deseori plângeri reale.
Astăzi, extrateritorializarea industrială și imigrația produc atât perdanți, cât și câștigători. Încăpățânarea nejustificată a instituțiilor Statelor Unite de a recunoaște faptul că efectele adverse ale comerțului liber și al imigrației i-a oferit lui Trump subiecte pe care le putea exploata, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Bryan, în 1890, vizavi de conformismul bipartizan în favoarea deflației aurului. Dar zidul lui Trump de-a lungul graniței Statelor Unite cu Mexic și utilizarea aiuristică a tarifelor, la fel ca și promovarea monedelor de argint, în cazul lui Bryan, au fost mai degrabă păcăleli decât politici credibile.
Istoria americană arată că cea mai bună metodă de eliminare a populismului este includerea votanților înstrăinați în politicile principale și abordarea solicitărilor legitime ale acestora prin metode sofisticate. Noua Înțelegere (New Deal) a președintelui Frankin D. Roosevelt a atins multe dintre scopurile mișcării populiste agrare a lui Bryan. Dar a reușit acest lucru incluzând fermierii și muncitorii în politică și în elaborarea legislației într-un mod instituționalizat, prin intermediul organizațiilor de fermieri și al sindicatelor de muncitori. În timpul Marii Crize Economice, Roosevelt a reușit să atingă un obiectiv populist abandonând standardul de raportare la aur, un sistem pe care mulți dintre economiștii de azi îl consideră, de comun acord, ca fiind dăunător din punct de vedere economic. Dar aceste solicitări reale populiste au fost abordate de reformatorii Noii Înțelegeri în interiorul sistemului bipartid și al instituțiilor statului și nu de către intruși instigatori.
Populiștii sunt deseori nemernici, dar urmașii lor merită să fie respectați și auziți. Populismul demagogic este o boală a democrației reprezentative. Pentru vindecarea ei, este nevoie ca democrația să fie într-adevăr reprezentativă.
Michael Lind este profesor de practici al Școlii de Afaceri Publice Lyndon B. Johnson din cadrul Universității Texas din Austin și este autorul cărții „Războiul noii clase: salvarea democrației de elita managerială” (The New Class War: Saving Democracy from the Managerial Elite).
