_________________
Helmut K. Anheier
Profesor de sociologie la Școala Hertie de Guvernare
Edward L. Knudsen
Cercetător asociat la Școala Hertie de Guvernare
În 2022, Germania va înceta să mai fie guvernată de primul său nou cancelar din ultimii 16 ani. Dar acest lucru nu înseamnă că era Angelei Merkel s-a încheiat. Germanii – și europenii – vor trăi cu moștenirea lăsată de aceasta și, chiar dacă a fost elogiată aproape unanim ca un lider statornic, istoria, în cele din urmă, poate nu va fi atât de blândă cu ea.
Într-un moment în care lumea trece prin schimbări rapide, fundamentale, atât Germania, cât și Europa au eșuat în trasarea unui curs nou decisiv. Deși Merkel a prevenit multe catastrofe, măsurile ei de precauție se poate să fi exacerbat multe alte probleme, precum criza financiară din Grecia. Mai mult, numeroase crize cu mișcare lentă – precum provocarea demografică a Germaniei, stagnarea tehnologică, schimbarea climatică și ascensiunea inegalității – au fost lăsate să ardă mocnit.
Cu siguranță, istoricii viitorului vor evidenția gestionarea fiabilă de către Merkel a situațiilor de criză, stilul său de leadership prudent și obiceiul de a asculta toate părțile implicate înainte de a lua decizii. Totuși, privind în urmă, va fi clar, de asemenea, că ea a fost genul de regină într-un regat de orbi. Într-un moment în care Europa s-a confruntat cu urgențe una după alta, ea s-a remarcat nu prin propria viziune, ci prin lipsa leadershipului din jurul său.
Merkel nu a fost un vizionar politic. Începându-și mandatul de cancelar după ce l-a învins cu greu pe fostul cancelar social democrat Gerhard Schröder, nu a încercat niciodată să pună în aplicare reformele drastice de liberalizare pe care ea și Uniunea Creștin Democrată le-au promis în campania electorală din 2005. Fie rezultatul unui calcul electoral, fie o adevărată lipsă a angajamentului politic, ambiția strategică va reprezenta un mare minus în restul carierei sale politice.
Același lucru se poate spune și despre rolul său în Europa. Deși a fost întâmpinată drept europeanul desăvârșit, abordarea sa în gestionarea crizelor a relevat adesea o lipsă de solidaritate a UE. A luat adesea decizii unilaterale fără să consulte sau să-i implice pe aliați, cum ar fi atunci când a renunțat la energia nucleară sau a sprijinit Nord Stream 2, gazoductul din Rusia în Germania care ocolește Polonia și Ucraina, făcându-le mai vulnerabile la presiunea Kremlinului. Mai mult, în diferitele crize din zona euro, Merkel a făcut minimul necesar pentru a menține Uniunea Europeană intactă, eschivându-se de la tipurile de schimbări necesare pentru a face blocul mai stabil și mai egalitar.
În multe privințe, conducerea ei solidă, dar lipsită de viziune a reprezentat o continuare a unui paradox care a predominat în perioada postbelică. Țara a preferat de mult timp conducerea necombativă, de tipul celor exprimate în celebrul slogan electoral al lui Konrad Adenauer „Fără experimente” (sau „Mă cunoști” al lui Merkel). Alternativa, așa cum o văd germanii, este de a îndemna la asumarea de riscuri politice à la președintele francez Emmanuel Macron sau politica pe marginea prăpastiei abordată de prim-ministrul britanic David Cameron când a permis referendumul pentru Brexit.
Deși Germania tânjește după progres și recunoaște nevoia de reforme, evită schimbările îndrăznețe. Cancelariile lui Adenauer, Helmut Kohl și Merkel (care au guvernat împreună 46 ani în total) au întruchipat dorința germanilor de stabilitate politică, adânc înrădăcinată după perioada tumultuoasă dintre 1910 și 1950. Cancelarii de după război cu mai puțină aversiune față de risc, precum Willy Brandt și Schröder, abia au reușit să depășească un mandat.
Rezultatul este o țară incapabilă de a susține un program de reformă pe termen lung. „Dacă nu este stricat, nu-l repara”, rezumă atitudinea predominantă. Când nevoia unei schimbări de direcție devine copleșitoare, germanii urmează principiul enunțat de Tancredi Falconeri în romanul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa „Leopardul”: „Dacă vrem ca lucrurile să rămână cum sunt, lucrurile trebuie să se schimbe”.
Într-adevăr, centrul politic al Germaniei crede că trăiește deja în cea mai bună dintre lumile posibile. Această atitudine, exprimată ca o combinație de negare colectivă și inerție, este menținută de federalismul țării (un echilibru complex între guvernul central și cele ale celor 16 state, care variază substanțial ca mărime și producție economică) și de un sistem de administrație publică care mai are până să prindă din urmă secolul XXI.
Calea de urmat
În ciuda tendinței de stagnare, Germania a făcut unele progrese sub Merkel. În timpul conducerii sale, rata generală a șomajului a scăzut de la peste 11% în 2005 la puțin peste 3% în 2019. Deși o parte din acestea au fost rezultatul reformelor pieței muncii Hartz IV inițiate de Schröder, Merkel a supravegheat cu succes o înăsprire a pieței muncii și o creștere peste cea a multor omologi europeni ai Germaniei (deși încă sub cea a Statelor Unite).
Și totuși, creșterea generală și cifrele șomajului ascund o imagine mai sumbră. În Germania zilelor noastre, unu din cinci copii crește în sărăcie. Mobilitatea socială este printre cele mai mici din OCDE. Și inegalitatea a crescut, astfel încât 10% din populație deține acum 56% din avere, în timp ce jumătatea de jos deține doar 1,3%.
Și pe plan internațional, Germania a exportat politici de austeritate dăunătoare în întreaga UE, împiedicând creșterea economică și reducând nivelul de trai în mare parte din sudul Europei.
Acasă, Germania nu a reușit să se pregătească pentru viitor. Conform indexului de digitalizare al OCDE, țara rămâne în urma multora dintre omologii săi. Investițiile publice urmează alte țări europene, ceea ce ne ajută să explicăm de ce emisiile de dioxid de carbon ale Germaniei per cap de locuitor rămân uimitor de ridicate. Și excedentul comercial mondial al Germaniei a dus la dezechilibre macroeconomice dramatice, punând în pericol zona euro deja fragilă și, indirect, periclitând propriile interese economice pe termen lung.
Astfel, Germania suferă de „Reformstau”, un număr serios de măsuri care fie se confruntă cu întârzieri mari de implementare, fie nu au fost încă adoptate. Problema este vizibilă nu numai în administrația publică și digitalizare, ci și în acțiunea climatică, infrastructură, educație și asistență socială. Reformele în toate aceste domenii au fost împiedicate nu din cauza lipsei de finanțare – Germania a avut în mod constant un excedent bugetar înainte de COVID-19 și încă se poate împrumuta la rate negative – ci din cauza lipsei de voință politică de a contesta interesele consacrate și ideologiile înrădăcinate.
Germania are nevoie urgent de o politică strategică, orientată spre viitor. Noul guvern trebuie să aducă un stil de conducere actualizat pentru a zdruncina țara din mulțumirea de sine în care se complace. Țara trebuie să investească în digitalizare și acțiuni climatice, să stabilizeze zona euro prin sprijinirea unor investiții mai mari în statele debitoare ale UE și să dezvolte o politică externă coerentă în colaborare cu partenerii săi europeni.
Nu va fi simplu. Cheltuielile mai mari pentru acțiuni climatice, digitalizare și asistență socială se vor lovi de bariera așa-zisului „plafon de îndatorare” (necesitatea unui buget echilibrat). Dar aceste reguli pot fi revizuite și adaptate pentru a permite investiții mai mari. În mod similar, în timp ce politica mai flexibilă a zonei euro se va confrunta cu turbulențe politice, ministrul de finanțe al Germaniei a arătat deja că datoria comună a UE este posibilă în circumstanțele potrivite.
În cele din urmă, dezvoltarea unei politici externe coerente în cadrul UE va fi întotdeauna dificilă, mai ales când implică cheltuieli substanțial mai mari pentru apărare. Dar tensiunile internaționale în creștere nu lasă de ales decât să acorde mai multă atenție lumii din afara Europei.
Următoarea guvernare germană trebuie să demonstreze că dorește să abordeze direct aceste provocări. Alternativa este încă o altă perioadă de stagnare, pe care nici Germania, nici Europa nu și-o pot permite.
Helmut K. Anheier, profesor asociat de protecție socială la Luskin School of Public Affairs, UCLA, este profesor de sociologie la Hertie School of Governance din Berlin.
Edward L. Knudsen este cercetător asociat la Hertie School of Governance din Berlin.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021. www.project-syndicate.org
