Miercuri, cortegiul funerar cu urna fostului conducător al Cubei, Fidel Castro, părăsea Havana în uralele a zeci, dacă nu sute de mii de cubanezi, îndreptându-se spre locul de veci situat în estul insulei, loc de unde, în urmă cu șase decenii, Fidel pornea marea Revoluție Cubaneză.
Cubanezii îl ovaționau, fluturând micuțe steaguri, cu zel revoluționar și mândrie națională, pe cel care a condus Cuba timp de 49 de ani cu un mix de carismă și voință de fier și care a creat un stat comunist la o aruncătură de băț față de SUA, un stat ce a fost la un moment dat un jucător central în perioada Războiului Rece. Cuba a jucat un rol cheie în criza din 1962 a rachetelor nucleare sovietice, care era să declanșeze un război atomic planetar.
Un erou anti-imperialist pentru mulți, mai ales în America Latină și pe continentul african, Castro avea foarte mulți oponenți care l-au acuzat că a distrus economia Cubei prin socialism și că a dispus arestarea sau chiar uciderea persoanelor care se opuneau dictaturii sale de tip sovietic.
Inițial ca o colonie spaniolă și apoi ca protectorat american, Cuba devenise un paradis pentru viciu. În 1902, Cuba a obținut independența la nivel formal, în realitate, Statele Unite ale Americii și-au păstrat poziția economică și influența politică foarte mare asupra insulei.
Lovitura de stat din 1958 împotriva lui Fulgencio Batista, fostul lider proamerican al Cubei, a marcat începutul revoluției cubaneze, mica insulă devenind pentru unii un simbol al luptei pentru libertate. Se considera că doar dacă insula ar fi fost eliberată de tutela străină și de interesele oligarhilor locali ar fi putut cubanezii să-și ia în mâini propriul destin și să își remodeleze țara. Fidel a promis să aducă Cuba pe calea democrației, de la care a deraiat atâta timp, și totodată prosperitate poporului cubanez. Însă, odată ajuns la putere, acesta a monopolizat puterea politică și a adoptat diverse reforme, cum ar fi cea agrară, pe care predecesorii săi au promis că o vor înfăptui, dar nu au reușit niciodată să o pună în aplicare.
Legitimitatea noului lider al Cubei a fost consolidată în aprilie 1961 de dejucarea tentativei SUA de a-l înlătura de la putere, când a învins un grup de exilați debarcați de către CIA în Golful Porcilor. Agenția americană a încercat să aplice în Cuba aceleași tactici folosite în detronarea guvernului Jacobo Arbenz care ajunsese la putere prin vot democratic în Guatemala. Tentativa de invazie, embargoul economic impus de SUA, precum și atacurile provenite din partea grupurilor de exilați înarmați și antrenați de americani au condus către o mentalitate de asediu și de resentimente față de SUA resimțite de mulți cubanezi chiar și în prezent. Pentru cei din Vest, moștenirea lăsată de Castro constă într-un regim autoritar de conducere a țării, cu un partid unic și cu puține libertăți.
În ciuda numeroaselor realizări pe care le-a avut Cuba sub conducerea lui Castro (ca de exemplu, asistență medicală de înaltă calitate pentru populație, creșterea speranței de viață, vaccinarea copiilor și un program ambițios de ecuație, analfabetismul scăzând la un nivel chiar mai mic decât cel din SUA), de mai multe ori țara era reclamată pentru crizele economice provocate de centralismul autoritar, pentru represiunea mass-media și cenzura extremă, exilarea sau întemnițarea dizidenților și discriminarea homosexualilor și a persoanelor bolnave de SIDA.
Deși unii au considerat că dictatura comunistă instaurată de regimul Castro a reprezentat o trădare pentru ceea ce ar fi trebuit să însemne Revoluția Cubaneză, marea masă l-a adulat pe „El Lider Maximo”.
Și aceasta se vede în cartierele sărace, socialiste, din Cuba lui Fidel. Aici nu există bande de răufăcători și practic aici nu s-a auzit de droguri. La multe case, ușile sunt lăsate deschise pentru ca briza să intre înăuntru, iar copiii și vecinii vin și pleacă fără să existe hoții. Cubanezii au un termen special pentru acest tip de existență: „Tranquilidad social”, ceea ce înseamnă ceva de genul „pacea socială”, dar, de asemenea, și o țară în care domnește legea și ordinea, un lucru rar într-o regiune ca America Latină, cu unele dintre cele mai mari rate ale criminalității din lume.
Pentru a explica această problemă, multor cubanezi le place să îl citeze pe scriitorul secolului al XIX-lea și luptătorul pentru independență Jose Marti: „vinul nostru este amar, dar este vinul nostru”. Mulți dintre ei consideră că pentru un stat cubanez suveran, o națiune independentă, Fidel Castro a avut dreptul să facă greșeli și să aplice soluții cubaneze unor probleme cubaneze. Chiar dacă în anumite situații, represaliile au fost disproporționat de dure. „Majoritatea te-a iubit cu pasiune. O minoritate te-a urât. Dar nimeni n-a putut să te ignore”, a declarat președintele ecuadorian Rafael Correa.
Moartea lui Fidel Castro pe 25 noiembrie, la vârsta de 90 de ani, îi forțează pe cubanezi să se gândească la ce fel de viitor doresc pentru insula lor. Iar cei mai mulți, atât din interiorul țării, dar și din exterior se gândesc dacă nu cumva cu dispariția lui Castro nu se va prăbuși modelul economic, și dacă va putea sistemul politic autoritar să mai funcționeze fără el.
