_________________
de Yuen Yuen Ang, Șeful catedrei de economie politică a Universității Johns Hopkins University
În urmă cu doar câțiva ani, la cel de-al XIX-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez (PCC), din 2017, președintele Xi Jinping a declarat că „socialismul cu caracteristici chinezești… deschide o nouă cale pentru alte țări în curs de dezvoltare să se modernizeze”. La acea vreme, multe țări din Sudul Global păreau dornice să învețe formula Chinei pentru succes, dar Statele Unite au văzut astfel de emulație ca pe o amenințare la adresa puterii blânde a vestului democratic. Șase ani mai târziu, schimbarea către est a puterii geopolitice pare să se fi inversat.
la începutul lui 2023, după trei ani de carantină înăbușitoare, China și-a redeschis porțile către lume. „China s-a întors”, au declarat mulți. Dar până în al doilea trimestru, perspectivele economice ale țării deveneau mai sumbre cu fiecare săptămână. Comentatorii occidentali au schimbat brusc macazul. După ce au avertizat că Occidentul e depășit de China, acum spuneau că a atins apogeul și că ar amenința stabilitatea globală ca urmare a declinului său. (În aceste narațiuni, China reprezintă întotdeauna o amenințare, indiferent dacă se ridică sau se prăbușește.)
Cu liderii chinezi ocupați cu lupta împotriva incendiilor de-acasă, nimeni nu mai vorbește despre a învăța de la China. Dacă discursul lui Xi din 2017 a marcat „recunoașterea” Chinei ca o superputere – una gata să ofere nu numai bani, ci și iluminare – se poate să fi fost cel mai scurt triumf geopolitic din istoria modernă. Și chiar dacă China nu mai „câștigă”, ar fi îngust să respingem experiența sa recentă ca irelevantă. De fapt, combinația de realizări și poticniri a Chinei, de la „reforma și deschiderea” anilor 1980 până în zilele noastre, o face un caz și mai instructiv decât dacă ar fi fost doar un miracol.
Crearea Epocii Aurite a Chinei
Un termen din istoria SUA este util în evaluarea acestor realizări și poticniri. China a trecut prin propria sa „Epocă Aurită”, generând creștere, dar și creând multe probleme noi.
În mod crucial, „aurit” nu înseamnă „de aur”. Implică faptul că sub aspectul orbitor de aur se află un metal de bază, întunecat. De aceea, romancieri precum Mark Twain și Charles Dudley Warner au profitat de această metaforă pentru a caracteriza ascensiunea Americii ca putere industrială globală la sfârșitul secolului al XIX-lea (aproximativ 1880-1900). A fost o perioadă de creștere spectaculoasă, dar și de corupție scandaloasă, inegalități și himere economice. Dacă luăm câteva povești din Epoca Aurită din SUA și le dăm jucătorilor nume chinezești, am putea crede că citim un tabloid oriunde în China.
Când Xi a venit la putere în 2012, China se putea lăuda cu multe realizări, după ce a susținut creșterea necesară pentru a scoate 800 de milioane de oameni din sărăcie absolută. În același timp, totuși, corupția elitelor era endemică și sfidătoare, inegalitatea veniturilor atinsese niveluri care le depășeau pe cele din SUA, guvernele locale se înecau în datorii și se profila o himeră imobiliară.
Xi a moștenit astfel o țară care se bucura de prosperitate, dar care și ceda în fața exceselor epocii aurite. Privită în această lumină, întrebarea cum a realizat China „miracolul economic” este greșită, deoarece presupune că creșterea PIB-ului reprezintă un succes incompetent. O întrebare mai bună este: cum a ajuns China să aibă propria sa Epocă Aurită de creștere riscantă, dezechilibrată și capitalistă?
Este o întrebare mare – una la care am încercat în două cărți (How China Escaped the Poverty Trap și China’s GildedAge) să răspund. În esență, deși este adevărat că Deng Xiaoping, reformistul inovatorcare i-a succedat lui Mao Zedong, a stabilit o economie politică extraordinar de orientată spre creștere, el i-a aplicat efectiv o dată de expirare.
Deng a implementat politici pragmatice care au eliberat sectorul privat, au stabilit parteneriate și au făcut comerț cu SUA și au introdus concurența, responsabilitatea și mecanismele de adaptare în aparatul guvernamental. Mai exact, toate aceste reforme s-au bazat pe o revoluție politică liniștită: o schimbare fundamentală de la conducerea despotică a lui Mao la un nou model de conducere colectivă, cu termen limitat. Deși Deng nu a susținut niciodată corupția, el a anunțat că „unii se vor îmbogăți primii”, sugerând că oficialii CPC ar beneficia personal în urma rolului jucat în stimularea creșterii PIB cu orice preț.
Ulterior, sub Jiang Zemin (1989-2002) și Hu Jintao (2002-2012), orientarea inițială rurală a reformelor pieței din China – de care au beneficiat masiv fermierii săraci – a luat o întorsătură urbană hotărâtă, pe măsură ce producția de export și investițiile străine au crescut, inclusiv din fabrici relocate din SUA, producând cele mai mari câștiguri pentru producători. Zonele rurale au alimentat orașele cu un surplus mare de muncitori care nu aveau acces egal la serviciile urbane, menținând astfel costurile cu forța de muncă la un nivel scăzut. Apoi, în anii 2000, terenurile și imobilele au răsărit ca motoarele favorizate de creștere. Dar bogăția rezultată a fost foarte concentrată, creând baroni tâlhari precum Hui KaYan (fondatorul dezvoltatorului imobiliar Evergrande, care a fost pus „sub supraveghere la domiciliu” în septembrie), în timp ce marea majoritate a chinezilor fie nu își permiteau locuințe, fie plăteau scump pentru acestea.
Departe de a eșua, reformele capitaliste ale lui Deng au avut un rol istoric în scoaterea Chinei din sărăcie într-o singură generație. Când Xi a preluat conducerea, sarcina lui a fost să înfrunte excesele vechiului model și să faciliteze tranziția către unul nou. În acest scop, el și-a lansat acțiunea anticorupție, urmată de campania sa de „prosperitate comună”, punând accent pe creșterea echitabilă și de înaltă calitate. În Epoca aurită americană, excesele capitalismului au determinat un val amplu de reforme sociale, economice și politice prin activism democratic, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Epoca progresistă. În mod analog, China lui Xi trece printr-o „eră roșie progresistă,” cu metode de sus în jos și „campanii” în stil comunist desfășurate pentru a aborda aceleași tipuri de probleme.
Xi a ales să însoțească această agendă socială „progresistă” cu o concentrare extremă a puterii personale, o represiune sporită și control ideologic. Printre altele, asta a însemnat reafirmarea rolului sectorului de stat în economie, lansarea unei politici externe ambițioase și ordonarea a trei ani de restricții „zeroCOVID”. În timp ce ultima politică nu a cauzat în mod singular stagnarea economică de astăzi, ea a amplificat dezechilibrele economice și tensiunile politice care s-au acumulat de mai bine de două decenii.
Învățăminte greșite din succes
Epocile aurite au multe să ne învețe, dacă reușim să extragem lecțiile potrivite din ele. Provocarea este să recunoaștem rezultatele mixte pe care le produc, mai degrabă decât să le caricaturizăm ca „reușite” sau „eșecuri”. Viziunea economiștilor asupra dezvoltării tinde să echivaleze creșterea PIB-ului cu progresul și, în plus, atribuie „succesul” doar uneia sau câtorva cauze simple care pot fi apoi „copiate” în altă parte. Actuala „Epocă Aurită 2.0” a Americii este un exemplu.
Sfârșitul Războiului Rece a oferit SUA victoria supremă, stabilindu-le ca superputere incontestabilă a lumii. Teoreticianul politic Francis Fukuyama susținea că liberalismul va fi pentru totdeauna steaua călăuzitoare a guvernării, nu numai în Occident, ci și în întreaga lume. În anii 1980 și 1990, guvernul SUA și instituțiile internaționale cu sediul la Washington au avut mână liberă să prescrie politici bazate pe piață – inclusiv privatizarea, dereglementarea și liberalizarea comerțului – țărilor în curs de dezvoltare.
În SUA, credința ferventă că piețele libere oferă cele mai bune soluții la toate problemele a câștigat coerență doctrinară sub eticheta de „neoliberalism”. Economiștii de masă au întărit consensul politic prin realizarea de studii care să arate că „instituțiile bune” (adică drepturi de proprietate privată și controale asupra puterii guvernamentale) sunt factorii cheie care determină creșterea, eliminând în mod convenabil relevanța istorică a capacității statului și a intervențiilor guvernamentale, precum și eradicarea populațiilor indigene şi exploatarea colonială în dezvoltarea occidentală.
Însă credința în neoliberalism a fost zguduită în 2008. Dereglementarea și ani de asumare nesăbuită de riscuri de către instituțiile financiare americane au culminat cu o criză financiară globală și, în timp ce Wall Street a fost salvat, Main Street a avut de suferit. Pe măsură ce inegalitatea extremă a continuat să crească, Donald Trump a urcat la putere prin folosirea resentimentelor populare larg răspândite împotriva establishmentului.
Privind în urmă, „victoria totală” a Americii după Războiul Rece pare acum începutul unei ere a mândriei nemăsurate. Nu întâmplător, a marcat și începutul noii Epoci aurite, magnații oțelului și ai căilor ferate fiind înlocuiți de titani ai finanțelor, industriei farmaceutice și tehnologiei – toți cu buzunare adânci pentru lobby și finanțarea candidaților politici. Acum, mulți susținători anteriori ai neoliberalismului sunt îngroziți și insistă că guvernele ar trebui să cheltuiască mai mult, să urmeze politici industriale și să reafirme controlul asupra piețelor.
Analiștii și factorii de decizie se gândesc de obicei la rezultate în termeni binari, cu sumă nulă: „succes vs. eșec” sau „câștigători vs. învinși” – ca în titlurile populare precum Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty sau Gambling on Development:Why Some Countries Win and Others Lose. Acest mod de a vedea lucrurile a produs ciclul familiar al euforiei, urmat de deziluzie, care a persistat de-a lungul istoriei moderne.
Când Europa de Vest era o putere colonială, a considerat forma sa idealizată de „democrație liberală” ca pe o soluție miraculoasă (mulți academicieni proeminenți exagerând rolul Revoluției glorioase din 1688 în alimentarea Revoluției Industriale engleze). Apoi, în America de după Războiul Rece, neoliberalismul a fost răspunsul la toate, la fel ca „valorile confucianiste” în Asia de Est și un „stat puternic” în China. În toate aceste cazuri, însuși factorul căruia avocații i-au atribuit propriul succes a fost expus mai târziu ca sursa celor mai mari probleme ale lor.
Fundamentul politic al succesului a fost, de asemenea, interpretat greșit în cazul Chinei. Una dintre cele mai comune erori astăzi este aceea că dezvoltarea Chinei a demonstrat superioritatea autoritarismului asupra democrației.. Această concluzie a animat dezbateri ideologice în care „Modelul chinez” este pus în față cu „Modelul american”, de parcă succesele Occidentului ar proveni numai din democrație, iar ale Chinei numai din autocrație. În realitate, China a reușit sub Deng pentru că acesta a înlocuit conducerea despotică cu o conducere instituționalizată și a respins dogmele în favoarea unei culturi a „căutării adevărului din fapte”. În același mod, eroziunea economică recentă sub Xi a fost parțial declanșată de propria sa renaștere a puterii personaliste și a controalelor ideologice.
O problemă similară apare atunci când comentatorii omit lecțiile potrivite, deoarece au fost induși în eroare de propriile părtiniri și distorsiuni. De exemplu, în China’s Gilded Age, „corupția cu acces la bani” (adică schimburi de putere și bogăție între elite, spre deosebire de mită sau delapidare) a funcționat ca „steroid” și a condus la creșterea riscantă și dezechilibrată pe care a experimentat-o China în ultimele decenii. Dar unii cititori, inclusiv academicieni, au interpretat greșit argumentul meu ca susținând beneficiile corupției și apoi m-au criticat moralist pentru că o susțin. De fapt, evidențiez ipocrizia țărilor bogate în ștergerea trecutului lor corupt (și uneori în legalizarea corupției astăzi). Privind la China contemporană ne obligă să revedem istoria tulbure a țărilor mai bogate.
Calea corectă de a învăța
Când luăm lecții de la China – sau orice poveste de „succes”, de altfel – nu ar trebui să ne întrebăm doar ce să învățăm, ci și ce să nu învățăm. Deng a arătat că un echilibru între stabilitate și verificările instituționale la nivelul conducerii politice reprezintă o bază necesară pentru creșterea economică. De asemenea, este esențială o guvernanță adaptivă asociată cu politici macroeconomice și externe sensibile. Nu ar trebui să presupunem, totuși, că puterea concentrată în mâinile unei singure persoane este răspunsul; de fapt, riscă capriciile și dispoziția schimbătoare ale politicii.
Mai pe larg, povestea Chinei ne amintește că orice succes în modernizare include avertismente. Alte țări în curs de dezvoltare ar face bine să evite să urmărească creșterea cu orice preț, mai ales acum când schimbările climatice se intensifică. Creșterea durabilă trebuie, de asemenea, să fie incluzivă. Atunci când creșterea îmbogățește doar o mică mână de elite, poate declanșa în cele din urmă o criză politică.
Este la fel de important să distingem între învățarea unui principiu și simpla copiere a unei anumite practici. Un principiu valoros din China din epoca reformei a fost „folosește-te de ceea ce ai”. Adică, comunitățile locale au folosit tehnici și resurse indigene pentru a stimula activitățile antreprenoriale. Un exemplu este „împărțirea profitului”, o practică adaptată din tradițiile colectorilor de taxe privați, în care compensarea serviciului public este de facto, dar nu de drept, legată de performanța economică. Împărțirea profitului a funcționat într-un stadiu incipient de creștere, stimulând puternic birocrații să genereze venituri; dar a devenit incompatibilă cu urmărirea unei creșteri de înaltă calitate și a fost eliminată treptat. Acest exemplu ar trebui să inspire alte țări să găsească modalități de a le oferi oficialilor lor o miză personală în dezvoltare, în moduri compatibile cu practicile indigene. Dar nu ar trebui să copieze pur și simplu această practică, care a devenit desuetă chiar și în anumite părți ale Chinei de astăzi.
Pe măsură ce economia chineză intră într-o perioadă de stagnare, ea va oferi fără îndoială lecții mai bogate despre dezvoltare și guvernare. Traiectoria Chinei ne amintește că nicio soluție, nici măcar una la fel de ingenioasă precum modelul lăsat posterității de Deng, nu poate dura pentru totdeauna. Fiecare generație și fiecare etapă de dezvoltare se confruntă cu un nou set de probleme care necesită un nou răspuns. Xi vrea să demonstreze că poate folosi controale de sus în jos în locul forțelor de jos în sus pentru a le ține în frâu. Dar realitatea, până acum, îi arată că se înșală.
Soluțiile de tip „taie și lipește” sau schemele de îmbogățire rapidă există doar în reclame. Adesea, cele mai bune lecții sunt învățate pe calea grea, adaptând principiile potrivite la contexte în continuă schimbare.
