România trebuie să creeze valoare adăugată în cadrul NATO, asumându-și leadership-ul în două sau trei domenii de apărare. Lângă actualul scut de securitate, ce are o orientare militară, este utilă crearea unui „Scut al securității capitalului”.
Interviu acordat de Florin Luca, secretar general al Fundației Europene
Nicolae Titulescu, d-lui Nicolae MAREȘ
Nicolae Mareș: Departamentul de Diplomație Publică al Alianței Nord-Atlantice a organizat nu de mult, la Bruxelles, o întâlnire a unor înalți oficiali ai NATO cu reprezentanți ai principalelor grupuri de reflecții geopolitice și strategice din România. Domnia Voastră a reprezentat Fundația Europeană Titulescu la reuniunea respectivă. Ce concluzii ați desprins? Ce ne-a făcut dintr-o dată atât de importanți?
Florin Luca: În primul rând faptul că poziționarea NATO în Europa Centrală și de Est s-a schimbat radical începând cu prima parte a anului 2014, odată cu declanșarea crizei din Ucraina. România a știut să utilizeze acest moment de instabilitate din regiune și a devenit, în urma unor demersuri diplomatice și politice concertate, un actor important în dispozitivul Alianței Nord-Atlantice.
Având o orientare strategică spre toate azimuturile, NATO își păstrează obiectivul de a proiecta stabilitate și securitate la toate frontierele aliaților săi, dând dovadă de flexibilitate, fără a privilegia un anumit teritoriu sau o regiune. Prioritățile Alianței au evoluat însă în ultima perioadă, ca urmare a crizei din Ucraina și a identificării Rusiei ca potențială sursă de amenințare în regiune. Acest lucru explică întărirea prezenței Nord-Atlantice în Europa Centrală și de Est prin crearea, printre altele, a unui dispozitiv multinațional de informații și asigurare a securității. Oficialii NATO consideră în același timp că dialogul cu Rusia există și trebuie menținut. Acest dialog este însă purtat în general de reprezentanții Statelor Unite. Subiectele discutate tratează în mod repetitiv cam aceleași teme: situația din Ucraina, reducerea riscurilor pe linie de securitate și transparența. Oficialii NATO consideră că Alianța a avut rezultate destul de eficiente de la izbucnirea crizei din Ucraina și a prevenit escaladarea unor potențiale conflicte la nivel regional.
Care este viziunea experților NATO, în condițiile date, despre Putin și Rusia?
În primul rând, experții NATO consideră că Vladimir Putin va câștiga viitoarele alegeri prezidențiale din Rusia. Se estimează că acesta va aduna peste 60% din voturile rușilor, care ar opta mai mult pentru stabilitate și mai puțin pentru o schimbare radicală. Șansele ca Vladimir Putin să fie îndepărtat de la putere (inclusiv prin lovitură de stat) sunt foarte mici. Locurile câștigate de opoziție la ultimele alegeri locale îi fac totuși pe experți să spere că există premise pentru crearea unui val al schimbărilor politice în Rusia. Aceste schimbări nu presupun însă apariția unor forțe care să se constituie într-o alternativă la sistemul condus de Vladimir Putin, ci mai degrabă o zonă de „fierbere” influentă, pe care liderul de la Kremlin va trebui s-o ia în calcul. Mulți experți se întreabă după aceea și cine îl va înlocui pe Vladimir Putin atunci când acesta se va hotărî să părăsească puterea. Deocamdată nu este pe masă niciun scenariu credibil. Primul-ministru Medvedev este văzut mai degrabă ca un foarte bun „numărul 2”, fiind puțin probabil, conform analiștilor NATO, ca acesta să devină succesorul lui Vladimir Putin.
Cum poate fi lărgită agenda întâlnirilor NATO-Rusia în aceste condiții? Ce opinii ați mai identificat în legătură cu acest dialog?
În contextul dat, agenda de dialog NATO-Rusia se va extinde cu subiecte de actualitate, cum ar fi Orientul Mijlociu, dezinformarea, războiul hibrid… În paralel, din motive economice lesne de înțeles, cele mai influente țări din Uniunea Europeană (Franța, Germania, Italia și Spania) pledează, cu nuanțări și tonalități diferite, pentru o accelerare și o relaxare a dialogului cu „Marele Vecin de la Răsărit”, iar țările din Europa Centrală și de Est reclamă o întărire a dispozitivului Alianței în regiune. Toate aceste fenomene apar în contextul în care economia Rusiei, la scară planetară, are o forță de penetrare mult mai scăzută, dacă este să o comparăm cu Uniunea Europeană, SUA, China sau Japonia.
Cum este văzută China la Bruxelles? Dar Turcia? Mai sunt și alte „dosare” pe masa oficialilor NATO?
În primul rând, China pare să stârnească în acest moment mai puțină îngrijorare în rândul Alianței Nord-Atlantice decât Rusia. Înalții reprezentanți ai NATO consideră China ca pe un actor mondial foarte important, care trebuie adus la masa discuțiilor pentru multe din problemele majore ale Planetei. După aceea, în ciuda a tot ceea ce s-a vehiculat și scris în mass-media în legătură cu apropierea Turciei de Rusia după puciul eșuat din iulie 2016, oficialii NATO consideră totuși că țara condusă de Erdogan este un aliat important în cadrul NATO, care își respectă angajamentele cu seriozitate și profesionalism. Există apoi o serie de proiecte pe care reprezentanții Alianței le consideră ca fiind „neterminate”: în Balcani (Bosnia-Herțegovina, Macedonia), dar și în spațiul ex-sovietic (Ucraina, Georgia). Pentru fiecare dintre acestea, multitudinea de elemente încă neclarificate, cât și riscul escaladării tensiunilor creează puține premise pentru identificarea unor concluzii sau scenarii de evoluție.
Peste toate acestea lupta împotriva terorismului?
La nivel global, așa este. Aceasta rămâne stringentă. A fost vizibilă în Irak și Afganistan, dar s-a manifestat și prin aderarea la Coaliția împotriva Statului Islamic, unde NATO nu este implicat în dispozitivul de luptă la sol, dar își aduce o contribuție importantă în special prin intermediul structurilor sale operative de cercetare imagistică.
Știu că personal vă preocupă modul în care sunt percepute relațiile militare ale României cu Franța. Cum le vedeți în momentul de față?
Părerea mea este că ele se află în momentul actual sub semnul mai multor ambiguități. Pentru a da o nouă dinamică relațiilor militare bilaterale, autoritățile au de realizat o muncă imensă.
Unde apar aceste ambiguități?
În primul rând la nivelul autorităților, care în momentul de față nu au identificat foarte precis complementaritatea ce poate să existe între o colaborare militară franco-română în relații bilaterale sau în Uniunea Europeană și rolul pe care și-l asumă cele două țări în cadrul NATO. În contextul în care autoritățile române (politice, dar și militare) consideră că întâietatea pe linie de colaborare militară trebuie acordată americanilor, datorită rolului important pe care aceștia îl joacă în asigurarea securității României, oficialii francezi, reprezentanți ai celei mai mari puteri militare din Uniunea Europeană și partener economic important pentru țara noastră, consideră că este normal să le fie recunoscut și lor un rol similar. Există după aceea diferențe importante de puncte de vedere în ceea ce privește alocarea resurselor (Franța și-ar dori mai mult o prezență românească în dispozitivele sale de luptă împotriva terorismului din Africa subsahariană, de exemplu, în timp ce România și-i dorește pe francezi mai prezenți pe flancul estic al NATO din Europa), dotarea cu echipamente a Armatei Române și, nu în ultimul rând, poziția față de Rusia. (S-a creat în rândul oficialilor români și ai NATO percepția că Franța, din motivele menționate mai sus, dorește o ameliorare a dialogului cu Rusia, în timp ce România, alături de alte țări din Europa de Est, optează în momentul de față pentru o poziție mai dură față de Kremlin.)
Au fost evocate în discuții și Regiunea Mării Negre, Convenția de la Montreux?
Da. Chiar dacă unii experți (civili sau militari) din România au sugerat cu diferite ocazii repunerea în discuție a Convenției de la Montreux, ce determină libera circulație în strâmtorile Bosfor-Dardanele și Marea Neagră, dar limitează în același timp prezența și capabilitățile militare maritime în acest perimetru, NATO consideră importantă respectarea acestui tratat internațional semnat în anul 1936. Această poziție apare în contextul în care Armata Rusă a reușit ca, pe lângă forțele navale, să-și sporească mult și capacitățile aeriene din Crimeea.
Ce dorește NATO în zona Mării Negre?
În afara opțiunilor bilaterale ce joacă și ele un rol foarte important (pentru România, Parteneriatul cu Statele Unite este cel mai grăitor din acest punct de vedere), NATO vizează în zona Mării Negre acțiuni de descurajare, culegerea de informații și transmiterea mesajului că această regiune a devenit prioritară pentru Alianță. Prezența militarilor marilor puteri occidentale în dispozitivul NATO în toată Europa de Est (inclusiv în România) arată că, dincolo de obligațiile NATO, cei care atacă, de exemplu, un soldat american pe teritoriul Românei sau al altor state din zonă, atacă de fapt Statele Unite.
Cum este văzută Moldova în contextul dat?
În ceea ce privește Republica Moldova, oficialii NATO consideră că cele mai bune pârghii de menținere a unei legături strânse cu lumea occidentală pentru această țară sunt sprijinirea întăririi instituțiilor statului, dezvoltarea dialogului cu tinerii, reformarea Forțelor Armate și lupta împotriva corupției. În paralel, prezența Nord-Atlantică în Moldova atinge și proiecte atipice, cum ar fi curățarea unor zone afectate de pesticide. NATO nu are pe ordinea de zi integrarea Republicii Moldova și nu-și dorește să joace un rol de competitor al Rusiei în această țară. Chiar dacă Alianța își construiește un nou sediu la Chișinău, va continua să-și mențină un ofițer de legătură în Moldova și să dezvolte programe de colaborare dincolo de Prut; impactul acestora va fi limitat de influența și valul de simpatie ridicat de care se bucură Rusia în rândul populației locale.
Ce este cu Campania WeAreNATO?
Conducerea NATO pune mare preț pe comunicare și a lansat în acest sens Campania WeAreNATO, ce se va face simțită și în România. Această campanie va avea ca obiectiv creșterea notorietății Organizației Nord-Atlantice în cadrul țărilor membre prin conștientizarea rolului pe care îl are la asigurarea păcii, securității și prosperității cetățenilor săi, cât și asigurarea unui suport popular pentru creșterea cheltuielilor militare. Este deja cunoscut angajamentul tuturor țărilor Alianței (inclusiv România) de a spori capacitățile de apărare prin alocarea a cel puțin 2% din PIB. Dincolo de acest demers ce obligă membrii la un aport semnificativ în cash, se are în vedere creșterea capacităților de intervenție și contribuții suplimentare în cadrul diferitelor misiuni ale Alianței.
Ce trebuie să facă România în acest context?
În primul rând, este necesar ca oficialii noștri să treacă la acțiune, construind proiecte precise, în cadrul cărora să-și asume leadershipul. Un prim demers ar putea fi sensibilizarea tinerilor, ce par foarte puțin interesați de problematicile NATO, plictisiți fiind de „limba de lemn” a unor lideri politici care au o magnitudine din ce în ce mai limitată asupra a ceea este sau ar trebui să fie important pentru țară și dau impresia că au trecut de la habotnicia comunistă la o habotnicie euro-atlantistă. După aceea, dincolo de aspectele geopolitice și geostrategice, trebuie asumată în mod responsabil alocarea resurselor destinate apărării, în special bugetul ce reprezintă 2% din PIB. Am impresia că în momentul de față România este mai degrabă într-o logică în care încearcă să vadă cum se poate împărți acest buget către americani, britanici, francezi, germani sau alți parteneri occidentali.
Aceasta este denumită etapa de „crispare”.
Da, trebuie să trecem grabnic de această etapă de „crispare”, în care se arată străduința de a face pe plac tuturor, concretizând destul de puțin, la o etapă în care să ne asumăm leadership-ul noi înșine și să definim precis cum poate România să creeze valoare adăugată în cadrul NATO. Așa vom putea ajunge un pol de excelență în două sau trei domenii de apărare de care Alianța are nevoie și pe care noi vom fi capabili să le acoperim prin participarea proactivă la procesul în curs de reformă a structurilor de comandă din cadrul NATO și crearea de clustere regionale de cercetare pe linie de securitate (IT, inteligență artificială, inginerie militară auto). Astfel de proiecte ar spori notorietatea NATO în rândul tinerilor, care, așa cum menționam mai sus, sunt prea puțin sensibili la mesajele oficialilor noștri pe linie de apărare. Mai trebuie să ajungem la definirea foarte precisă și unitară a nevoilor de dotare pe linie de apărare într-un context NATO, eliminând cât mai mult posibil redundanțele ce pot fi realizate prin tratate bilaterale. Trebuie să urmărim și capitalizarea multiplelor cooperări pe care le avem în cadrul NATO cu Statele Unite și Marea Britanie pentru inițierea unor proiecte militare de anvergură cu parteneri din Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, nu trebuie să ne facem iluzii: Uniunea Europeană va fi cu adevărat o mare putere doar atunci când va beneficia de buget, diplomație și armată comune. Avem tot interesul să susținem un astfel de demers. Cred și în activarea „diplomației contractelor” prin sprijinirea proactivă a Franței și Germaniei la constituirea unei industrii de apărare și a unei armate europene comune, într-o logică de complementaritate față de rolul nostru în NATO, prin acoperirea la nivel european a capabilităților deficitare din cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar fără a crea o alternativă sau o dublare a rolului acesteia. O astfel de inițiativă ne-ar permite să revigorăm o parte din industria de apărare, ce este în momentul de față „pe butuci”, să ieșim din negura unei „Europe cu două viteze”, să rezolvăm problema Schengen (da, cred că această inițiativă ne va permite să rezolvăm problema Schengen), să avem o înțelegere mai apropiată asupra priorităților fiecărei țări și modului de alocare a resurselor pe Mapamond în cadrul NATO.
Cum vedeți activarea „diplomației contractelor” în relația cu americanii?
Va trebui să demarăm un dialog deschis cu Statele Unite, ce ne-ar da posibilitatea ca: în schimbul achizițiilor de către România a echipamentelor militare din SUA atât de așteptate, să negociem investiții americane în industria română de apărare, infrastructură și învățământ/cercetare; să avem într-un mod transparent, pragmatic și responsabil și parteneriate militare mai ample în cadrul Uniunii Europene; să ne asumăm, în cadrul NATO, poziții de dialog și negociere a unor proiecte strategice cu Rusia, China sau Japonia, statut ce este asigurat în momentul de față doar de reprezentanți ai Marilor Puteri; să se treacă la utilizarea și mai pronunțată a rolului nostru politic în cadrul NATO prin asumarea pilotării unor proiecte majore ale Alianței în zona Mării Negre.
Ce fel de proiecte aveți în vedere?
Din acest punct de vedere, primul pas ar fi să vedem cum am putea adăuga lângă actualul scut de securitate, ce are o orientare militară, un „scut al securității capitalului”, ce ar fi mult mai profitabil pentru toți actorii care există sau apar în zona Mării Negre. Este nevoie să construim aici mari proiecte internaționale de business împreună cu alte națiuni din Uniunea Europeană, dar și americani, ruși, chinezi, japonezi, turci, în sectoare economice precum energia, infrastructura, învățământul, cercetarea sau sănătatea. Cred că România ar putea iniția și susține împreună cu Statele Unite și Uniunea Europeană astfel de proiecte politico-economice comune, construite între părți care în momentul de față se situează pe poziții divergente, precum țările NATO și Rusia. Astfel de inițiative ar avea un impact pozitiv asupra obiectivului Alianței Nord-Atlantice de a menține pacea în regiune.
Cum am putea pune în practică astfel de soluţii?
Apropiata vizită a Secretarului General al NATO în România în prima parte a lunii octombrie 2017 ar putea fi o bună oportunitate pentru demararea unor discuții pe aceste teme. Totul depinde numai de noi. De Gaulle spunea că „nu facem nimic fără oameni mari, dar aceștia sunt mari pentru că și-au dorit-o”.
