NATO, SUA și Uniunea Europeană. Punct și … de la capăt!

Date:

O atmosferă de insecuritate și instabilitate s-a instalat de ceva vreme la frontierele NATO și chiar și dincolo de frontiere. Cu toate acestea, misiunea sa internațională rămâne neschimbată: asigurarea în cadrul Comunității Nord-Atlantice a libertății, păcii, securității și valorilor comune prin apărarea colectivă, gestiunea situațiilor de criză și cooperarea pe linie de securitate. Aceste obiective rămân în vigoare, sunt complementare și contribuie la asigurarea libertății și securității Aliaților.
La Summit-ul din Țara Galilor din 2014 a fost aprobat Planul de Reacție Rapidă (RAP) în vederea adaptării la schimbările fundamentale în mediul de securitate de la granițele NATO și alte zone din sfera de interes a Aliaților. Planul de Acțiune răspunde cuprinde un set de măsuri pe termen mai lung:
– întărirea Forțelor de Reacție NATO (NATO Response Force – NFR);
– crearea unei Forțe de Reacție Foarte Rapidă (Very High Readiness Joint Task Force – VJTF);
– înființarea Unităților Multinaționale de Integrare NATO pe teritoriul Aliaților în Zona de Est a Alianței;
– creșterea capacității de intervenție prin noi proiecte de infrastructură și flexibilitate crescută în deplasarea rapidă a forțelor pe teritoriul național;
– operaționalizarea Comandamentului Multinațional din nord-estul Poloniei a Comandamentului Multinațional din România;
– consolidarea Forțelor Navale NATO prin adăugarea de noi capacități;
– definirea unui program de exerciții mai ambițios;
– eficientizarea procesului de planificare avansată și luare de decizii pentru a crește puterea de reacție militară și politică;
– adoptarea unei strategii cu privire la rolul NATO în Combaterea Conflictelor Hibride.

Dar cum sunt integrate aceste măsuri acum? Care sunt marile provocări ale NATO în acest context evolutiv? Pe ce viziune trebuie să se sprijine? Ce decizii trebuie luate? Ce acțiuni sunt întreprinse? Care vor fi resursele cheie ale NATO și cum vor trebui acestea alocate? Cum intervine NATO în afara granițelor sale? Pe ce organizare se sprijină? Cum apare Uniunea Europeană în acest ansamblu? De ce elemente cheie trebuie să țină cont România?
În primul rând, Alianța se află într-un punct crucial de decizie și acțiune. Va fi esențială adoptarea și implementarea unei strategii cu o viziune capabilă să clarifice modul în care NATO va face față provocărilor unei lumi impredictibile și rapid schimbătoare. Atât Aliații, cât și structurile politice și militare ale Organizației Nord-Altantice trebuie să se convingă de necesitatea unor acțiuni ce constituie elemente cheie ale unei astfel de strategii:

– acceptarea noilor realități geopolitice, asumarea costurilor asociate. Adaptarea va avea succes doar dacă Alianța înfruntă noile realități, inclusiv nevoia de a ține piept și de a dialoga cu o Chină și o Rusie avansate din punct de vedere militar, de a proiecta stabilitate la frontiere și de a îndepărta amenințările generate de terorism sau state agresive. Pentru a asigura o distribuție echitabilă a eforturilor între Statele Unite și aliații săi, respectarea principiilor Acordului de Investiții în Apărare semnat cu ocazia Summit-ului din Țara Galilor din 2014 a devenit o prioritate;

– consolidarea măsurilor de descurajare. Aici avem două elemente importante: eficientizarea vitezei de reacție și a capacității de intervenție a forțelor convenționale NATO și modernizarea strategiei și capacităților nucleare ale Alianței;

– stabilirea unor obiective militare ambițioase în domenii diverse. Elementele fundamentale ale forțelor convenționale non-nucleare trebuie să fie radical îmbunătățite, inclusiv prin integrarea mai eficientă a noilor tehnologii cibernetice. Într-adevăr, consolidarea forțelor convenționale ale Alianței este o condiție sine qua non a procesului de adaptare. Deși adoptarea unei noi strategii nucleare este o provocare politică serioasă, Grupul de Planificare Nucleară al NATO trebuie să încerce să avanseze cât mai mult și în această direcție. NATO trebuie să fie, pe de altă parte, capabilă să comande operațiuni simultane pe fondul unor conflicte internaționale de anvergură și să deruleze o campanie strategică de stabilizare durabilă la sud de granițe. Mecanismele NATO de gestiune a situațiilor de criză sunt în continuare mult prea complexe. Rolul NATO în apărarea resurselor comune globale trebuie să fie întărit prin înființarea de forțe multi-domeniu capabile să opereze eficient în toate mediile (aer, apă, teren, spațiu, spațiu cibernetic, cunoștințe și informații);

– consolidarea rolului NATO în combaterea terorismului. Amenințarea teroristă ce vizează Zona Euro-Atlantică se va intensifica și este, în opinia mea, cel mai mare pericol cu care se confruntă țările NATO în acest moment. Politicile NATO de Combatere a Terorismului și suportul pe care îl poate acorda NATO Coaliției Globale împotriva ISIS sunt vitale. Atentatele din ultimii ani din Europa Occidentală, cât și rolul destul de timid jucat în coaliția împotriva Statului Islamic sau în combaterea focarelor teroriste din Africa Subsahariană ne arată că pericolul terorist nu a fost tratat de NATO ca pe o prioritate până acum. Totuși, NATO ar trebui să se concentreze mai mult pe prevenirea atacurilor teroriste asupra membrilor săi, inclusiv atacurile conduse din interiorul statelor membre. Nou modernizata Divizie de Informații și Securitate, ce beneficiază de conexiuni sigure de comunicare cu capitalele Aliaților, ar putea deveni o platformă pentru schimbul de informații secrete privind amenințările teroriste;

– diplomația și raportul de forțe în relația cu Rusia și China. Politica strategică a NATO vizează, de asemenea, o comunicare mai bună cu Rusia. Se vorbește în schimb foarte puțin despre China sau despre o alianță ruso-chineză ce ar fi foarte greu de suportat. În ciuda declarațiilor oficiale, opiniile țărilor NATO față de aceste teme sunt destul de diferite și nu am sesizat până în acest moment o viziune ce poate să integreze dinamica relației cu Rusia și China în întreaga sa complexitate geopolitică, economică și militară;

– promovarea unei agende extinse de securitate a NATO. Misiunea de lungă durată din Afganistan este o dovadă a faptului că rolul Alianței de asigurare a securității nu se oprește la granițele sale. NATO trebuie să aibă un rol extins de menținere a păcii pentru a reafirma angajamentul Alianței în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și dincolo de aceste teritorii;

– Centre de Excelență. NATO ar trebui să integreze mai eficient multiplele sale centre de excelență într-o rețea globală. Această abordare ar aduce mai multă coerență în caz de război și ar permite combinarea eforturilor în ceea ce privește studierea și utilizarea Inteligenței Artificiale și a instrumentelor de apărare cibernetice;

– crearea unui Parteneriat Strategic NATO – UE ambițios și extins. UE va deveni un actor de securitate și un partener NATO din ce în ce mai important, iar parteneriatul strategic dintre NATO și UE va fi esențial pentru gestionarea relațiilor transatlantice. Ar trebui organizat anual un Summit NATO – UE la nivel de șefi de stat și guverne;

– standarde comune. NATO trebuie să creeze o rețea globală de parteneriate și instituții strategice. În contextul unei securități globalizate, NATO are nevoie să pună bazele unor parteneriate durabile de natură politică, civilă și militară pe tot mapamondul. NATO ar trebui să promoveze un standard unic de evaluare comună, cerințe și specificații armonizate, să încurajeze utilizarea fondurilor comune, precum și să implementeze un sistem de audit la nivelul tuturor membrilor;

– consolidarea relațiilor cu industria tradițională de apărare a noilor actori privați. NATO trebuie să se implice mult mai mult în înțelegerea impactului noilor tehnologii precum inteligența artificială și analiza de date, împreună cu aplicațiile lor în sfera apărării. Multe din companiile care produc noi tehnologii nu sunt giganți ai sectorului de apărare și multe din ele nici nu sunt concentrate pe apărare. Aceste companii ar trebui să fie asigurate că nu există niciun pericol dacă investesc resurse limitate în proiecte ale NATO;

– pregătirea NATO pentru viitor. NATO trebuie să își îmbunătățească strategia viitoare de război pentru a integra tehnici de război hibrid, război cibernetic, contra-terorism și hiper război, precum și combinații ale acestora. NATO trebuie să profite de impactul noilor tehnologii asupra mediului de securitate și asupra spațiului de conflict. Alianța trebuie să exploateze mai bine noile tehnologii de comunicare și să analizeze sistematic tehnologia care are la bază inteligența artificială pentru a exploata „big data”.


Dar pentru îndeplinirea eficientă a misiunii de apărare,  Aliații au nevoie de fonduri și capacități. Distribuirea echitabilă a eforturilor membrilor și încurajarea Aliaților să respecte angajamentele asumate prin Acordul de Investiții în Apărare din 2014 au devenit priorități majore. Acordul de Investiții în Apărare își dorește să inverseze tendința de scădere a bugetelor de apărare, să exploateze cât mai eficient fondurile Aliaților și să distribuie într-un mod mai echitabil costurile și responsabilitățile în rândul membrilor.
Aliații NATO și-au asumat deja aceste principii. În anul 2006 Aliații au fost de acord să investească 2% din PIB în apărare. Dar investițiile sunt doar o parte din imaginea globală. În consecință, cu ocazia Summit-ului din Țara Galilor din 2014, Aliații au adăugat obiectivului de buget de aparare de 2% din PIB al statelor membre și obligația de a cheltui 20% din respectivele sume pentru achiziția de echipamente majore până în 2024. Achiziția de echipamente majore, inclusiv programele de cercetare și dezvoltare aferente, este factorul ce contribuie la consolidarea capacităților NATO. La acest moment doar o mică parte din Aliați, printre care și România, îndeplinesc aceste cerințe. Potrivit statisticilor furnizate de mai multe surse, cifrele vorbesc de la sine: Statele Unite ale Americii reprezintă 46% din PIB-ul Alianței și susțin aproximativ 68% din cheltuielile totale cu apărarea.
Printre cele mai importante caracteristici ale forțelor Aliate identificăm capacitatea de intervenție și sustenabilitatea. În acest scop, Aliații continuă să contribuie semnificativ la operațiunile, misiunile și activitățile NATO, precum și la Structurile de Comandă și Intervenție. Aliații investesc resurse considerabile în pregătirea forțelor, abilităților și infrastructurii lor pentru activitățile și operațiunile Alianței. Mai sunt multe de întreprins aici.
În acest scop, va fi important ca Aliații să își definească clar prioritățile naționale și să promoveze viziunile lor strategice și nevoile de securitate în cadrul NATO. Pentru a atinge acest obiectiv, reprezentanții Aliaților trebuie să fie convinși să depună eforturi suplimentare pentru acoperirea a trei criterii: „investiții, capabilități și angajament”.  Ar trebui respectată progresiv condiția de investire a 2% din PIB pentru fiecare țară în sectorul apărării până în 2024. În al doilea rând, ar trebui să se îmbunătățească și calitatea cheltuielilor prin punerea accentului pe formarea resurselor umane și finanțarea capacităților operaționale pentru a maximiza și eficientiza capabilitățile forțelor aliate. În al treilea rând, fiecare stat membru trebuie să continue să se implice activ în menținerea capacităților NATO necesare pentru apărarea colectivă și pentru proiectarea stabilității – inclusiv operațiuni de gestionare a situațiilor de criză și misiuni de pregătire.
Capacitatea Alianței de a inova și de a încuraja producția de tehnologie și echipamente noi va fi, de asemenea, crucială. În medie, este nevoie de aproximativ 15 ani de la conceperea unui echipament militar până în momentul în care devine funcțional și operațional. Foarte mult timp. Timpii de punere în funcțiune a capacităților trebuie scurtați, iar comandanții militari trebuie să aibă un cuvânt mai greu de spus în dezvoltarea cerințelor. NATO ar trebui să promoveze un standard unic de evaluare comună, cerințe și specificații armonizate, să încurajeze utilizarea comună a fondurilor, precum și implementarea unui sistem de audit la nivelul tuturor membrilor. Va fi crucial pentru Alianță să fie capabilă să înțeleagă mai în profunzime impactul noilor tehnologii cum ar fi inteligența artificială.
Dar cum intervine Alianța în afara granițelor sale? Planul NATO de Reacție Rapidă a fost agreat de partenerii Alianței cu ocazia Summit-ului din 2014 organizat în Țara Galilor. Scopul Planului este ca Alianța să fie mereu pregătită să intervină „rapid și ferm” pentru a combate orice amenințare dinspre est și sud. Au fost implementate o serie de măsuri concrete ca parte a eforturilor de a asigura membrii Alianței din Europa Centrală și de Est de temerile lor în ceea ce privește Rusia. Printre măsurile luate se numără intensificarea activităților terestre, maritime și aeriene în zonele relevante și derularea a numeroase exerciții de apărare colectivă. Planul de Reacție Rapidă include, de asemenea, resurse pe termen lung pentru a răspunde unui mediu volatil, cum ar fi întărirea capacităților Forțelor de Reacție NATO, crearea Forței de Reacție Foarte Rapidă, înființarea unor Unități de Integrare a Forțelor NATO în Europa de Est, precum și o serie de măsuri ce vizează consolidarea capacității forțelor multinaționale ale Alianței.
Forța de Reacție NATO este o structură multinațională pregătită de intervenții și avansată tehnologic, ce operează la sol, în aer, pe apă și a căror divizii speciale pot interveni rapid oriunde este necesar. A fost lansat un program de exerciții mai extins și mai intens. Grupul de suport logistic permanent va facilita deplasarea forțelor pe teritoriul Alianței într-un mod mai rapid și mai eficient.
Planul de Reacție Rapidă a prevăzut și înființarea Forței de Intervenție Foarte Rapidă din cadrul Forței de Reacție a NATO, ce este capabilă de intervenții extrem de rapide. Rolul de comandă al acestei Forțe de Reacție Foarte Rapidă este asigurat prin rotație de membrii NATO, fiind deja organizate o serie de exerciții. Planul de Reacție Rapidă a dus la înființarea a opt noi Unități de Integrare a Forțelor NATO în Europa Centrală și de Est: Sofia în Bulgaria, Talin în Estonia, Riga în Letonia, Vilnius în Lituania, Bydgoszcz în Polonia și București în România, dar și în Ungaria și Slovacia. Fiecare Unitate este capabilă să faciliteze desfășurarea rapidă de forțe în regiunea estică a NATO, să ofere asistență în organizarea planurilor de apărare și să sprijine coordonarea de antrenamente și exerciții.  Au fost înființate și două Unități Multinaționale: unitatea nord-estică din Szczecin, Polonia și Divizia Multinațională Sud-Estică din București, România. Aceste comandamente de intervenție rapidă sunt capabile să conducă forțele în regiunile lor și să aibă rolul de platforme pentru cooperarea regională între membrii NATO. De asemenea, capacitățile forțelor multinaționale NATO au fost consolidate în relație cu multe alte formațiuni și divizii. De exemplu, Forțele Navale au fost modernizate – ca parte a măsurilor de adaptare cuprinse în Planul de Reacție Rapidă – astfel încât să îndeplinească cerințele Forței (maritime) de Intervenție Foarte Rapidă. Procesul de optimizare și expansiune descris în Planul de Reacție Rapidă este în derulare.
NATO s-a implicat, de asemenea, într-o serie de acțiuni pentru a asigura stabilitatea pe Flancul Sudic. De exemplu, Alianța s-a alăturat coaliției împotriva Statului Islamic condusă de SUA și, în același timp, a contribuit la crearea unor capacități cu parteneri precum Iordania și Tunisia. Aceste „pachete de capacități de apărare” se concentrează pe pregătirea în domeniul colectării de informații, împărtășirea datelor, securitatea frontierelor și măsuri de contraterorism. Chiar și în contextul implicării NATO în stabilizarea regiunii mediteraneene, omniprezența și frecvența amenințărilor continuă să reprezinte o provocare pentru procesul de luare a deciziilor în cadrul NATO în termeni de proceduri specifice și coeziune internă. Rezultatele sunt destul de timide. De fapt, politica NATO în regiune rămâne un subiect controversat. Statele membre estice și nordice au o percepție a amenințărilor diferită de Aliații din sud, iar evoluțiile actuale într-o schimbare continuă din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA) fac imposibilă definirea unei strategii clare și alimentează percepția unei Alianțe incapabile să soluționeze aceste amenințări. Astfel, Alianța Nord-Atlantică va trebui să își intensifice acțiunile în ceea ce privește abordarea conceptuală, politică și militară a problemelor din zona Mediteraneană/MENA. Va fi crucial să existe o abordare integrată a acestei probleme, iar Regiunea Mediteraneană va trebui să fie convinsă să adopte politicile și bunele practici ale NATO. Clarificarea și consolidarea rolului și a implicării NATO în regiunea Mediteraneană/MENA (mai ales lupta împotriva terorismului) trebuie să devină o prioritate.
Cooperarea între NATO și Uniunea Europeană în domeniul dezvoltării capabilităților militare va fi crucială pe viitor. De la izbucnirea crizei financiare din 2008, apărarea europeană a intrat într-o zonă gri. Bugetele de apărare ale UE au fost diminuate, capacitățile militare sunt destul de slabe în comparație cu puterea economică a Uniunii, iar statele europene nu reușesc să-și construiască o viziune comună pe linie de apărare. SUA pun presiune pe țările europene să-și preia soarta apărării în propriile mâini. Între 2006 și 2012, sumele pe care Uniunea Europeană le-a investit în apărare au scăzut cu 26 miliarde EUR, echivalentul cheltuielilor cumulate ale celor mai modești zece contributori din țările membre. Bugetul mediu de apărare al statelor UE membre a scăzut la aproximativ 1,2% din PIB.
Operațiunile recente au demonstrat încă o dată lipsurile de care suferă capacitățile europene, mai ales în ceea ce privește alimentarea dispozitivelor în aer, colectarea de informații, supravegherea/recunoașterea, transportul aerian și muniția cu sistem de ghidare. Trebuie să admitem, totuși, că aceste capacități sunt prea costisitoare pentru a fi achiziționate pe cont propriu și în cantități suficiente de oricare din țările europene, de unde și ideea unei platforme de resurse comune. Statele trebuie să decidă între opțiunea de a produce și a dezvolta ele însele aceste capacități sau de a le achiziționa ca produse finite, ceea ce poate genera complicații din punct de vedere economic sau al suveranității.
Dar statele europene rămân sisteme diferite, în ciuda integrării. Această realitate își spune cuvântul asupra capacității lor de a agreea obiective strategice comune și slăbește cooperarea în materie de apărare, politici comune și industrii producătoare de echipamente militare, creându-se astfel multiple redundanțe. Nici chiar existența OCCAR (Organizația de Cooperare Interguvernamentală Europeană pe linie de Armament) nu a îmbunătățit simțitor situația, pentru că există o competiție între marii producători de armament americani și OCCAR, pe de o parte, și între industriile de apărare ale unor state membre ale Uniunii Europene, pe de altă parte. Tendința Washington de a-i lăsa pe europeni să își asume o mai mare responsabilitate în propria regiune poate favoriza cooperarea intra-europeană în domeniul apărării. În același timp, rolul SUA pe piețele de armament globale pune presiune pe industriile de apărare europene cu care intră în competiție.
Cooperarea europeană în domeniul apărării este vitală din perspectiva militară, industrială și tehnologică. Forțele Armate Europene cooperează în cele mai multe misiuni în zone patronate de NATO, Națiunile Unite sau UE, în timp ce Baza Tehnologică și Industrială de Apărare a Europei (EDTIB) cuprinde o rețea densă de jucători care, pe de o parte, concurează pe piața de apărare Europeană și globală, iar pe de altă parte cooperează în cadrul programelor multinaționale de achiziții. Guvernele naționale gestionează politicile de apărare într-un context european mult prea complicat. Pentru moment, încă nu există o concluzie clară cu privire la apetitul de a investi substanțial în programe noi de achiziții în domeniul apărării la nivel european. Companiile ce activează în acest sector supraviețuiesc în urma investițiilor din trecut în cercetare și dezvoltare, dar și ca urmare a dezvoltării de relații de export cu țări din afara UE, după ce comenzile naționale s-au prăbușit. Acest echilibru devine însă fragil fără angajarea politică și financiară solidă a UE și a statelor membre în vederea creării de noi capacități de apărare în Europa. Lansarea de curând a proiectului primului avion de luptă european este un prim pas înainte.
Uniunea Europeană este un actor și partener din ce în ce mai important al NATO în domeniul apărării și al diplomației, iar parteneriatul strategic NATO – UE va fi esențial în gestionarea relațiilor transatlantice. Consolidarea cooperării anglo-franceze în domeniul capacităților militare și al achizițiilor, cât și pasul făcut de fostul președinte francez François Hollande către consolidarea integrării industriale franco-germane în domeniul spațial demonstrează importanța inițiativelor bilaterale și rolul central al Franței în politica de apărare europeană. Acest lucru nu este simplu de realizat la nivelul Uniunii Europene, pentru că actorii naționali au continuat să își asume rolurile în apărare mai ales pe plan bilateral și regional, fără a-și orienta cooperarea militară și industrială într-un cadru instituțional al UE.
Rolul SUA și al NATO cu privire la politica de apărare a Uniunii Europene va rămâne deci crucial. Pe de altă parte, va fi important și ca România să sprijine inițiativele și eforturile franco-germane ce vizează o cooperare europeană strânsă în domeniul apărării și armonizarea acestor demersuri cu obiectivele NATO și SUA. Succesul apărării europene va depinde foarte mult de acest lucru.

Florin Luca
Florin Luca
Florin Luca este strategist şi analist economic, membru al ASPES.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Abonamentele Netflix bazate pe reclame sunt profitabile

Netflix este incontestabil numărul unu în sectorul divertismentului. Cele...

Consiliul Național al IMM susține orientările politice ale Ursulei von der Leyen

Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din...