De Confort Ero
Președinte și CEO,
și Richard Atwood
Vicepreședinte executiv,
International Crisis Group
În data de 15 aprilie, un conflict între forțele armate sudaneze și o grupare paramilitară rivală a izbucnit în ceea ce acum pare a fi un război civil în adevăratul sens al cuvântului. În timp ce scriem acest articol, la jumătatea lunii mai,luptele distrug capitala, Khartoum, iar milioane de oameni sunt prinși în schimbul de focuri, blocați în casele lor și se luptă să-și asigure hrana, apa potabilă și alte lucruri esențiale. Cei care pot părăsesc țara. Nici armata, nici inamicul său paramilitar nu par a avea șanse să prevaleze – cel puțin nu fără o luptă prelungită, un număr mare de morți și o distrugere în masă.
BRUXELLES – Lupta își are originea în încercările Sudanului de a se elibera după decenii întregi de conducere autoritară. Deși o mișcare de protest la nivel național a determinat înlăturarea președintelui Omar al-Bashir în 2019, moștenirea sa politică, în special războaiele sale brutale de la periferia Sudanului, a bântuit revoluția încă de la început.
Un protagonist al conflictului curent este Mohamed „Hemedti” Hamdan Dagalo, un comandant de război din Darfur, care a făcut parte din campania de genocid a lui Bashir împotriva rebelilor din această regiune. Bashir a reorganizat apoi structura paramilitară a lui Hemedti, transformând-o înForțele de Sprijin Rapid (RSF), și i-a împuternicit să acționeze ca un zid de apărare împotriva unei lovituri de stat militară. Celălalt beligerant, generalul Abdel Fattahal-Burhan, este un militar profund suspicios față de conducerea civilă, care a fost, de asemenea, implicat în războaiele din Darfur.
După ce armata și RSF și-au unit forțele pentru a-l răsturna pe Bashir, ei i-au marginalizat pe liderii civili cu care se angajaseră să împartă puterea, iar acum s-au întors unii împotriva celorlalți. Deși luptele au fost declanșate de refuzul lui Hemedti de a-și pune paramilitarii sub comanda armatei, tranziția Sudanului post-Bashir s-a destrămat în primul rând pentru că ambii lideri se temeau că predarea puterii către civili le-ar pune în pericol controlul asupra resurselor Sudanului și i-ar putea expune justiției pentru atrocități anterioare.
Deși dinamica locală se află în centrul crizei din Sudan, implicarea străină a fost, de asemenea, o parte definitorie a acesteia. Atât Hemedti, cât și Burhan, au legături cu Golful, dată fiind intervenția Arabiei Saudite și a Emiratelor Arabe Unite pentru a consolida forțele de securitate ale Sudanului după înlăturarea lui Bashir. Averea lui Hemedti provine în parte din desfășurarea paramilitarilor săi pentru a lupta în beneficiul monarhiilor din Golf în războiul lor împotriva rebelilor Houthi din Yemen, o acțiune în care a lucrat din nou cu Burhan. Mai mult, se presupune că ar vinde aur din minele Darfuri în Dubai, că ar avea legături cu Grupul Wagnerdin Rusia și că ar recruta oameni de peste graniță, din Chad. În Libia, câțiva dintre oamenii săi au luptat alături de KhalifaHaftar, șeful militar al uneia dintre facțiunile aflate în conflict ale țării (s-ar părea că tot la cererea EAU).
Pe de altă parte, guvernul egiptean susține armata sudaneză. În ciuda ostilității sale față de Frăția Musulmană din țară și din alte părți ale regiunii, Egiptul pare să fi decis că neîncrederea sa față de Hemedti, pe care îl consideră un lider de miliție nedemn de încredere, care operează în afara structurilor de stat, depășește orice îngrijorare cu privire la unii dintre islamiștii din era Bashir prezenți în armată. Guvernul egiptean rămâne, de asemenea, preocupat de impactul potențial al Marelui Baraj al Renașterii Etiopiene asupra Nilului și îl consideră pe Burhan un rău cunoscut cu un mai mare potențial de a ajuta la exercitarea presiunii asupra Etiopiei.
La rândul lor, guvernele occidentale au fost lente în a lua măsuri la începutul tranziției – cum ar fi trimiterea de ajutor și, în cazul Americii, ridicarea desemnării Sudanului drept sponsor al terorismului – măsuri ce ar fi putut ajuta la consolidarea acțiunii civililor împotriva forțelor de securitate. Mai mult, activiștii sudanezi au acuzat Statele Unite că sprijină anumiți lideri civili, eliminându-i pe alții din discuții în timpul tranziției. Cu toate acestea, nu este deloc clar dacă puterile occidentale ar fi putut să-i împingă pe Hemedti și Burhan deoparte, așa cum susțin unii critici, având în vedere că ambii au dispus de forțe armate puternice și sprijin extern.
Ascendența puterilor de mijloc
Implicarea externă este un element prezent în multe conflicte și crize recente. Deceniile care au urmat sfârșitului Războiului Rece au adus o relativă acalmie în conflictele din întreaga lume, potrivit datelor din Uppsala Conflict Data Program. Deși războaiele de după 11 septembrie din Afganistan și Irak nu au inversat scăderea globală a numărului de conflicte, ele au pregătit terenul pentru ceea ce avea să urmeze, distrugând credibilitatea Americii. În Irak, războiul a tulburat echilibrul regional dintre Iran și monarhiile din Golf și a deschis calea către o renaștere a militantismului islamist.
În ultimul deceniu, conflictele violente au proliferat. Inițial, ascensiunea a fost determinată de războaiele din Libia, Siria și Yemen care au urmat revoltelor Primăverii Arabe, precum și de noile conflicte din Africa (unele declanșate de instabilitatea Libiei). Aceste noi războaie, deși nu au fost inițial legate de lupta SUA împotriva al-Qaeda, au creat un cadru propice pentru militanții islamiști, inclusiv pentru Statul Islamic. Apoi, în ultimii câțiva ani, noi lupte au izbucnit în Myanmar și în regiunea Tigray din nordul Etiopiei, între Armenia și Azerbaidjan cu privire la Nagorno-Karabah și, desigur, în Ucraina.
Astăzi, o varietate mai mare de jucători, în special „puterile de mijloc“ non-occidentale, exercită influență în crize și conflicte. Este adevărat că influențele străine în conflicte nu sunt în niciun caz o noutate. Războiul teribil din Republica Democrată Congo din anii 1990 – pentru a menționa un exemplu din multe – a implicat mai multe armate africane care luptau pe pământ congolez. Dar, potrivit ultimelor cifre Uppsala, aproape jumătate din războaiele de astăzi implică forțe străine semnificative, comparativ cu doar 4% în urmă cu trei decenii.
Rivalitățile din Orientul Mijlociu au jucat un rol extrem de important. Lupta pentru dominația regională între Iran, pe de o parte, și Arabia Saudită și aliații săi, pe de altă parte, a contribuit la propulsarea războiului din Yemen. Guvernul saudit, după mai mulți ani în care a privit Iranul exercitând putere în lumea arabă, a consolidat o coaliție de aliați și a intrat în joc împotriva mișcării Houthi, pe care saudiții au considerat-o o amenințare susținută de Iran, aflată imediat la graniță. Intervenția a fost, în cea mai mare parte, contraproductivă, generând legături cu atât mai strânse între Iran și rebelii Houthi.
Aceeași luptă regională a alimentat și tragedia din Siria. Sprijinul militar oferit de Iran a fost crucial pentru supraviețuirea președintelui sirian Bashar al-Assad, mai ales înainte de implicarea decisivă a Rusiei din 2015. În mod similar, rebelii sirieni s-ar fi chinuit să reziste regimului fără armele și fondurile asigurate de Turcia, puterile din Golf și – într-o anumită măsură – de guvernele occidentale (care au sprijinit și forțele kurde odată ce Statul Islamic a ocupat teritorii în Siria și Irak).
Competiția dintre puterile sunnite – și anume Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Egiptul versus Qatar și Turcia – a alimentat, de asemenea, conflictele din regiune. Fricțiunea, determinată în mare parte de o discordie privind rolul islamului politic în regiune, a modelat luptele care au devastat Libia după ce intervenția puterilor occidentale a dus la înlăturarea lui Muammar el-Gaddafi. Acest conflict s-a răspândit și în Cornul Africii. În Somalia, puterile rivale din Golf au sprijinit fie guvernul lui Mohamed Abdullahi Mohamed, fie adversarii săi din regiunile Somaliei, exacerbând rupturile care au subminat lupta împotriva al-Shabaab, grupul militant conectat cu al-Qaeda care a terorizat regiunea încă de la războiul civil somalez din 2006-09.
Alte confruntări regionale au fost mai puțin violente, dar totuși influente pe câmpurile de luptă locale. Rusia și Turcia, de exemplu, mențin legături destul de cordiale, în ciuda sprijinului acordat unor părți opuse în Siria, Libia (unde intervenția Turciei din 2020 a sprijinit guvernul recunoscut internațional și, fără îndoială, a schimbat cursul războiului), și, într-o oarecare măsură, în Caucazul de Sud (unde Turcia a oferit ajutor în 2020 în timpul destrămării forțelor armene, în și în proximitatea Nagorno-Karabah, în ciuda sprijinului tradițional oferit de Rusia Armeniei).
Lumea multipolară
Implicarea puterilor de mijloc în conflicte reflectă parțial schimbările de putere la nivel mondial. Perioada imediat următoare Războiului Rece, când SUA s-a bucurat de o influență de neegalat, s-a încheiat, dar rămâne de văzut ce va urma.
Este adevărat că nu ar trebui să privim înapoi la hegemonia occidentală cu prea multă nostalgie. Dominația Americii a coincis cu vărsarea de sânge în fosta Iugoslavia, Rwanda și Somalia, războaiele civile brutale ale Republicii Democrate Congo, și dezastrele din Afganistan și Irak. Dar alianțele și garanțiile de securitate oferite de SUA au structurat afacerile globale. Incertitudinea cu privire la ceea ce va urma este destabilizatoare – cu atât mai mult cu cât războiul din Ucraina a perturbat și mai mult afacerile globale. În ultimii ani, mai mulți lideri consideră că sprijinul pentru intermediari în luptele locale este necesar pentru a-și proteja propriile interese sau pentru a împiedica rivalii regionali să le avanseze pe ale lor.
Amestecul exterior tinde să susțină războaiele și să le facă mai greu de încheiat Atingerea unui acord necesită un compromis nu numai între părțile aflate în luptă, ci și între sponsorii lor străini, care pot vedea luptele ca parte a unei competiții mai largi pentru influență, calculele lor fiind modelate de ceea ce se întâmplă în altă parte. Acest lucru înseamnă că procesul de pace trebuie să fie multi-stratificat, cu abordări regionale care vin în completarea situației din teren.
Nici sponsorii nu pot întotdeauna să le dicteze surogatelor când să dezescaladeze un conflict. Deși reducerea fondurilor și a armelor pot duce la refacerea calculelor, părțile locale aflate în conflict au propriile interpretări asupra situațiilor, precum și interese care sunt distincte de cele ale susținătorilor lor. În Libia, Khalifa Belqasim Haftar, comandantul Armatei Naționale Libiene, acționează frecvent în moduri care contravin intereselor susținătorilor săi principali (Egipt și Emiratele Arabe Unite). În Yemen, rebelii Houthi se bazează într-o oarecare măsură pe Iran pentru arme și instruire și se consideră parte a unui front regional care include Hezbollah și alte grupări susținute de Iran. Cu toate acestea, Iranului i-ar fi fost greu să-i forțeze să ajungă la un acord de pace pe care nu și l-au dorit. În cea mai mare parte, puterile externe pot intensifica violența mai ușor decât o pot reduce.
Din nou, trebuie să fim atenți la dublele standarde. Puterile regionale nu sunt singurele implicate în războaie. Conflictele din prezent se suprapun cu ceea ce pare a fi finalul intervențiilor SUA după 11 septembrie, și mulți ar fi tentați să facă o legătură directă între desfășurarea războaielor Americii și climatul de impunitate care domnește pe câmpurile de luptă de astăzi. Mai mult, influența crescândă a puterilor de mijloc non-occidentale le-a dat nu doar mai multă influență pe câmpurile de luptă, ci și o implicare tot mai mare în procesul de pace. Rolul tradițional al Qatarului ca mediator în Afganistan, Ciad și în alte părți, eforturile EAU de a media între Egipt și Etiopia în disputa privind apele Nilului; implicarea Arabiei Saudite în schimburile de prizonieri dintre Rusia și Ucraina, sau acordul pe care Turcia l-a intermediat cu Națiunile Unite pentru livrarea cerealelor ucrainene pe piețele globale din Marea Neagră.
Cu toate acestea, implicarea puterilor străine în multe dintre cele mai sângeroase războaie din ultimul deceniu a prelungit adesea luptele și a amplificat suferința.
Recalibrare
Cu toate acestea, o parte dintre aceste dinamici s-au schimbat recent, iar Sudanul ar putea reprezenta un test al importanței acestui lucru.
Luptele de acolo au izbucnit chiar în momentul în care marile rivalități din Orientul Mijlociu – conflictul iraniano-saudit și competiția intra-sunnită – s-au calmat. Turcia a încercat să repare mai multe relații destrămate. Mai relevant pentru Sudan este faptul că Arabia Saudită a redus rivalitățile, punând capăt recentelor dispute cu Qatarul și restabilind relațiile diplomatice cu Iranul în martie 2023, printr-un acord intermediat de China. Acum, cu planurile sale de dezvoltare dependente de stabilitatea din jurul Mării Roșii, Arabia Saudită are un stimulent puternic pentru a împiedica prăbușirea statului sudanez. Împreună cu SUA, a găzduit discuții la Jeddah cu reprezentanți ai părților aflate în conflict.
Întrebarea este dacă recalibrarea din capitalele din Orientul Mijlociu va fi suficientă pentru a evita amestecul străinilor. Influența Arabiei Saudite asupra lui Hemedti și Burhan, combinată cu legăturile sale strânse cu Emiratele Arabe Unite și Egiptul, îi oferă cea mai bună șansă de a potoli cele două părți (cu sprijinul SUA). Este în continuare neclar, însă, dacă aceasta poate înfrâna alte capitale arabe – și cu atât mai mult părțile aflate în conflict. Într-adevăr, există unele semne de tensiune în blocul format din Arabia Saudită, Egipt și Emiratele Arabe, care în mod tradițional era caracterizat de relații de prietenie.
Iar statele arabe nu sunt singurele care ar putea avea un cuvânt de spus. Unele rapoarte sugerează că Haftar i-ar fi furnizat arme lui Hemedti la începutul luptelor, deși tabăra sa neagă acest lucru. Etiopia și Eritreea au rămas departe de conflict până acum, dar ambele se tem de instabilitate în zonele lor de frontieră și ar putea interveni într-o manieră mai directă dacă Egiptul se va implica. În timpul recentului război din Tigray, Sudanul a profitat de distragerea atenției guvernului etiopian pentru a-și asuma controlul asupra regiunii de frontieră al-Fashaga Acum, premierul etiopian Abiy Ahmed se confruntă cu presiuni din partea coaliției sale de guvernământ pentru a recupera aceste zone, deși guvernul său a declarat că nu va face acest lucru.
Pentru moment, majoritatea puterilor externe – guvernele lor, cu siguranță – par a fi reticente în a se implica și a declanșa o situație nerestricționată, de tip „free-for-all”. Nimeni nu vrea o confruntare militară totală în Sudan. Este, însă, încă devreme, iar influențele tind să se consolideze treptat. Dacă cel puțin o putere străină face o mișcare intervenționistă evidentă, altele îi vor urma exemplul.
Evident, implicarea străină nu este singura variabilă din Sudan. Chiar și fără sprijin din exterior, cele două părți par să se pregătească pentru o luptă lungă, fiecare considerând conflictul o luptă existențială. Cu toate acestea, o interferență externă mai activă ar împinge probabil țara într-un război total, prelungit, de tipul celui care a afectat recent alte țări. În acest caz, o încetare permanentă a schimbului de focuri, ca să nu mai vorbim de o înțelegere care să abordeze interesele partidelor sudaneze și care să-i facă pe civili să-și asume puterea, ar fi mult mai greu de realizat.
Chiar dacă saudiții și alții încearcă să-i convingă pe Burhan și Hemedti să vină la masa negocierilor, ei trebuie să facă tot ce pot pentru a opri alte puteri externe din a se implica. Sudanezii vor fi cei care vor suporta costurile teribile ale unei alunecări către luptele prin intermediari. Într-un moment în care alte crize întind sistemul umanitar mondial la maximum, și multe guverne sunt preocupate de agresiunea Rusiei în Ucraina și efectele sale de domino, lumea nu-și poate permite un alt război major.
Comfort Ero este Președinte și CEO al International Crisis Group.
Richard Atwood este Vicepreședinte Executiv al International Crisis Group.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2023.www.project-syndicate.org
