Lumea de după războiul rece nu și-a găsit un echilibru rezonabil. Este labilă, imprevizibilă, și – prin aceasta – încărcată de riscuri. Autori americani susțin că sistemul internațional se află în criză, autori ruși afirmă că războiul rece, de fapt, nici nu a încetat o clipă, iar incertitudinea care înconjoară intențiile internaționale ale Chinei sunt un factor preocupant de nesiguranță și precaritate în lumea de azi – fostă bipolară, acum monopolară, dar tot mai presată să-și găsească o nouă formulă cât de cât stabilă, care să dea satisfacție numărului tot mai mare de protagoniști emergenți de pe scena mondială.
Într-un asemenea tablou incert, perpetuu mișcător și mereu susceptibil de surprize este nevoită și România să-și conceapă și să-și desfășoare propria politică externă. O politică externă promotoare a interesului național, adică una care să asigure securitatea și bunăstarea în interiorul granițelor țării și pentru care trebuie – de asemenea – asigurat cadrul regional, european și internațional favorabil proiectului național de țară.
Interesul național merită, însă, o discuție aprofundată, care să antreneze și oficialitățile, și specialiști din multele domenii în diverse feluri implicate. Între timp însă, vorba poetului, „veacul înaintează” și prestația internațională a țării nu poate aștepta concluziile celor care de aproape trei decenii nu au reușit să definească ori să ajungă la consens asupra definiției interesului național. Marele deziderat în materie și-ar putea află o oportunitate în textul Proiectului de țară, în curs de elaborare de către o Comisie creată de președintele țării. Acțiunea va fi una lungă și laborioasă, iar între timp, în țară și în lume, evenimentele și procesele se precipită și aglomerează, solicitând adesea decizii care nu suportă ezitări și întârziere.
„Cadrul major de acțiune în plan extern” (cum formulează Președinția României) este definit de Parteneriatul Strategic cu SUA, apartenența la NATO și apartenența la Uniunea Europeană. Opțiunea internațională a României este esențialmente (sau poate chiar exclusiv) euroatlantică și ea se întemeiază pe valorile și rigorile democrației și statului de drept, economiei de piață și drepturilor omului. Iar faptul că libertatea și democrația, normele și valorile lor, trebuie promovate și garantate zi de zi, impune activitate continuă, susținută, consecvență și în domeniul politicii externe, unde problematica de gestionat este pe cât de vastă, pe atât de complexă.
Principalul aliat al României în lume sunt Statele Unite ale Americii, iar includerea României în sistemul global SUA/NATO de apărare antirachetă a dat un plus de consistență ancorării țării la alianțele și instituțiile euroatlantice. Cu toate acestea, deși de la lansarea Parteneriatului Strategic româno-american s-au împlinit 20 de ani, rămân încă de gestionat importante deficite în relațiile bilaterale, începând cu cel din domeniul economic și al investițiilor (unde nivelul de conlucrare este la cote stânjenitor de scăzute) și încheind, să zicem, cu deficitul de încredere (manifestat, între altele, în diferitele moduri de interpretare și nuanțare, la Washington, a faimosului Art. V din Carta Atlanticului de Nord, privind sprijinirea reciprocă a aliaților în caz de agresiune asupra unuia dintre ei). România s-a conformat propunerii americane, aprobată de NATO, de alocare a 2 la sută din PIB pentru apărare, a achiziționat și va achiziționa în continuare înzestrare militară din SUA, își îndeplinește angajamentele asumate în Afganistan și în alte zone fierbinți, dar în domeniul colaborării economice nivelul cronic scăzut în care se mențin relațiile bilaterale contrastează net cu nivelul remarcabil al conlucrării în plan militar. În zona relațiilor economice și de investiții româno-americane apar – sau mai degrabă dispar – din ochii opiniei publice o serie de episoade sulfuroase care se pretează unor interpretări defavorabile interesului comun, iar modalitățile și aria de conlucrare economică reciproc avantajoasă întârzie să aibă impact favorabil asupra României.
Prin integrarea sa instituțională în centrul de putere euroatlantic, România a înregistrat o victorie politico-diplomatică de impact istoric asupra devenirii țării în viitorul previzibil. Dar calitatea de membru al NATO și al UE nu sunt un scop în sine și trebuie valorizate în practică acțiunilor de politică externă, prin raportare la conjunctură internațională și la interesul național. Opțiunea euroatlantică este astăzi pusă în față a cel puțin patru mari sfidări, în chestiuni fundamentale, care-și așteaptă clarificări, opțiuni, decizii:
1. Posibilitățile oferite de integrarea țării în lumea democrației liberale și a economiei de piață sunt folosite într-o prea mică măsură, începând cu atragerea de fonduri europene până la lansarea unor proiecte de interes zonal sau european (în zona Dunării, a Deltei și a Marii Negre, a Carpaților etc.) sau implicarea României în asemenea proiecte (la care pot fi atrase, pe lângă statele vecine sau riverane din UE, și alte state din regiune, precum R. Moldova, Ucraina, Austria, Iugoslavia, Turcia, statele caucaziene, dar și – de ce nu ? – Rusia).
2. Nu este vizibilă preocuparea decidenților de la București privind viitoarea orientare externă a României în lumea euroatlantică a democrației liberale în condițiile în care Occidentul canonic devine tot mai diferențiat și centrifug, prin diferențierile – și chiar divergențele – care se adâncesc atât între Statele Unite și Europa, cât și în interiorul Europei Unite. România merge pe Statele Unite, care sunt însă, geografic și nu doar, mai departe (proverbul chinez spune că „Apa de departe nu stinge focul din casă”), iar relații strânse nu s-au putut realiza nici cu Franța (altfel, prieten istoric al românilor), nici cu Germania (cu care nu avem nici Parteneriat Strategic), nici cu statele din grupul de la Vișegrad (cărora Bucureștiul le-a făcut, în timp, oferte de conlucrare, dar nu li s-a dat curs).
3. Pasivitate, dezinteres sau lipsă de viziune în ce privește identificarea de proiecte pentru România în context european și mondial în eventualitatea transformării structurale sau a dispariției UE sau NATO. Alianțele de astăzi ale României sunt, pentru moment, cele optime, dar nici alianțele, nici aliații (în politică și interesele lor) nu durează o veșnicie. Astăzi, România defilează în față cu relația cu SUA, care eclipsează relațiile cu marile puteri europene. Germania pare prea puțin interesată de România, Franța nesocotește în general fosta Europa Răsăriteană, Italia nu se implică în mod semnificativ în această zonă și are propriile probleme, iar Marea Britanie încă își redefinește politica post-Brexit, dar, de fapt, ea este cea care poate deveni un partener interesant.
4. În răstimpul care a trecut de la intrarea României în NATO și UE, Bucureștiul a trecut în plan subaltern relațiile cu alte state, grupări de state sau zone geopolitice întregi, chiar dacă acestea au fost până acum câteva decenii parteneri tradiționali și consistenți ai României în plan și politico-diplomatic, și economic, și chiar militar. Rămânând fidel atașată instituțiilor și valorilor democrației liberale și drepturilor omului, România trebuie să-și extindă – de fapt, în mare măsură, să recupereze – marele areal de interes și de acțiune pe care l-a avut până în urmă cu câteva decenii, mai precis înainte de anii 1980, după care relațiile cu state că Rusia (subiect care impune o tratare amplă), China, Turcia, Iran, țări arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, Brazilia, Coreea de Sud, Vietnam au căzut într-o desuetudine oficială explicabilă atât prin schimbările declanșate în echilibrul geopolitic planetar (în confruntarea Vest-Est), cât și, mai ales, prin dezastrul politic intern până în 1989 iar apoi prin miopia politică a decidenților momentului.
Documentele programatice de politică externă cele mai recente ale României sunt discursul președintelui țării la tradiționala întâlnire cu șefii misiunilor diplomatice de la București de la începutul anului și Programul de guvernare 2018-2020. Aceste documente – ca și toate celelalte texte cu caracter oficial ale României, reiterează preeminența triadei strategice care constituie temelia și garantul politicii externe și de apărare ale țării – SUA, NATO, UE, cu instituțiile și valorile lor, dar care se află, tot mai evident, în față unor mari încercări. O tendință care se prefigurează de mai multă vreme, dar pe care Bucureștiul a preferat să o abordeze, de cele mai multe ori, într-o manieră pe cât de conciliantă, pe atât de indecisă și temătoare de a nu stârni susceptibilități, variantă care nu se putea constitui în linie viabilă și eficientă de acțiune. Pentru comparație –și fără a relaționa neapărat cu poziționarea României – se poate constată cum alte state din partea noastră de lume și cu un statut geopolitic asemănător în multe privințe, s-au reorientat treptat spre Statele Unite, „emancipându-se” discret sau public nu atât de cauza integrării europene, ci de instituții și politici comunitate de la Bruxelles (statele din Grupul Vișegrad), apropiindu-se, prin cooperare economică – și nu numai – de Rusia (Ungaria, Bulgaria, Slovacia) sau angajându-se în proiectele transcontinentale ale Chinei (majoritatea statelor din fosta Europa Răsăriteană). Poziția – prezentată ca echidistantă – a României în acest joc al regrupărilor din flancul de vest al lumii euroatlantice s-a dovedit a fi însă mai degrabă una de imobilism și timiditate, de lipsă de imaginație și de viziune, dar în mod cert păgubitoare și cu orizont limitat.
Nici evaluarea proceselor tot mai evidente de devitalizare sau erodare ce au loc în NATO și UE nu par să stimuleze în măsură necesară senzorii geopolitici ai României că membru al acestor instituții covârșitor preponderente, de altfel, în sfera activității externe a țării. Alte state euroatlantice își evaluează și aplică accente și corecții de traiectorie demersurilor lor externe, imaginează și lucrează la variante de conduită pentru situații mai mult sau mai puțin previzibile la nivel de alianțe, aliați, parteneri etc.
O problemă cu totul specială în ce privește politica externă și interesul național ale României rămâne cea a raportării la R. Moldova. Programul de guvernare conține, la acest capitol, un paragraf mai degrabă sibilinic, oricum, mai puțin obișnuit pentru un document oficial de o asemenea greutate: „Continuarea sprijinului pentru Republica Moldova va rămâne un obiectiv esențial al statului român și va trebui dublat de sporirea prezenței în vecinătate, inclusiv prin investiții. Stabilitatea țărilor vecine de la est este fundamentală pentru România, stat de graniță al NATO și UE, astfel încât România să nu devină stat cu frontieră directă cu Rusia”. Ce să înțelegem de aici? Că Rusia are de gând să ocupe R. Moldova? Sau că aceasta va cere „realipirea” la Federația Rusă? Sau că Rusia vrea frontieră directă cu România pentru a o amenința și a o pune în pericol? Sau că R. Moldova nu trebuie să se gândească la reîntregire, căci atunci România s-ar învecina direct cu Rusia? Așadar, că ar trebui să facem totul pentru a menține înghețat status quo-ul, spre a ține Rusia „mai la distanță”? (În treacăt fie spus, ce mai înseamnă distanțele în ziua de azi? Iar liniile de apărare nu mai sunt de tipul Focșani-Nămoloasa).
O altă ironie a soartei face că secțiunea Politică Externă din Programul de guvernare începe cu afirmația „Politica externă a României trebuie să fie o politică de consens național pentru a-și atinge obiectivele în mod eficace, gestionată cu profesionalism și integritate, pentru promovarea și apărarea intereselor naționale”.
De ce consens național poate fi însă vorba atunci când nici măcar la vârful Puterii, între Președinție, Parlament și Guvern nu există, până la consens, nu coordonare și conlucrare, dar nici măcar comunicare, consultare, informare reciprocă. Penibilul episod cu Ambasada României la Ierusalim (sau nu) a lăsat în ceață nu doar un public politic românesc tot mai dezabuzat și împuținat, ci și capitalele partenerilor externi ai României. Iar continuitatea, predictibilitatea și responsabilitatea României pe plan extern au primit o grea lovitură, pentru care vom avea mult de recuperat ca actant statal credibil în dialogul internațional.
Sunt, totuși, de remarcat, în sfârșit, în câmpul activității internaționale a statului, câteva inițiative românești sau la care România s-a alăturat activ, la nivel zonal, precum Formatul București – pentru dezvoltarea economică a regiunii și Inițiativa celor Trei Mări – în domeniul securității regionale.
În discursul sau programatic de la începutul anului, președintele Johannis declara: „România va susține și va participa activ la Summitul Formatului București de la Varșovia din iunie. El este foarte important pentru susținerea coeziunii Alianței și pregătirea unor rezultate bune pentru statele din Flancul Estic și pentru NATO ca întreg, la Summit-ul Aliat din iulie”.
Iar despre Inițiativa celor Trei Mări, care va avea în această toamnă o reuniune la vârf la București, președintele Johannis își exprimă speranța că va avea „rezultate concrete, astfel încât obiectivele Inițiativei să primească un nou impuls, de exemplu prin selectarea de proiecte prioritare cu impact pentru regiune, care să promoveze interconectarea, mai ales pe axa Nord-Sud, dar nu numai, în domeniile transport, energie și digital, sau prin stimularea economiilor statelor participante, inclusiv prin organizarea primului Forum de Afaceri al Inițiativei și a unei rețele de Camere de Comerț”.
Mari oportunități și speranțe sunt legate și de exercitarea de către România, timp de jumătate de an, a președinției rotative a Consiliului UE, în prima parte a lui 2019, într-un moment de mare importanță pentru istoria Europei Unite. Va fi o mare încercare, un riguros examen și un edificator moment al adevărului pentru șansele României de a-și consacra locul și ponderea ce i s-ar cuveni în lumea secolului al XXI-lea.
