Războiul din Ucraina și securitatea asiatică

Date:

Yuriko Koike
Guvernatorul orașului Tokyo

Războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei i-a determinat pe oamenii din întreaga regiune indo-pacifică să se întrebe dacă problemele ascunse sau evidente prezente aici ar putea duce, de asemenea, la un război deschis. După răspunsul isteric al Chinei la vizita președintelui Camerei Reprezentanților a SUA, Nancy Pelosi, în Taiwan, în luna august, răspunsul pare prea clar. De la Hindu Kush până la Marea Chinei de Sud și paralela 38 a Peninsulei Coreene, regiunea Indo-Pacificului nu duce lipsă de antagonisme istorice profunde și pretenții false la suveranitate, care s-ar putea transforma în conflict fără avertisment.

Adevărata întrebare cu care se confruntă liderii din regiunea Indo-Pacific este dacă regiunea poate construi o structură de pace pentru a preveni escaladarea ambițiilor naționale și a ostilităților până la un război deschis. Totul va depinde într-o mare măsură de capacitatea puterilor democratice ale regiunii – Australia, India, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud și Statele Unite – de a crea tipul de încredere strategică necesară pentru a face orice potențial perturbator al păcii să se gândească de două ori înainte de a iniția ostilități.

 

Fundația lui Abe

În urmărirea acestui obiectiv, regiunea Indo-Pacific a fost trasă în jos de una dintre marile tragedii politice și umane din anul 2022: asasinarea fostului prim-ministru japonez Abe Shinzo de către un criminal care a acționat pe cont propriu. Abe și-a petrecut cei nouă ani ai celor două mandate de premier, precum și ultimul an de viață după retragerea din funcție contemplând tipurile de alianțe, tratate și structuri instituționale care ar fi necesare pentru a oferi repere și ghidaje prin care dinamismul inevitabil al Asiei să poată fi canalizat pașnic. El a recunoscut că Asia nu este nici pe departe la fel de înțesată cu organizații și alianțe multilaterale ca Europa și că astfel de organisme sunt fundamentale pentru menținerea păcii și prosperității.

Acționând pe baza acestei perspective, Abe a devenit arhitectul a două structuri cheie care, se speră, vor deveni fundația unei păci panindo-pacifice stabile: dialogul cvadrilateral în probleme de securitate („Quad”), o grupare formată din Australia, India, Japonia și SUA, precum și Acordul Cuprinzător și Progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific, succesorul Parteneriatului Trans-Pacific după ce Donald Trump a scufundat TPP la începutul președinției sale izolaționiste. CPTPP reunește acum 11 țări din Pacific – Canada, Mexic, Peru, Chile, Noua Zeelandă, Australia, Brunei, Singapore, Malaezia, Vietnam, Japonia – în cel mai mare bloc comercial din lume.

Prin lansarea Quadului și reînvierea TPP, Abe a ajutat la crearea a două instituții cu potențialul de a stabili reguli de funcționare pentru întreaga regiune Indo-Pacific. Quadul conduce calea către securitate prin aprofundarea legăturilor dintre cei patru membri de bază ai săi, fiecare dintre aceștia consolidând, de asemenea, alte parteneriate strategice, cum ar fi cele dintre SUA și Coreea de Sud, India și Vietnam, Australia și o Indonezia mândru nealiniată.
Oricât de amorfe ar fi multe dintre aceste legături de securitate, Quad contribuie, totuși, la crearea unei rețele de țări hotărâte să mențină pacea și securitatea în regiune. Și alte legături, cum ar fi exercițiile militare comune frecvente pe care Japonia și India le efectuează acum cu Vietnamul, sunt oricum altcumva, numai amorfe nu.

În fruntea PPTP, Abe a înțeles că liderii din Asia ar putea acționa eficient pe cont propriu, chiar și atunci când SUA a ales să stea pe margine. El și ceilalți lideri asiatici care au semnat CPTPP au înțeles că acest lucru va împiedica China din a obține o dominație economică copleșitoare în Asia prin propriul său acord comercial, Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător. Acum, în cel de-al patrulea său an, CPTPP creează nenumărate oportunități pentru liderii regionali de a coopera într-o manieră coerentă, colectivă.

 

Cea mai slabă verigă

O astfel de cooperare trebuie încurajată în continuare. O lecție de bază în construirea unor structuri durabile de pace și securitate în era de după cel de-al doilea război mondial este că solidaritatea între țările participante este indispensabilă. Solidaritatea solidă din cadrul NATO l-a descurajat, cel puțin până acum, pe președintele rus Vladimir Putin să-și extindă războiul dincolo de Ucraina. Sentimentul de securitate pe care NATO îl oferă membrilor săi a convins chiar și Suedia și Finlanda – țări cu o lungă istorie de neutralitate – să solicite aderarea la alianță.

Desigur, solidaritatea este mai ușor de construit atunci când problemele sunt de natură economică, sau atunci când există o amenințare existențială de tipul celei cu care s-a confruntat Europa atunci când NATO a fost fondată la apogeul Războiului Rece. Puțini vor fi surprinși că CPTPP a fost adoptat și implementat atât de lin, chiar și fără un imprimatur din partea SUA.

În schimb, lipsește un sentiment autentic de solidaritate în cadrul Quadului, așa cum a demonstrat răspunsul ezitant al Indiei la războiul din Ucraina. De când și-a câștigat independența în 1947, India a contemplat mult timp la faptul că și-ar putea asigura securitatea prin nealiniere și propriile eforturi bilaterale. În timp ce incursiunile regulate ale Chinei în teritoriul indian din Himalaya, împreună cu legăturile puternice ale lui Abe cu prim-ministrul Narendra Modi, au ajutat la convingerea Indiei că nu își mai poate asigura securitatea pe cont propriu, lui Modi, ca și majorității conaționalilor săi, i-a venit greu să se rupă de vechile obiceiuri.

Mai mult, pentru o lungă perioadă de timp, un factor major în strategia de securitate națională a Indiei a fost reprezentat de dependența sa puternică de Rusia pentru echipamente militare și instruire. O moștenire a anilor în care SUA crease legături regionale cu Pakistanul, această dependență a avut mult timp sens pentru India. Uniunea Sovietică a fost dispusă să susțină India în Războiul de Independență din Bangladesh din 1971, să o aprovizioneze cu avioane de luptă moderne și să aplice presiuni diplomatice asupra Chinei lui Mao după ce a invadat India în 1962.

Ca agent liber, cu un picior în ambele tabere ale Războiului Rece, India a crezut că profită de partea bună a mai multor opțiuni, din punct de vedere al securității. Dar vremurile s-au schimbat, iar vechea dependență a Indiei față de Rusia o trage acum spre partea greșită a istoriei și îi sporește vulnerabilitatea față de o China agresivă.

Noi, japonezii, am înțeles cu mult timp în urmă rolul critic pe care India îl poate și ar trebui să îl joace în crearea unui cadru pentru pace și securitate care să cuprindă oceanele Indian și Pacific. În calitate de ministru al apărării al Japoniei, am vizitat India în 2007, când au fost inițiate primele exerciții navale comune ale țărilor noastre. De atunci, relația a înflorit într-o formă tot mai dinamică de cooperare militară și informațională.

Pe măsură ce Quad se poziționează pentru a deveni cea mai importantă organizație de securitate din Asia, nu putem decât spera ca India să admită că menținerea unei distanțe egale între partenerii săi din Quad și Rusia nu mai este o politică viabilă, mai ales acum că Rusia devine din ce în ce mai mult un stat vasal al Chinei. Într-un conflict între India și China, indienii nu ar trebui să fie surprinși dacă China ar convinge Rusia să le oprească furnizarea de hardware militar, energie sau alte importuri critice. Nici un guvern indian nu ar trebui să fie dispus să suporte un risc atât de intolerabil în viitor.

Arhitecții Indiei moderne, de la Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru la Bhimrao Ramji Ambedkar, au văzut independența națională ca un triumf moral și cultural, precum și unul politic. Astăzi, în condițiile în care China revendică mari părți din provinciile nordice ale Indiei, insistența asupra principiului integrității teritoriale pretutindeni este singura modalitate prin care India se poate asigura că granițele sale vor fi întotdeauna respectate. Acest principiu este acum judecat în Ucraina. Dacă Abe ar fi încă în viață, nu am nicio îndoială că l-ar convinge pe Modi să recunoască mizele și să îmbrățișeze pe deplin partenerii Quad ai Indiei.

 

Eliminarea obstacolelor finale

Obiceiurile vechi pun în pericol și securitatea din Peninsula Coreeană. La aproape opt decenii de la sfârșitul războiului din Pacific, disputele asupra istoriei sale încă împiedică cooperarea eficientă în domeniul securității între guvernele sud-coreean și japonez, în ciuda eforturilor neîncetate ale dictatorului nord-coreean Kim Jong-un de a-și dezvolta arsenalul nuclear.

De-a lungul deceniilor, Statele Unite au încercat din nou și din nou să reducă această diviziune. Dar, în cele din urmă, numai Coreea de Sud și Japonia pot face acest lucru. Ele ar trebui să recunoască faptul că diferențele lor pălesc în comparație cu amenințarea reală la adresa securității cu care se confruntă amândouă din partea ambițiilor hegemonice regionale ale președintelui chinez Xi Jinping și a regimului necinstit al lui Kim Jong-un. Este încurajator să vedem că ambele țări sunt acum puternic implicate în asistarea Ucrainei (oferind atât arme, cât și analize de informații în timp real). Să sperăm că războiul va convinge liderii politici ai ambelor țări să abandoneze dezbaterile istorice inutile și să înceapă să se concentreze pe inițiative comune de securitate națională.

Marile puteri și puterile aspirante detestă golurile geopolitice. Putin a văzut izolarea Ucrainei în afara NATO și a Uniunii Europene ca un astfel de gol care trebuie exploatat. În Asia, permițând Chinei să emită tot mai multe cereri beligerante la adresa vecinilor săi ne-aliați, în special în Marea Chinei de Sud, a creat o dinamică similară. Iar în Pacificul de Sud, neglijența din partea democrațiilor statelor insulare mici a încurajat China să ia măsuri militare rău intenționate.

Din fericire, eforturile actuale de creare a solidarității și securității încep să umple vidul instituțional al regiunii într-un mod care va spori securitatea țărilor mari și mici deopotrivă. Această unitate regională în evoluție înseamnă că orice putere care încearcă să modifice unilateral harta Asiei se va confrunta cu siguranță cu o opoziție fermă și unificată.


Yuriko Koike, guvernatorul orașului Tokyo, este fost ministru al Apărării din Japonia, consilier pe probleme de securitate națională și membru al Dietei Naționale.

©Project Syndicate

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate