de Joschka Fischer
Epoca post-1945 a stabilității globale s-a sfârșit și s-a dus. De la lumea bipolară a Războiului Rece până la lumea unipolară dominată de americani ce a înlocuit-o, am beneficiat îndelung de un sentiment de ordine strategică. Deși au existat multe războaie mai mici (și chiar unele mai mari), din Coreea și Vietnam până în Orientul Mijlociu și Afganistan, sistemul internațional a rămas în general stabil și intact.
De la începutul noului mileniu însă, această stabilitate a făcut loc din ce în ce mai mult unei rivalități reînnoite între marile puteri, printre care principalele fiind Statele Unite și China. Mai mult, e clar de multă vreme încoace că India, Brazilia, Indonezia, Africa de Sud, Arabia Saudită, Iran și influența politică și strategică a altor economii emergente vor crește, la fel și rolul lor în sistemul global. În contextul unui conflict din ce în ce mai adânc între China și SUA, aceste puteri în ascensiune vor avea multe oportunități de a juca cartea înfruntării dintre cele două superputeri ale secolului XXI. Într-adevăr, multe dintre aceste oportunități par prea bune pentru a fi ratate.
În Rusia, între timp, elitele politice au fost consumate de fanteziile de restabilire a extinderii teritoriale și a forței geopolitice a Uniunii Sovietice – și, dinaintea acesteia, a Imperiului Rus. Sub președintele Vladimir Putin, politica rusă a vizat din ce în ce mai mult să inverseze moștenirea erei imediat post-Război Rece. În schimb, Occidentul – adică SUA și Uniunea Europeană, după extinderea din 2004 – a aderat la reglementarea de bază post-Război Rece în Europa. În acest scop, a rămas angajat în apărarea valorilor de bază, cum ar fi dreptul țărilor la autodeterminare și inviolabilitatea frontierelor recunoscute internațional.
Aceste valori și angajamente divergente au produs un conflict practic inevitabil asupra fostelor republici ale Uniunii Sovietice, așa cum am văzut în Georgia în 2008. În Ucraina, lovitura de deschidere a venit când Rusia a anexat Crimeea în 2014; dar punctul limită a venit abia în februarie anul trecut, când Kremlinul și-a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei și a pus decisiv capăt erei păcii în Europa. Încă o dată, continentul se împarte în două tabere.
Încercarea lui Putin de a rescrie istoria cu forța nu este doar o tragedie pentru poporul ucrainean și o provocare la adresa securității europene; este şi o mustrare la adresa întregului sistem internaţional de state-naţiuni. La urma urmei, multe dintre puterile globale noi și emergente au refuzat fără ambiguitate să țină partea Ucrainei, iar unele – urmând conducerea Chinei – s-au alăturat în mod explicit cu Rusia sau au rămas „neutre” în interesul de a obține un avantaj tactic. Implicația este că aceste țări sunt dispuse să treacă cu vederea o încălcare flagrantă a principiilor de bază care stau la baza stabilității globale.
Dar pericolul mai larg pentru sistemul internațional nu provine din războiul din Ucraina (Rusia este prea slabă pentru a reprezenta o amenințare cu adevărat globală), ci din deteriorarea relațiilor SUA-China. Adevărat, în ciuda retoricii războinice a Chinei asupra Taiwanului și a exercițiilor sale navale agresive în apele din jurul insulei, confruntarea de până acum este mai puțin militară decât economică, tehnologică și politică. Dar acesta este confortul rece, pentru că este un conflict cu sumă zero care se intensifică.
Unii dintre cei mai mari învinși în această confruntare sunt probabil Japonia și Europa. Firmele chineze și-au construit capacități de producție masive în industria auto – în special în vehiculele electrice (EV) – și sunt acum gata să depășească producătorii de automobile europeni și japonezi, care au dominat multă vreme la nivel global.
Înrăutățind lucrurile, răspunsul Americii la concurența chineză este să urmărească o politică industrială care se va face pe cheltuiala producătorilor europeni și japonezi. Legislația recentă, cum ar fi Legea de reducere a inflației, de exemplu, oferă subvenții mari pentru mașinile produse în SUA. Din perspectiva SUA, astfel de politici ucid două păsări dintr-o singură piatră aruncată: protejând marii producători autohtoni și oferindu-le stimulente pentru a continua dezvoltarea vehiculelor electrice.
Rezultatul final va fi o reorganizare aprofundată a industriei auto globale, Japonia și Europa (în primul rând Germania) pierzând competitivitatea și cota de piață. Și să nu uităm, această dezvoltare economică majoră reprezintă doar începutul unei confruntări globale mult mai mari și al unei reordonări strategice.
Nu numai că Europa trebuie să depună eforturi mari pentru a-și păstra modelul economic în timpul acestei reorganizări a economiei globale. De asemenea, trebuie să gestioneze costurile ridicate ale energiei, decalajul tot mai mare de tehnologie digitală față de cele două superputeri și nevoia urgentă de creștere a cheltuielilor de apărare pentru a contracara noua amenințare din partea Rusiei. Toate aceste priorități vor deveni și mai urgente pe măsură ce următoarele alegeri prezidențiale din SUA se apropie, având în vedere posibilitatea clară ca Donald Trump să revină la Casa Albă.
Europa se află astfel în mod special dezavantajată. Locuiește într-o regiune din ce în ce mai periculoasă, rămânând totuși o confederație de state-națiune suverane care nu și-au coagulat niciodată voința de a realiza o integrare adevărată – chiar și după două războaie mondiale și Războiul Rece de zeci de ani. Într-o lume dominată de state mari cu bugete militare în creștere, Europa încă nu este o putere reală.
Dacă așa rămâne situația, va depinde de europeni. Lumea nu va aștepta ca Europa să crească. Dacă Europa se va confrunta cu reordonarea globală de astăzi, ar fi bine să înceapă curând – sau, de preferință, ieri. la începutul noului mileniu însă, această stabilitate a făcut loc din ce în ce mai mult unei rivalități reînnoite între marile puteri, printre care principalele fiind Statele Unite și China. Mai mult, e clar de multă vreme încoace că India, Brazilia, Indonezia, Africa de Sud, Arabia Saudită, Iran și influența politică și strategică a altor economii emergente vor crește, la fel și rolul lor în sistemul global. În contextul unui conflict din ce în ce mai adânc între China și SUA, aceste puteri în ascensiune vor avea multe oportunități de a juca cartea înfruntării dintre cele două superputeri ale secolului XXI. Într-adevăr, multe dintre aceste oportunități par prea bune pentru a fi ratate.
În Rusia, între timp, elitele politice au fost consumate de fanteziile de restabilire a extinderii teritoriale și a forței geopolitice a Uniunii Sovietice – și, dinaintea acesteia, a Imperiului Rus. Sub președintele Vladimir Putin, politica rusă a vizat din ce în ce mai mult să inverseze moștenirea erei imediat post-Război Rece. În schimb, Occidentul – adică SUA și Uniunea Europeană, după extinderea din 2004 – a aderat la reglementarea de bază post-Război Rece în Europa. În acest scop, a rămas angajat în apărarea valorilor de bază, cum ar fi dreptul țărilor la autodeterminare și inviolabilitatea frontierelor recunoscute internațional.
Aceste valori și angajamente divergente au produs un conflict practic inevitabil asupra fostelor republici ale Uniunii Sovietice, așa cum am văzut în Georgia în 2008. În Ucraina, lovitura de deschidere a venit când Rusia a anexat Crimeea în 2014; dar punctul limită a venit abia în februarie anul trecut, când Kremlinul și-a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei și a pus decisiv capăt erei păcii în Europa. Încă o dată, continentul se împarte în două tabere.
Încercarea lui Putin de a rescrie istoria cu forța nu este doar o tragedie pentru poporul ucrainean și o provocare la adresa securității europene; este şi o mustrare la adresa întregului sistem internaţional de state-naţiuni. La urma urmei, multe dintre puterile globale noi și emergente au refuzat fără ambiguitate să țină partea Ucrainei, iar unele – urmând conducerea Chinei – s-au alăturat în mod explicit cu Rusia sau au rămas „neutre” în interesul de a obține un avantaj tactic. Implicația este că aceste țări sunt dispuse să treacă cu vederea o încălcare flagrantă a principiilor de bază care stau la baza stabilității globale.
Dar pericolul mai larg pentru sistemul internațional nu provine din războiul din Ucraina (Rusia este prea slabă pentru a reprezenta o amenințare cu adevărat globală), ci din deteriorarea relațiilor SUA-China. Adevărat, în ciuda retoricii războinice a Chinei asupra Taiwanului și a exercițiilor sale navale agresive în apele din jurul insulei, confruntarea de până acum este mai puțin militară decât economică, tehnologică și politică. Dar acesta este confortul rece, pentru că este un conflict cu sumă zero care se intensifică.
Unii dintre cei mai mari învinși în această confruntare sunt probabil Japonia și Europa. Firmele chineze și-au construit capacități de producție masive în industria auto – în special în vehiculele electrice (EV) – și sunt acum gata să depășească producătorii de automobile europeni și japonezi, care au dominat multă vreme la nivel global.
Înrăutățind lucrurile, răspunsul Americii la concurența chineză este să urmărească o politică industrială care se va face pe cheltuiala producătorilor europeni și japonezi. Legislația recentă, cum ar fi Legea de reducere a inflației, de exemplu, oferă subvenții mari pentru mașinile produse în SUA. Din perspectiva SUA, astfel de politici ucid două păsări dintr-o singură piatră aruncată: protejând marii producători autohtoni și oferindu-le stimulente pentru a continua dezvoltarea vehiculelor electrice.
Rezultatul final va fi o reorganizare aprofundată a industriei auto globale, Japonia și Europa (în primul rând Germania) pierzând competitivitatea și cota de piață. Și să nu uităm, această dezvoltare economică majoră reprezintă doar începutul unei confruntări globale mult mai mari și al unei reordonări strategice.
Nu numai că Europa trebuie să depună eforturi mari pentru a-și păstra modelul economic în timpul acestei reorganizări a economiei globale. De asemenea, trebuie să gestioneze costurile ridicate ale energiei, decalajul tot mai mare de tehnologie digitală față de cele două superputeri și nevoia urgentă de creștere a cheltuielilor de apărare pentru a contracara noua amenințare din partea Rusiei. Toate aceste priorități vor deveni și mai urgente pe măsură ce următoarele alegeri prezidențiale din SUA se apropie, având în vedere posibilitatea clară ca Donald Trump să revină la Casa Albă.
Europa se află astfel în mod special dezavantajată. Locuiește într-o regiune din ce în ce mai periculoasă, rămânând totuși o confederație de state-națiune suverane care nu și-au coagulat niciodată voința de a realiza o integrare adevărată – chiar și după două războaie mondiale și Războiul Rece de zeci de ani. Într-o lume dominată de state mari cu bugete militare în creștere, Europa încă nu este o putere reală.
Dacă așa rămâne situația, va depinde de europeni. Lumea nu va aștepta ca Europa să crească. Dacă Europa se va confrunta cu reordonarea globală de astăzi, ar fi bine să înceapă curând – sau, de preferință, ieri.
Joschka Fischer, ministrul de externe și vice-cancelar al Germaniei între 1998 și 2005, a fost lider al Partidului Verzilor Germani timp de aproape 20 de ani.
