_________________
de Horia Braun
„Eliberarea de tiranie este adesea urmată nu de accesul în Paradis, ci de un sejur în deșert, fără țintă, confuz și plin de privațiuni” spunea psihologul canadian Jordan Peterson în cel mai recent bestseller al său1.
Nu vi se pare că citatul de mai sus descrie destul de bine parcursul României de după căderea comunismului? Dacă nu, iată o caracterizare „din același film” făcută într-un interviu din 2012 de fostul președinte Emil Constantinescu: „România mi se pare astăzi o țară debusolată, incapabilă să conștientizeze nu numai noul statut pe care integrarea în UE și NATO i l-a conferit, dar și propria realitate sau cea a lumii în care trăiește”.
Să fie lamentare melancolică, defetism sau spirit mioritic? Ne putem imagina ușor într-o astfel de narațiune, pentru că deziluziile generate de tranziție au fost mari. Există însă și o parte plină a paharului, cel puțin dacă e să-l credem pe psihologul mai sus citat. Din cenușa acestui haos posttotalitar se naște în genere o nouă ordine, o nouă ierarhie, de această dată una opusă totalitarismului și compatibilă cu ideea de libertate. Ideea este bine reprezentată în Biblie, căci bunăoară poporului evreu, scăpat din sclavia egipteană și prelung rătăcitor prin deșert, îi este dat la un moment dat să adere la noua ordine de inspirație divină instituită de „Legea lui Moise”. Într-o notă mai puțin mistică, din punct de vedere politic, poporul român a trecut și el în bună măsură deșertul odată cu aderarea la Uniunea Europeană și la NATO și cu adoptarea standardelor de libertate politică, a căror internalizare la nivelul societății și la nivelul instituțiilor pare să fie demonstrată de evenimentele politice și electorale din acest an. Deși evident că mai rămân multe de făcut pentru a ajunge la statutul dezirabil de libertate politică și democrație, în ciuda scepticismului manifestat de fostul președinte, făgașul de urmat și castelul pe care îl construim se conturează tot mai clar în spațiul valorilor euro-atlantice (ele însele aflate într-un subtil proces de reconsiderare, dar acesta e un alt subiect complex, pe care nu îl putem dezbate aici).
Pe plan economic, însă, lucrurile îmi par a fi mai complexe. Deși teoretic tranziția de la economia de comandă la economia de piață s-a produs deja și într-adevăr libertatea economică este în mare măsură prezentă în jurul nostru, așa cum o reflectă și un sector privat mai mult sau mai puțin vibrant dar în orice caz viu și pe ansamblul său productiv, se poate argumenta că guvernanța politică a sectorului economic se află încă în filmul descris de Emil Constantinescu. Mă bazez în această afirmație pe evenimentele din ultimul an, pornind cu adoptarea ingratei Ordonanțe de Urgență 114, dar și pe perspectiva mai largă a istoriei programelor (sau pseudoprogramelor) economice implementate de România în cei 30 ani de la Revoluție. O caracteristică cvasipermanentă în toți acești ani a fost prezența populismului economic, sub forma „vițelului de aur” reprezentat de conducătorul sau conducătorii providențiali la care chipurile poporul trebuie să se închine ca să mai primească o creștere de salariu, o creștere de pensie, o scădere, o scutire de impozit sau un credit mai ieftin etc. Acest populism nu a fost și nu este apanajul unui singur partid politic sau al câtorva, ci reprezintă crezul unui spectru larg din eșichierul politic. Deși acest „vițel de aur” a trăit mereu în curtea românilor, el s-a manifestat public doar în anumite condiții, de obicei unele propice din punctul de vedere al contextului economic extern. S-au manifestat astfel trei episoade majore:
( 1 ) perioada 1992-1996, când vițelul de aur era încă unul crescut în grajdurile comuniste, populismul manifestându-se prin suprimarea mecanismelor unei economii de piață libere și prelungirea unui model economic etatist;
( 2 ) perioada 2006-2008, când vițelul de aur a venit de astă dată de la Vest, sub forma fluxurilor de capital (poate excesiv de) libere, mânate de potențialul de convergență rapidă a economiei românești de după aderarea la Piața Comună a Uniunii Europene; acestuia i s-a adăugat pe final de mandat parlamentar în 2008 și vițelul de aur mai clasic al creșterilor spectaculoase de salarii din sectorul public;
( 3 ) în fine, în prezent, de fapt începând cu 2015, trăim o a treia vârstă a vițelului de aur, în care reducerile de impozite și taxe s-au suprapus cu creșteri vertiginoase ale salariilor – în special în sectorul public – dublate, conform planurilor oficiale actuale – și de creșteri alerte ale pensiilor publice.
Despre primele două episoade știm că au eșuat în dezechilibre macroeconomice majore, a căror corecție a fost una dureroasă. În plus, în ambele cazuri, a fost nevoie de asistența instituțiilor financiare internaționale, care au fost cele care au prescris în mare parte rețeta de ajustare. În fapt, la nivel înalt, România și-a pierdut în bună măsură independența în setarea strategiei macroeconomice în aceste perioade de ajustare, iar la firul ierbii românii de rând au intrat în rolul „oilor placide”, suportând cu docilitate și câteodată admirabilă reziliență măsurile de austeritate impuse de conjunctura corecțiilor necesare ale dezechilibrelor macroeconomice. Ca să fim echidistanți, merită menționat că în toate cele trei cazuri prezentate mai sus e foarte probabil ca excesele generatoare de dezechilibre să fi fost într-o bună măsură inevitabile și ca atare neimputabile integral decidenților politici. Astfel, în primul episod, era probabil nevoie de o abordare graduală a liberalizării piețelor, în cel de-al doilea, liberalizarea intrărilor de capital a fost impusă ca o condiție a aderării la UE și era aproape imposibil să suprimi dorința românilor de a consuma mai mult odată ce piața creditului a devenit una accesibilă. În fine, în cel de-al treilea episod, relaxarea fiscală a venit parțial ca un revers al austerității posibil excesive implementate în anii 2011-2014, iar creșterile de salarii și de pensii au recuperat până la un punct avansul relativ mai alert de productivitate din anii 2010-2013. Totuși, în toate cazurile excesele au venit pe fundalul unui ciclu economic favorabil, ale cărui roade au fost integral cheltuite (ca să nu spunem irosite) și aproape deloc folosite pentru a realiza o reformă reală a economiei prin realizarea unei infrastructuri viabile și eficientizarea sectorului de servicii publice. Acesta a fost și unul din motivele pentru care fazele de ajustare ulterioare au fost atât de dureroase, prin prisma apariției recesiunii economice, neexistând practic nici rezerve de potențial economic care să se descătușeze și nici rezerve de stimulare a economiei prin politicile fiscală sau monetară, acestea fiind „ocupate” cu redresarea echilibrelor macroeconomice, recredibilizarea în fața investitorilor și partenerilor externi și reducerea astfel a primei de risc suverane.
Trecând de la perspectiva istorică la perioada recentă, respectiv la episodul 3 din serialul „Vițelul de aur” pe care încă îl trăim, se pune bineînțeles întrebarea legitimă a ce va să urmeze: o nouă perioadă de austeritate în care să corectăm excesele ultimilor ani și să reintrăm în rolul „oilor placide”? Părerea mea este că există motive să credem că nu vom ajunge acolo, dar că asta va depinde în bună măsură și de noi. Primul motiv este că, în comparație cu primele două episoade, derapajele sunt deocamdată mult mai reduse și mai digerabile. Al doilea motiv este contextul extern: primele două corecții au venit pe fundalul unor crize economice externe (criza „tigrilor asiatici” și criza datoriei ruse din 1997-1999, respectiv criza financiară globală și criza datoriilor suverane din 2009-2012 ). Deși contextul actual este unul de încetinire a creșterii economice pe plan global, o criză economică nu pare a fi deocamdată iminentă, iar piețele financiare sunt în deplină funcțiune, fiind pe deasupra și inundate de lichidități în exces aflate în căutare de plasamente. Al treilea motiv derivă din primele două: pentru că dezechilibrele nu sunt insurmontabile și pentru că piețele financiare internaționale sunt actualmente fluide, un program de ajustare macroeconomică nu va implica în mod necesar instituțiile financiare internaționale, România având acces la piețe și la o finanțare decentă și fără susținerea acestor instituții. În fine, al patrulea motiv ține de simplul fapt al experienței acumulate din episoadele trecute de boom-and-bust (în traducere liberă, de elan cu prăbușire) nu numai de pe plan local, ci și din cazul altor țări, episoade care au mai nuanțat și atitudinea partenerilor oficiali externi (în special FMI și Comisia Europeană).
Motivele pe care le-am înșirat nu sunt însă niște premise imuabile, ele se pot schimba și nu doar în sensul îmbunătățirii, ci și al deteriorării. Spre exemplu, dezechilibrele se pot majora accelerat la niveluri nefinanțabile, mai ales dacă s-ar deteriora concomitent și climatul economic și financiar internațional. De aceea avem nevoie mai degrabă de ieri decât de mâine de un „castor progresist”, care să lucreze diligent și inteligent la infrastructura fizică, instituțională și socială a țării, clădind o nouă ordine a guvernanței economice și sociale, care de astă dată să fie una sustenabilă, evitând căderile economice bruște și abrupte, care afectează aproape întotdeauna și neintenționat tocmai păturile vulnerabile ale societății pe care „vițelul de aur” pretinde să le cocoloșească. Mai concret, ce are de făcut „castorul progresist” și de ce conjunctura îl ajută? Infrastructura fizică: drumuri, căi ferate, țevi, cabluri, antene etc. sau dacă vreți acel upgrade al sistemelor energetic, de transport și de comunicații.
Există bani europeni pentru asta, există interes și resurse din partea companiilor private și din partea finanțatorilor. E nevoie însă de prioritizare, coerență în abordare și cooperare reală între instituții, de un cadru legislativ clar și suplu, de profesioniști în administrație cu perspectivă stabilă a jobului, remunerați însă și în funcție de rezultate, nu doar în funcție de „statut”. Instituții (poliție, instanțe judecătorești, diverse autorități tutelare etc.): și aici e nevoie de un castor progresist, cu accentul pe progresist, care să le reclădească încrederea și autoritatea, știrbite de tentativele de politizare și aservire a acestora unor interese de partid, dar și de birocrația excesivă și incoerentă. Poate există aici un context favorabil dat de mesajele clare date de electorat în acest sens, căci politicienii trebuie să știe că politizarea cu care s-au obișnuit îi va costa din ce în ce mai mult la urne. În fine, dar nu în ultimul rând, castorul progresist va trebui să lucreze la o reformă socială, căci e nevoie de o incluziune socială sporită, de integrarea României periferice, inactive și sărace în România modernă, europeană, activă din punct de vedere economic, comunitar și chiar politic. Premisele pentru această reformă există și ele, căci majorările de salarii din ultimii ani (atât salariul minim, cât și salariile din sectorul public) combinate cu o deschidere actuală sporită – cel puțin declarativ – față de investiții, cu fonduri europene importante destinate acestui domeniu și cu o tentă sporită de descentralizare pot împinge lucrurile înainte. Din nou, contextul electoral – în special alegerile locale – poate ajuta și el, căci după toate aparențele un discurs reformist e probabil să aibă tracțiune la electorat.
Avem așadar în fața noastră atât potențialitatea unor vremuri bune și mai stabile pentru următorii 20 de ani, după cum avem și potențialitatea repetării greșelilor din trecut. Pe care drum o vom lua va depinde de alegerile pe care le vom face ca națiune din fauna celor trei tipologii menționate în titlu. Vestea bună este că avem această libertate de a alege, de a clădi noua ordine, noua Românie.
