_________________
de Mircea Coșea, profesor universitar doctor, analist economic, membru al ASPES
Conform Dicționarului limbii române, mediocritatea definește starea cuiva care se află între două limite extreme, care nu iese din comun, care nu se evidențiază prin nimic.
Din punctul meu de vedere, definiția mediocrității este perfectă pentru caracterizarea actualei economii românești în context european. Economia în stare de mediocritate a României nu are atribute de excelență, nu este un actor remarcat prin puterea sa de concurență pe piața externă, nu apare decât sporadic și punctual în clasamentele „top ten” ale produselor pieței europene, nu are atractivitate pentru investiții de capital străin în domenii de vârf ale tehnicii și tehnologiilor moderne.
Nu iese din comun, nu se evidențiază și nu se remarcă prin nimic în ansamblul pieței unice europene, se menține pe o poziție stabilă dar codașă, fără a reuși să-și depășească condiția.
Mediocritatea nu trebuie însă confundată cu stagnarea sau chiar cu înapoierea. Economia românească a înregistrat progrese importante în ultima perioadă dar starea de mediocritate se manifestă prin limitele conceptuale ca și prin incapacitatea administrativă și instituțională a statului român de a pune în practică politici economice apte de a valorifica procentele creșterii economice într-un demers strategic de ridicare sustenabilă a gradului de dezvoltare și bunăstare la nivelul întregii națiuni.
În absența unei viziuni strategice, specifică unor economii performante, economia românească pierde valoarea procentelor de creștere economică în încercarea de rezolvare ad hoc și intempestiv a efectelor unor dificultăți conjuncturale fără capacitatea de a acționa asupra cauzelor acestora.
Incapacitatea managementului guvernamental de a valorifica procentele de creștere economică conduce la o situație caracteristică mediocrității, aceea de a se afla între două limite extreme, așa cum, de altfel, este și definită în DEX. O limită este dată de faptul că are una dintre cele mai mari creșteri economice la nivelul UE, pe de o parte, iar pe de altă parte cuprinde cele mai sărace și nedezvoltate zone, tot la nivel european.
Statistic, România a reușit să aibă creștere economică chiar în condiții de criză și să evite intrarea în recesiune tehnică. PIB/locuitor în România a crescut de la 1.659 dolari în 2000 la 14.585 în 2022, deci de aproape 9 ori.
Nivelul de trai în România a înregistrat un progres remarcabil de la integrarea României în Uniunea Europeană, iar aderarea la UE și banii europeni au contribuit în mare măsură la creșterea bunăstării României.
De la aderare am crescut de la un nivel de convergență de 44% până la 73%.
În ceea ce privește PIB-ul pe locuitor (valoarea Produsului Intern Brut pe cap de locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare standard – PPS), România s-a situat la 73% din media Uniunii Europene, în grupă cu Portugalia – care a fost la 74% din media UE, Ungaria, 76%, și Polonia, 77%. Potrivit Eurostat, PIB-ul pe locuitor în România a fost mai mare decât în Letonia, Croația, Slovacia, Grecia și Bulgaria (55%).
Ceea ce statistica ne furnizează este însă o imagine de hologramă a economiei românești. O vedem dar nu o putem nici atinge și nici nu putem să-i determinăm consistența sau sustenabilitatea în timp și spațiu.
Cu alte cuvinte, progresul există dar această existență nu are nicio valoare practică în viața noastră, a celor care ar trebui nu doar să știm că există, dar să și putem avea un avantaj din această existență. Guvernarea actualei coaliții s-a lăudat în fiecare an cu creștere economică, dar, paradoxal, nivelul de trai al populației scade de la an la an, erodat de inflație și de taxele tot mai mari.
Ultimele date ale Eurostat arată că cetățenii români sunt cei mai expuși riscului de sărăcie și excluziune socială din Uniunea Europeană. Concret, în rândul statelor membre ale UE, cea mai mare pondere a persoanelor expuse riscului de sărăcie și excluziune socială se înregistra în 2022 în România (34,4%), urmată de Bulgaria (32,2%), Grecia și Spania (ambele cu 26%).
Este o realitate faptul că în pofida creșterii economice, românii sunt cei mai săraci dintre europeni. Zece procente din populație trebuie să supraviețuiască lunar cu mai puțin de 5 euro pe zi. Suma e de șase ori mai mică decât cea pe care o câștigă, în medie, cei mai săraci europeni.
Realitatea ultimilor ani arată că o anumită creștere și modernizare a economiei românești nu are un efect proporțional de creștere și de modernizare a condițiilor de viață ale populației. Trăim într-o realitate paradoxală, aceea a incapacității acestei țări de a transpune în starea generală a națiunii beneficiile dezvoltării și progresului economiei, ceea ce explică de ce România, în pofida creșterii pe care o are, nu reușește să-și depășească condiția de penultima poziție în clasamentul dezvoltării statelor membre ale Uniunii Europene.
Într-o manieră mai concisă putem spune că starea de mediocritate a economiei românești se poate defini prin incapacitatea ei, pe parcursul perioadei de la aderare, de a avansa în rankingul european, urcând de la coada clasamentului cu obiectivul de a deveni una dintre primele zece.
Problema care apare este aceea a diferenței dintre dorință și putință. Cu alte cuvinte, este un obiectiv realist să pretindem o astfel de ascensiune, evadând din zona mediocrității spre cea a performanței și excelenței?
Am fi îndreptățiți prin potențial și atribute cantitative și calitative ale economiei să ne propunem un astfel de obiectiv?
Afirm fără nicio rezervă că un astfel de obiectiv este posibil de realizat și ar putea fi elementul de forță al oricărui program de guvernare prezentat de partidele politice candidate la scrutinul electoral din 2024.
Există însă o serie de condiții sau premise care ar trebui să fie prezente în gândirea politică și economică a guvernului, indiferent de culoarea sa politică, încă din acest moment, adică din momentul în care se pregătesc platformele ideologice și programele de guvernare pentru apropiatele alegeri. Punerea în discuție publică, înainte de vot, a obiectivelor pe care concurenții electorali doresc să le prezinte alegătorilor este absolut necesară deoarece evadarea din mediocritate nu este doar o voință și o acțiune politică, ci și una de interes național general implicând un parteneriat permanent între guvern, mediul de afaceri și populație.
Care sunt aceste condiții:
În primul rând: obiectivul ridicării economiei românești pe scara valorică a economiilor europene poate fi realizat doar printr-o valorificare superioară a potențialului de resurse naționale.
Statistica internațională plasează România pe locurile 3-4 în Europa din punctul de vedere al bogățiilor solului și subsolului. Resursele primare pe carele deține România sunt considerabile. Realitatea ne arată însă o situație ce pare nu doar paradoxal dar și inacceptabilă. Deși suntem pe primele locuri în Europa din punctul de vedere al potențialului de resurse, ne aflăm pe penultimul loc din Europa din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare economică, deci demonstrăm o incapacitate evidentă de valorificare a resurselor de care dispunem în interesul propriei dezvoltări și prosperități.
România, prin potențialul ei, poate hrăni între 80 și 100 de milioane de locuitori. România nu poate intra într-o criză alimentară decât dacă uită să semene. În același timp, dacă nu-și asigură și nu-și afirmă sectorul agricol și alimentar, va fi întotdeauna o țară săracă. Potențialul economic al României în agricultură este între
40 și 50 de miliarde de euro, suntem azi sub 20 de miliarde de euro valoarea producției totale agricole. România are resurse minerale evaluate la peste 750 de miliarde de euro. În subsol se află o cantitate estimată la 760 de tone de aur și 12.000 de tone de argint, cu o valoare de 41,14 miliarde de euro.
Zăcămintele de cupru ating o cantitate de aproximativ 2 miliarde de tone și ar putea valora minimum 42 de miliarde de euro. Extracția și vânzarea celor aproape patru miliarde de tone de cărbune ar putea aduce, teoretic, în economia românească, nu mai puțin de 105 miliarde de euro.
Din resurse interne, România își asigură necesarul de petrol în proporție de aproape 40%, iar necesarul de gaze naturale, de import, nu sunt mai mari de 20%. Sectorul energetic din România are potențial de creștere pe termen mediu și lung pentru că dispune de resurse de combustibil fosil neexploatat din Marea Neagră. De asemenea, există posibilitatea de creștere a energiei din resurse regenerabile.
Unul dintre cele mai elocvente și sintetice moduri de a cunoaște cum sunt valorificate resursele de care dispune o țară este analiza comerțului ei exterior. Diferența dintre export și import, prin evaluarea soldului pozitiv sau negativ al balanței comerciale, este o imagine clară a modului cum funcționează economia prin relații de competitivitate pe piața externă. O valorificare prin capacitate de competitivitate a resurselor interne aduce balanța pe sold pozitiv, adică echilibrează importurile prin potențialul intern de prelucrare al acestora.
În cazul României, valorificarea prin criterii de competitivitate a resurselor fiind ineficientă, balanța comercială este pe deficit. Importăm mai mult decât exportăm. Exportăm materie primă (minerală, agricolă, energetică etc.) și importăm produse prelucrate (procesate în cazul materiilor prime agricole) sau importăm produse de completare de înaltă tehnologie necesare produselor fabricate în România.
În concluzie, valorificarea insuficientă a potențialului de resurse, existența unui deficit cronicizat al balanței comerciale reprezintă o frână importantă în calea ridicării gradului de performanță al economiei și a ieșirii din zona mediocrității pe scara valorică a performanțelor economiilor europene.
În al doilea rând, obiectivul ridicării economiei românești pe scara valorică a economiilor europene poate fi realizat prin conceperea și aplicarea unei strategii de dezvoltare pe termen mediu și lung.
România a fost singura țară fostă comunistă care a renunțat brutal la orice instituție de analiză și sinteză la nivel național pe motivul „renunțării la comunism”, ceea ce a eliminat și cadrul metodologic și conceptual necesar elaborării unor strategii de dezvoltare.
Formal, la nivel ministerial sau sectorial s-au elaborat documente numite „strategii”, dar nu au fost niciodată puse în practică.
Lipsa unei strategii de dezvoltare sau a unui program de țară a determinat apariția unui adevărat „haos” decizional și instituțional care s-a caracterizat prin: inexistența viziunii asupra unei posibile noi structuri a economiei în condițiile pregătirii pentru intrarea pe o piață externă concurențională. Nu s-au stabilit obiective prioritare și etapizarea atingerii acestora. Nu s-au analizat și nu s-au stabilit priorități pentru valorificarea avantajelor comparative ale economiei românești. Nu s-au analizat prioritățile modernizării și adaptării pieței forței de muncă în condițiile apariției posibilității liberalizării circulației cetățenilor, ceea ce a condus la exacerbarea procesului de emigrare a românilor; nu a existat o poziție clară și bine fundamentată privind capitalul străin. Spre deosebire de țări ca Polonia, Ungaria, Slovenia și Bulgaria, în România nu a existat o politică de orientare a capitalului străin spre ramuri și domenii care ar fi putut fi considerate de către decidenții politici importante pentru dezvoltarea economiei în interes de modernizare, tehnologizare sau dezvoltare regională. Capitalul străin s-a orientat teritorial și pe ramuri conform propriilor sale interese de valorificare a capitalului, în majoritatea cazurilor fără nici o reacție, în sens de orientare, propunere sau aprobare din partea oficialităților românești. Efectele intrării haotice, fără nicio strategie sau obiective prioritare din partea statului român au determinat o înstrăinare periculoasă a resurselor țării, fără a aduce acesteia beneficiile normale pentru folosirea de către alții a acestor resurse.
În concluzie: pentru a evada din mediocritate este nevoie de o strategie a dezvoltării bazată pe un nou concept al guvernării.
Decidenții politici ar trebui să înțeleagă nevoia iminentă de schimbare, în sensul reconstruirii prin reformare a arhitecturii structurii elementelor care, prin interacțiunea lor, conduc la stabilitate macroeconomică și la creștere economică sustenabilă. Măsurile de reparare și de cosmetizare nu mai au efect atâta timp cât aplicarea lor nu conduce la înnoirea structurală, ci doar la încercarea de a adapta forțat vechea structură la condițiile noi ale contextului european dar și ale efectelor actualelor crize.
În al treilea rând, obiectivul ridicării economiei românești pe scara valorică a economiilor europene poate fi realizat printr-un comportament competent și responsabil al clasei politice și al decidenților politici.
Din punct de vedere politic și instituțional, interesele decidenților politici sunt esențialmente legate de procesele electorale, ceea a condus la lipsa unui consens politic relativ la conceperea și aplicarea unor strategii de dezvoltare pe termen mediu și lung. Interesele electorale au blocat reforme importante necesare realizării unor echilibre macroeconomice ale raporturilor dintre muncă și capital sau dintre capitalul autohton și cel străin, iar politizarea la maximum a instituțiilor statului a redus considerabil calitatea managementului necesar eficientizării modului de utilizare a banului public. Eficiența instituțională redusă prin gradul mediocru de profesionalism și competență a sistemului excesiv politizat nu realizează o atragere corespunzătoare nevoilor de finanțare a fondurilor europene. Pericolul pe care îl paște România este efectul acestei politizări.
Politizarea și lipsa de profesionalism este un răspuns la întrebarea: de ce nu reușește România să valorifice enormul potențial de resurse pe care îl are? De unde pleacă această neputință?
Conducătorii noștri nu sunt întotdeauna nici foarte bine pregătiți nici conștienți de responsabilitatea poziției lor în societate. Nu sunt nici întotdeauna legați de ceea ce se întâmplă în țară. Politicienii noștri țin mai mult la cât sunt de lăudați la Bruxelles decât sunt lăudați în circumscripția electorală din care provin.
Ruptura evidentă dintre interesele clasei politice și cele ale cetățenilor generează un climat de neîncredere a populației față de instituțiile satului. Este neîncrederea față de o voință politică și o intenție sinceră și reală a decidenților de a acționa eficient în direcția reducerii stării de sărăcie și de a oferi cetățeanului român posibilitatea de a beneficia mai mult și mai bine de valorificarea resurselor propriei țări.
Ca o concluzie finală trebuie subliniat faptul că transformările pe care România le-a făcut în mai bine de 30 de ani sunt mari, sunt enorme, România reușind să fie una dintre țările europene cu cel mai mare avans de reducere a decalajelor, a ridicat nivelul de trai, a ridicat PIB-ul pe cap de locuitor, în comparație cu alții la care ne uitam cu invidie înainte de aderarea la UE.
Problema este că nu am ajuns la nivelul la care am fi putut ajunge dacă ne-am fi valorificat mai bine resursele. Dezvoltarea noastră este încă mult sub posibilitatea pe care o avem în raport cu potențialul de resurse.
Mai mult decât atât, este vorba de ritm. Ritmul nostru este prea lent, suntem într-un ritm de melc. Mergem înainte, dar mergem atât de lent și atât de imprecis, ocolind toate pietricelele care ne ies în cale, încât nu reușim să valorificăm la maximum ceea ce avem.
O țară care are producție agricolă ca cea a României ar fi putut să fie printre primii exportatori al acestui continent. Nu am putut, pentru că avem concurenți puternici precum Franța, Italia, Spania. Nu putem să ne batem cu ei, care au tradiție, au altă formă de organizare, dar am fi putut să intrăm, alături de ei, în categoria selectă a celor mai mari producători și exportatori de produse alimentare ai Europei.
Chiar dacă nu am fi învins o concurență atât de puternică, am fi avut condiții și am fi putut să ne ridicăm atât de multă încât să creștem capacitatea de export eliminând importurile din Turcia sau din alte locații de peste mări și țări. Asta puteam să realizăm dar cu condiția ca decidenții noștri politici să se mai ocupe și de noi, cetățenii români care cumpărăm roșii turcești iar pe ale noastre le aruncăm la gunoi.
În cele din urmă, trebuie să recunoaștem că în afară de resurse, strategii sau comportamente corecte și eficiente ale decidenților politici mai avem nevoie și de altceva pentru a evada din zona mediocrității a Uniunii Europene.
Avem nevoie de un spirit nou în evaluarea propriilor noastre calități, oportunități și posibilități. Economia românească are nevoie de credința în propriile sale forțe, care va trebui să se manifeste de la simplu cetățean la antreprenor, de la parlamentar la ministru, până la președinte. Economia românească are nevoie de „o motivare patriotică”, preluând experiența altor națiuni care s-au motivat prin interes național. Avem și noi nevoie de un „Romanian first”.
Am putea spera că anul 2024 va marca începutul unui proces de evadare din zona mediocrității europene, profitând de oportunitățile politice oferite de ciclul electoral?
Deocamdată este prea devreme pentru a avea o idee în acest sens dar rămânem cu speranța că în viitoarele oferte electorale și programe de guvernare va apărea și ideea ieșirii din zona mediocrității și de ridicare a economiei românești cât mai aproape de nivelul extrem de ridicat al oportunităților oferite de uriașul tezaur de resurse de care dispune.
