Cât costă lipsa de transparență?

Date:

O să-mi permit să vorbesc de chestiuni care sunt considerate tabuuri. Haideți să începem cu România, unde știu și copiii că o grămadă de întreprinderi s-au privatizat pentru a se obține foloase necuvenite și nu ca să se capitalizeze și eficientizeze.
Asta cu precizarea că liberalizarea și piețele sunt bune, fiindcă se alocă rațional resursele.
Din păcate însă, la noi nu se poate discuta de mai nimic de acest fel, deși avem companii private.
Ce ar trebui să facem pentru a deveni întreprinderile eficiente? Să le renaționalizăm, ca să le mai privatizăm o dată?
Această idee îmi este foarte greu să o pun pe tapet, dar avem o problemă evidentă cu discreționarismul baronilor locali, cu managementul capitalismului de cumetrie, care trebuie corectat într-un fel.
Este dificil de pronunțat cuvântul renaționalizare, dar, sigur, se poate spune – așa cum preciza Milton Friedman – că nu există prânz gratis, ori – cum declamă comentatorii sportivi – că ratările se răzbună.
Mai pot menționa ce răspuns am primit când am întrebat cât de firesc este că statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în perioada comunistă cu active purtătoare de risc.
Mi s-a spus că trecerea de la comunism la capitalism are și o dimensiune etică. Pasul esențial care trebuie întreprins în această tranziție constă în privatizarea resurselor. Dar aceasta poate fi realizată în mai multe feluri. Cea mai simplă cale și, totodată, cea care rezolvă și implicațiile etice e retrocedarea resurselor. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică problema: de ce să vândă statul ceva ce nu îi aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să îl sprijine pe viitor?!


E clar că ratările se răzbună și, fiindcă tot am pomenit de controversa cu renaționalizarea, poate că ar fi bine să ne aducem aminte și de regimurile militare, precum dictatura lui Franco din Spania și junta care l-a propulsat la putere pe Pinochet în Chile.
Astăzi, după respectivele regimuri totalitare, Spania nu arată precum Grecia, iar statul sud-american, după Pinochet și Chicago Boys, care l-au făcut să se dezvolte cu ajutorul mâinii invizibile a pieței, face notă distinctă pe continentul său.
Am găsit o explicație pentru „binele” făcut de dictaturile menționate, pe seama sperieturii suferite la nivelul conștiinței. E ceva ca un duș rece, care permite generației de sub dictatură să ajungă la o ierarhie de valori apropiată de normal. Iar în Spania a fost reimpusă monarhia, ca o cheie de control la excesele clasei politice. Pentru că regalitatea, pe baza echidistanței, are cum să acționeze ca un instrument împotriva corupției.
Nu prea îmi vine să aduc în atenție astfel de „modele”, însă nici nu pot băga sub preș că în România, o țară care vindea uzine la cheie țărilor din lumea a treia, cel mai mare angajator este, în prezent, un retailer, ceea ce consfințește că în mai puțin de 30 de ani obiceiurile s-au modificat fundamental.
Unei țări ce se remarcă prin schimbări de atât de mare anvergură, produse într-un timp atât de scurt, n-are cum să nu i se pună eticheta de bolnavă.
Și totuși cum ar fi trebuit să se facă privatizarea în România, având în vedere faptul că nu toate activele puteau fi retrocedate, unele fiind realizate în anii comunismului? Cea mai transparentă formă era prin intermediul pieței de capital, și nu al unor investitori „strategici”, cu clauze secrete în contractele de privatizare.
Într-o anumită măsură se poate crede că acest lucru s-a și produs. În 1992, s-au dat la o parte regiile și, în baza legii privind privatizarea întreprinderilor de stat, celor cinci Fonduri ale Proprietății Private (FPP) li s-au atribuit 30% din capitalul social al societăților comerciale, câte 6% la fiecare. Ulterior FPP-urile au primit denumirea de SIF-uri (Societăți de Investiții Financiare) și au ajuns la cota Bursei de Valori București (BVB).
Da, numai că în loc să se coteze direct companiile naționale s-au listat niște vehicule, pentru a nu pierde politicul controlul asupra economiei, dar străinii să spună, totuși, că România are economie de piață, că a devenit un stat capitalist.
Merită remarcat că și în Rusia s-a păstrat controlul politic asupra economiei cu ajutorul unor oligarhi și al unor vehicule financiare. După care, odată puși în poziții cheie, „baronii” au dat voie și la ceva-ceva investiții străine să intre, dar care au jucat după regulile lor.
Dar fiindcă tot am adus în discuție piața de capital e bine să ne readucem aminte că atunci când sunt întrebați de ce cele mai multe bănci românești nu-s cotate la bursă, bancherii răspund că sunt membre ale unui grup internațional și că e listată banca-mamă. Totuși, în situația în care băncile rămân din ce în ce mai mult la mâna pieței autohtone în ceea ce privește procurarea de resurse, nu e logic să se ia în calcul potențiale listări pe piața românească?
Sigur că este, fiindcă un profesor universitar observa – ghidat de spusele lui Ludwig von Mises – că în absența cotării la bursă nu avem niciun indiciu al valorii de piață a respectivei afaceri bancare din România. Ceea ce înseamnă că argumentul adus de bancheri e greșit, deoarece absența valorilor de piață pe componentele unui conglomerat nu face decât să îngreuneze determinarea acestei valori la nivelul întregului grup.
Aici e vorba de ceea ce economiștii numesc „problema calculului economic”. Cu cât avem mai puține piețe și valori de piață, cu atât devine mai dificil să calculăm profiturile sau pierderile. La limită, dacă întreaga economie ar aparține unei singure firme (sau statului), calculul economic ar fi imposibil.
Iar un analist economic remarca, inspirându-se din cartea lui Hernando de Soto „Misterul capitalului”, că dacă ne uităm pe harta economică a lumii, există delimitări clare între țările dezvoltate și cele în dezvoltare. O deosebire importantă rezidă în modul în care economiile restricționează sau încurajează piața. Întrebarea care se pune este de ce unele țări nu pot trece de la stadiul de economie în dezvoltare la cel de economie dezvoltată, sau, mai precis zis, capitalistă.
Principala diferență e dată de faptul că economiile care restricționează forțele pieței nu creează capital. Capitalul este acela care crește productivitatea muncii și multiplică averea unei națiuni. Și, mult mai important, reprezintă singurul lucru pe care, deocamdată, țările sărace nu-l pot produce singure, în ciuda faptului că actorii din viața economică sunt angajați în activități similare celor dintr-o economie capitalistă.
Paradoxal însă, în țările sărace, rata economisirii este mult mai mare decât în cele dezvoltate. De ce lipsește totuși capitalul? Fiindcă aceste economii sunt deținute într-un mod defectuos – case construite pe terenuri ale căror drepturi de proprietate nu sunt clare, companii ale căror pasive nu au definiții exacte. Iar atunci când drepturile de proprietate ale acestor active nu sunt bine definite, ele nu pot fi transformate în capital, nu pot fi tranzacționate decât într-un cerc restrâns, unde toți oamenii se cunosc între ei, nu pot fi utilizate drept colateral pentru împrumuturi ori ca participație într-o investiție. n

 

Ionuț Bălan
Ionuț Bălan
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe materiale de același autor, pe http://bloguluibalan.ro

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Economia și piața muncii, analizate la Ziua Partenerilor IMM România

Consiliului Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din...

Amprenta de carbon a unei cești de cafea pe întregul lanț de business

Ce amprentă de carbon lasă o ceașcă de cafea...

Inițiativă interregională de îmbunătățire a gestionării deșeurilor electrice și electronice

Agenția pentru Dezvoltare Regională București-Ilfov (ADRBI) anunță „cele mai...