Datoria publică a României: încotro?

În spațiul public se discută din ce în ce mai mult despre datoria publică a României și despre faptul că ne împrumutăm peste măsură. Mi-am propus să abordez această idee și să desprindem o serie de concluzii referitoare la datoria publică a României, la dinamica acesteia în ultimii ani și, mai ales, la poziționarea nivelului curent față de un așa-zis nivel sustenabil sau un nivel care poate fi suportat de economia unei țări.
În primul rând, pornesc de la faptul că prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit un prag maxim al datoriei publice de 60% din PIB, considerându-se că acesta ar fi un nivel care nu creează probleme și care poate fi susținut de economia țărilor europene. Între timp, au existat abateri semnificative de la regulă, multe dintre statele din zona euro au depășit acest prag, dar cu toate acestea au reușit să se finanțeze fără probleme. În acest context, apar o serie de întrebări: mai este pragul de 60% relevant? Este unul aplicabil uniform pentru toate statele? Care este un nivel optim al ponderii datoriei publice în PIB? Cum se poziționează România în noul context european privind datoria publică?

Răspunsurile pentru aceste întrebări sunt variate, depinzând de o serie de factori, astfel încât nu considerăm că un prag unic poate fi aplicat pentru toate statele. Situațiile acestora pot depinde de structura datoriei pe valute, pe maturități, pe tipul debitorilor. De asemenea, sunt importante dinamica datoriei, modalitatea de utilizare a banilor, dar, mai ales, nivelul de dezvoltare a piețelor financiare din fiecare stat. Astfel, există o serie de factori care pot determina praguri diferite pentru care se poate spune că datoria publică este sustenabilă, însă această temă necesită o discuție amplă și riguroasă. Pentru moment, urmărim evidențierea nivelului datoriei publice a României și a particularităților pe care le prezintă situația noastră față de cea a țărilor din fostul bloc comunist.

În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că datoria publică a României, la finalul anului 2018, a fost de 35% din PIB, față de 48,9% în Polonia și 70,2% în Ungaria (conform Eurostat). Astfel, este vorba de un nivel mai scăzut al datoriei publice, însă pentru a putea spune că situația României este mai bună este necesar să luăm în considerare și alte aspecte, precum dinamica datoriei publice sau capacitatea de finanțare a datoriei. În acest sens, utilizăm graficul următor pentru identificarea modificărilor în ponderile datoriei publice în PIB pentru fiecare dintre cele trei state în perioada 2001-2018, astfel încât să se poată observa un tipar de comportament din punctul de vedere al politicilor fiscal-bugetare.

Rezultatele indică o creștere mult mai rapidă a datoriei publice în România față de Ungaria și Polonia în perioada de criză, fapt care sugerează o lipsă de disciplină fiscal-bugetară și o vulnerabilitate ridicată a finanțelor publice. În perioada postcriză, în toate cele trei state s-au înregistrat scăderi ale ponderii datoriei publice, însă în cazul României ritmul a fost unul semnificativ mai redus. Prin urmare, politicile publice promovate de decidenții din țara noastră nu lasă spațiu datoriei publice să se regleze în perioada de creștere economică, punând presiune prin înregistrarea constantă a unor deficite bugetare apropiate de 3% sau chiar mai mari decât 3% conform estimărilor pentru anul 2019. Această vulnerabilizare a finanțelor publice în perioada de creștere economică nu va face altceva decât să pregătească terenul pentru o nouă creștere rapidă a datoriei publice în viitoarea criză, iar de această dată ne putem apropia de pragul de 60% foarte rapid.

În situația în care datoria publică a României crește către 60% apar o serie de întrebări: va fi finanțabilă în continuare? Care vor fi costurile? Vom reuși să redresăm finanțele publice la timp pentru a evita o recesiune prelungită?
Creșterea rapidă a datoriei publice în România va aduce, cu siguranță, pierderea ratingului investment – grade pentru țara noastră și creșterea rapidă a costurilor de finanțare. Pe de altă parte, vor apărea probleme de finanțare, chiar și în condițiile acceptării unor costuri mai ridicate, având în vedere că sistemul financiar din România este unul slab dezvoltat: piața bursieră este puțin dezvoltată, sistemul bancar are printre cele mai reduse grade de penetrare în PIB din U.E. Acestea sunt, la rândul lor, elemente de care trebuie să se țină cont atunci când se vorbește despre sustenabilitatea datoriei publice. În acest context, putem afirma că România nu este pregătită pentru o creștere a datoriei publice către un nivel apropiat de 55-60% din PIB, deși comparativ cu alte state din UE nu ar fi un nivel al datoriei ridicat. Pentru țara noastră este foarte posibil ca acest nivel să nu poată fi finanțat, sistemul financiar nefiind suficient de bine dezvoltat, iar investitorii străini vor evita țările de la periferia Europei în cazul unei recesiuni puternice și în situația degradării sentimentului la nivelul mai multor economii. Astfel, va fi foarte dificil de identificat surse de finanțare pentru acoperirea nevoii, iar costurile vor fi cu siguranță mult mai ridicate, punând și mai mare presiune pe deficitul bugetar și pe situația deja deteriorată a finanțelor publice.

O nouă criză ar putea determina creșterea către pragul de 60%, având în vedere vulnerabilizarea din ultimii ani a finanțele publice și posibila depășire a pragului de 3% pentru deficitul bugetar, chiar în perioade de creștere economică. Este nevoie de politici fiscal-bugetare coerente și predictibile, care să țintească o creștere sustenabilă și să susțină mitigarea riscurilor date de dezechilibrele economice din perioadele inevitabile de recesiune. Din păcate, disciplina fiscal-bugetară este precară, iar situația este alarmantă pentru stabilitatea finanțelor publice și pentru necesarul de finanțare al României în anii care urmează.

Soluțiile există, însă multe dintre ele necesită o perioadă lungă de implementare, iar cele care ar avea un impact mai rapid sunt complet nepopulare și niciun guvern nu și-ar mai asuma asta. La toate nivelurile, decidenții de politică fiscal-bugetară sau chiar monetară trebuie să militeze pentru dezvoltarea sistemului financiar-bancar, pentru dezvoltarea pieței de obligațiuni din România și a pieței bursiere, astfel încât posibilitățile de finanțare ale statului să crească, însă este vorba despre un proces de lungă durată, dar ale cărui rezultate ar fi extrem de utile și vizibile. Pe termen scurt și mediu este nevoie de o disciplină mai ridicată privind finanțele publice, acest lucru putând fi atins în bună măsură și prin digitalizarea aparatului de stat, contribuindu-se la combaterea evaziunii fiscale și la creșterea eficienței aparatului public.