Ne apropiem de sfârșitul crizei economice generate de pandemia de  de COVID-19. Astfel, încă din cursul acestui an, Statele Unite (dar și România) vor recupera pierderile de Produs Intern Brut suferite în 2020; statele din Eurozonă, a căror revenire se desfășoară mai încet, vor recupera în marea lor majoritate pierderile în anul viitor (2022). Este firesc, așadar, să ne întrebăm cum vor arăta politicile fiscale și monetare odată ce economiile vor depăși etapa de cerere deficitară (output gap negativ) și vor intra în etapa de cerere excedentară (output gap pozitiv). Întrebarea este cu atât mai actuală, cu cât instrumentele desfășurate în sprijinirea economiei (programele de relaxare cantitativă în sfera monetară, respectiv pachetele fiscale de 1,9 trilioane dolari în SUA și 750 miliarde euro în Uniunea Europeană) sunt de dimensiuni nemaivăzute în istorie, cel puțin în vremuri de pace. Arhitecții acestor programe încearcă să convingă publicul că „de data asta e altfel”, parafrazând titlul unei celebre cărți de Carmen Reinhart și Ken Rogoff („This Time is Different: Eight Centuries of Financial Folly”, Princeton Press, 2009). Numai că titlul lucrării originale este ironic; autorii arată că, în istorie, excesele fiscale și monetare

Politici și…
politică

În cadrul
paradigmei formulate de lordul Keynes în anii ’30 ai secolului trecut
(paradigmă dominantă în mainstreamul economic actual) se spune clar: politicile
fiscale și monetare ar trebui să fie relaxate contraciclic atunci când economia
evoluează sub potențial/în perioadele de criză și ar trebui să fie întărite
contraciclic atunci când economic evoluează peste potențial/în perioadele de
boom.

Taxonomia
diverselor posibilități de combinații între politica fiscală și politica
monetară este surprinsă într-un mod instructiv într-o recentă carte a lui Liviu
Voinea („Defensive Expectations: Reinventing the Phillips Curve as a Policy
Mix”, Palgrave Macmillan, 2021). Cu o mică modificare față de original, tabelul
respectiv ar arăta în felul următor:

Așadar, atunci
când economia evoluează peste potențial, este de dorit ca atât politica
monetară, cât și politica fiscală să fie întărite (și asta în cadrul paradigmei
keynesiene!). Numai că, în practică, vom vedea că, cel mai adesea, prin
interferența factorului politic în elaborarea politicilor macroeconomice, numai
una din aceste politici este întărită, iar cealaltă este relaxată. În treacăt
fie spus, tabelul de mai sus furnizează un argument pentru păstrarea
independenței băncilor centrale: dacă măcar politica monetară este întărită în
perioadele de boom (iar politica fiscală este relaxată, grație interferenței
factorului politic) mixul rezultat este suboptimal, dar cel puțin nu este
dezastruos, cum ar putea fi dacă și politica monetară ar urma instrucțiuni
politice și s-ar relaxa prociclic.

Ce ne arată
experiența diverselor state în materie de politici macroeconomice în ultima
perioadă de boom, premergătoare crizei? Putem considera că perioada 2015-2019 a
corespuns acestei definiții, deoarece în anii respectivi creșterea efectivă a
PIB a fost, de regulă, mai mare decât creșterea potențială, după cum se vede
din tabelul următor:

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI