Academia Română a inițiat din proprie inițiativă, la începutul anului 2018, un proiect de cercetare intitulat „Consolidarea convergenței economice și monetare a României cu statele membre ale Uniunii Europene – Un demers necesar”, argumentat ca atare din mai multe considerente interne, naționale, și externe, geopolitice. De asemenea, s-a considerat că deținerea președinției rotative a Consiliului Europei în 2019, după 12 ani de la aderarea de jure a României la Uniunea Europeană (UE), la data de 1 ianuarie 2007, este un prilej de a ne angaja în noi pași de integrare, având obligația de adopta moneda euro atunci când vom fi pregătiți să renunțăm la derogare. Conform prevederilor articolului 5 din documentul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României, precum și din adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, „România participă la Uniunea Economică și Monetară de la data aderării în calitate de stat membru care beneficiază de derogare în înțelesul articolului 122 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene”, devenit articolul 139 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Economice (TFUE), adică este stat membru care nu a adoptat încă moneda euro.
Date fiind consecințele și lecțiile crizei financiare internaționale, Uniunea Europeană se află în prezent într-un amplu program de reformare care urmărește atât consolidarea sa prin creștere economică integrată și durabilă, cât și îmbunătățirea arhitecturii sale instituționale, mai ales cea a Uniunii Economice și Monetare. Acest demers impune adâncirea gradului de convergență în zona euro și adaptarea la noile cerințe de stabilitate sustenabilă și reziliență, prin partajarea atât a beneficiilor, cât și a riscurilor, precum și a rezistenței față de posibile noi șocuri. România, în calitate de stat membru cu drepturi depline al UE, a fost chemată să își exprime opțiunea oficială clară pentru viitorul construcției europene, astfel încât interesele ei naționale să fie cât mai bine reprezentate și protejate. De asemenea, în noul context geopolitic european și având în același timp în vedere atât importanța, cât și efectele reformării UE asupra fiecărui stat membru în parte, Academia Română a considerat că este necesar să se implice în sprijinirea autorităților pentru ca deciziile adoptate de acestea să aducă România cât mai aproape de nucleul UE, zona euro, ca o garanție a realizării obiectivelor sociale, economice și de securitate comune ale statelor UE.
Antamarea temei enunțate s-a bazat pe expertiza institutelor de cercetare de profil, sub coordonarea Academiei Române, care au elaborat de-a lungul ultimelor două decenii o multitudine de studii legate de aspectele de integrare de facto a României în UE. Concret, Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” (INCE), ajutat de Institutul de Economie Mondială, i s-a acordat coordonarea proiectului academic privind convergența. Dezbaterile derulate până în prezent la nivel de directori ai institutelor chemate să își aducă contribuția la diagnoza economiei românești (cu termen luna noiembrie a.c.) au condus către unele concluzii pe care le considerăm utile din punctul de vedere al abordării unei astfel de diagnoze. Pe baza studiilor anterioare nu se va putea realiza o diagnoză exhaustivă, dar, pentru a ne apropia de obiectivitatea și cuprinderea acesteia, este utilă lecturarea documentelor oficiale atât ale UE, cât și ale României care se referă în mod expres la intențiile și, respectiv, la evaluările pașilor necesari a fi făcuți în direcția realizării convergenței pe multiple dimensiuni. Aspectele preocupante din punctul de vedere al realizării cercetării academice, cu relevanță pentru diagnoză, sunt sintetizate prin subtitlurile care urmează.
CONVERGENȚA REALĂ ESTE PRIORITARĂ PENTRU SUSTENABILITATEA CRITERIILOR DE ADERARE LA ZONA EURO
Dezbaterile multiple cu tentă economică aplicată pe tema adoptării euro s-au focalizat pe starea convergenței reale, proces care nu a răspuns nivelului cerințelor unei pregătiri coerente și continue pentru o mai multă integrare europeană a României, cum este apropierea de zona euro. Putem spune despre convergența reală, dacă ea s-a produs satisfăcător la nivelul indicatorului sintetic PIB/loc., că este mai degrabă un „subprodus” natural al preocupărilor, totuși neduse până la capăt, pentru o creștere economică sustenabilă și nu o țintă explicită al acesteia prin politici economice bine orientate și mai ales bine structurate. Chiar intențiile unor reforme structurale cu efecte asupra convergenței reale, din punctul de vedere al stimulării unor nișe de dezvoltare (cum au fost de exemplu sarcinile postprivatizare ale noilor proprietari sau sectorul IT, întreprinderile mici și mijlocii, cercetarea și dezvoltarea) au fost surclasate de interesele de performanță ale noilor investitori naționali și străini din sfera producției și serviciilor, aflați mai mult cu ochii pe oportunitățile pieței și nu pe cele oferite de politicile naționale orientate, în continuă bătălie cu frecventele modificări operate în codul fiscal.
De asemenea, diagnoza convergenței reale denotă o abordare a acesteia fragmentată și inegală, valorificarea oportunităților economice și a provocărilor geopolitice având rezultate excesiv dezechilibrate teritorial (pondere mare a populației la limita sărăciei și a excluziunii sociale, nivel scăzut de dezvoltare economică a unor regiuni, poli de dezvoltare care nu se pot extinde regional, analfabetism în creștere, calitate a infrastructurii de sănătate publică și a celei de educație etc.). De asemenea, menținerea unui grad ridicat de izolare fizică în interiorul țării și mai ales față de exterior (încă nicio legătură continuă cu o autostradă spre Ungaria pentru a se ajunge facil în tot spațiul UE) are în continuare un impact negativ asupra mobilităților necesare funcționării pieței muncii și a localizării facile a investițiilor creatoare de locuri de muncă. Era de așteptat ca timpul irosit pentru o infrastructură fizică care să ne lege cu Europa integrată să fi fost recuperat în cei 10 ani de la aderarea la UE, valorificându-se mai eficient oportunitățile economice ale integrării și absorbția într-un grad mai mare a fondurilor structurale care ne erau alocate cu condiția respectării condițiilor de eligibilitate.
Convergența reală este o condiție care ar trebui să apară cât mai explicit în programele de guvernare elaborate și aplicate de acum înainte ca un capitol care să subsumeze domeniile, obiectivele urmărite și instituțiile care au rol în derularea activităților necesare, mai ales din punctul de vedere al continuității preocupărilor politice printr-o strategie de dezvoltare pe termen mediu și lung, cimentând criteriile care califică România ca stat membru al zonei euro. Preocuparea instituțională pentru adoptarea euro ne va demonstra că stadiul proceselor convergenței reale de până acum a ajuns la o scadență, fiind nevoie în continuare de un consens al partenerilor naționali consemnat printr-o declarație politică de angajare în realizarea ei dincolo de ciclurile electorale. Convergența reală sănătoasă trebuie să devină o preocupare permanentă a guvernărilor pe perioada de pregătire a României pentru adoptarea euro.
Pe perioada derogării de la moneda euro, guvernanța a avut dreptul și a acționat în sensul unor libertăți și/sau discreționalități prin prisma suveranității, iar dacă Comisia Europeană și/sau BCE au constatat neajunsuri ale convergenței sau devieri de la disciplina economică mult întărită după criza financiară (PSC, Six Packs, semestrul european, rapoartele de convergență, recomandările specifice de țară etc.) s-au primit întotdeauna termene de ajustare. Un program național de trecere la euro, asumat politic pe domenii de acțiune și cu identificarea instituțiilor responsabile, înseamnă implicit ca guvernanța economică națională să se apropie cât mai mult de rigorile principiilor de federalizare a zonei euro în probleme de stabilitate economico-financiară, cu o formă de buget propriu la care să participe toate statele membre proporțional cu mărimea lor. O ultimă propunere prevede ca un eventual buget al zonei euro să fie cuprins în bugetul integrat de funcționare al UE.
Activarea în plan național a procesului de convergență reală, cu rezultate concrete în perioada de pregătire a României pentru adoptarea euro, are ca punct de plecare fixarea obiectivului de îndeplinire a convergenței reale în centrul preocupărilor de guvernanță. Convergența reală nu se poate realiza în absența reformelor structurale care îi pot conferi rezultate notabile pe termen lung, în primul rând urmărindu-se propriul interes național al unei dezvoltări bine structurate și echilibrate, care să permită circulația euro în România și asimilarea psihologică a funcțiilor acestuia fără șocuri de către populație. Din acest punct de vedere ar trebui să se marșeze mult și pe faptul că populația din România este cea mai optimistă și încrezătoare în trecerea la euro dintre toate statele din zonă care încă nu au adoptat moneda euro, potrivit ultimului Eurobarometru.
Alegerea elaborării diagnozei convergenței reale ca punct de plecare în programul de pregătire pentru adoptarea euro este, în opinia noastră, abordarea normală pentru a trece examenul evaluărilor obligatorii ale pașilor de urmat pentru ca moneda națională să ajungă într-o primă etapă în antecamera euro (Mecanismul cursului de schimb II) și, în final, a României în zona euro. Dacă programul de convergență reală este la latitudinea României din punctul de vedere al identificării domeniilor prioritare, dar nu și a regulilor/politicilor de urmat, ceea ce interesează instituțiile UE, din punctul de vedere al evaluărilor, sunt efectele unui nou stadiu al convergenței reale durabile, măsurate prin stabilitatea prețurilor, sustenabilitatea poziției fiscale, stabilitatea cursului de schimb al leului (fără putința de a fi supus unor tensiuni severe), precum și nivelul dobânzilor pe termen lung, măsurate pe baza randamentului obligațiunilor de stat. Referințele de analiză a tăriei convergenței reale ne conduc în mod natural spre criteriile nominale și nivelul abaterilor admisibile ale acestora, calculate în raport cu performanțele celor mai bune state membre din zona euro.
INTEGRAREA FINANCIARĂ, O PRIORITATE
Potrivit opiniei președintelui BCE, Mario Draghi, zona euro a ieșit din criza financiară mai întărită de cum a intrat. Aceste anunț este încurajator în contextul demersului la care ne-am angajat instituțional, și anume acela de a ne pregăti pentru aderarea la zona euro, având în vedere următoarele două aspecte:
- Primul este că propunându-ne să ajungem stat membru al UE, zona euro va fi mai sigură și mai pregătită pentru a rezista la eventuale șocuri.
- Al doilea este că pregătirea noastră trebuie să fie una calitativă, pentru a nu aduce zonei euro vulnerabilități în procesul său de reformare a unor factori instituționali și structurali necesari funcționării normale a monedei unice. În discursul lui Mario Draghi susținut la European University Institute (Florența, 11 mai, 2018) suntem (re)atenționați asupra faptului că Uniunea Monetară nu este completă față de principiile funcționării unei zone valutare optime (OCA), această slăbiciune fiind scoasă în evidență în timpul ultimei crize financiare, care s-a manifestat prin repercursiuni economice multiple. Tratarea slăbiciunilor care au dus la vulnerabilități duce la crearea unei Uniuni Monetare robuste, iar modul în care această asanare are loc este important și pentru România, care aspiră să adopte moneda unică.
Problema partajării riscurilor (risk-sharing) în zona euro a devenit de actualitate și a căpătat noi conotații odată cu procesul de reformare deoarece, aplicându-se de acum încolo statelor membre, presupune o mai mare responsabilitate decât cea cunoscută, având în vedere ajustările ce se vor aduce unor posibile mecanisme de transferuri ex-postcriză financiară. În literatura de specialitate cu privire la OCA, se arată că ceea ce o face funcțională este un anumit tip de compromisuri între mecanismele naționale de macrostabilizare și cele comunitare, primele fiind stimulate de o mai largă mobilitate a forței de muncă și a capitalului, o convergență economică structurală și un nivel de integrare fiscală bazat pe alocarea unor resurse mutualizate, care să asigure transferuri financiare între membrii zonei atunci când se manifestă o situație de risc.
În plan național, singurul instrument stabilizator rămâne politica fiscal-bugetară, ordonată într-o disciplină care să nu admită deficite interne și externe peste pragurile admise (limita de deficit bugetar structural de -1% în cazul României, având un nivel al datoriei publice sub 60% și un deficit de cont curent sustenabil). Nedepășirea acestor praguri înseamnă absorbția facilă a deficitelor prin efectele viitoare ale creșterii economice și nu simpla rostogolire sau antamare de noi împrumuturi care să afecteze nivelul datoriei publice. Noul mecanism de ajustare a posibilelor dezechilibre pentru statele din zona euro reprezintă o capacitate investițională denumită generic un buget sau un fond comun al zonei, utilizat în anumite condiții de către statul aflat în dificultate. Aceste condiții sunt echivalente unor constrângeri (să zicem un program de reforme) care au menirea de a asigura o creștere economică sănătoasă ca singură cale de a ieși din dezechilibre, precum și acoperirea deficitelor excesive temporare prin eventuale transferuri către acest stat.
