Despre dinamica integrării europene

Date:

În anii din urmă s-au înmulțit vocile care susțin necesitatea unor reforme structurale
în Uniunea Europeană. Este adevărat că
astfel de opinii sunt mai numeroase în
mediul academic, din când în când străbătând și prin platoșa politicienilor dezorientați și economiștilor care emit mesaje de îngrijorare ale mediilor de afaceri.

Europa crizelor

J.C. Juncker spunea, în 2005, că Uniunea Europeană se afla într-o criză constituțională, iar soluția a fost Tratatul de la Lisabona ( 2007 ), care a demonstrat, cu prilejul crizei financiar-economice din 2008-2011, că mai mult a complicat procesul decizional european decât să rezolve problemele organizației. La încheierea mandatului de președinte al Comisiei Europene ( 2019 ), același demnitar recunoștea că Uniunea Europeană avea destule lipsuri, dar nu menționa că aceasta prezenta semne de dezarticulare nu numai din cauza Brexitului, dar și a calității tot mai discutabile a interacțiunii instituțiilor europene cu statele membre. Iar politicile Uniunii Europene s-au aflat sub o critică permanentă a statelor membre și cetățenilor europeni, pe când statutul internațional al Uniunii s-a tot alterat. În timp ce în limbajul politicienilor de la Bruxelles și din numeroase capitale de state membre s-a folosit tot mai puțin expresia integrare europeană, auzindu-se mai frecvent cuvintele cooperare și convergență. Ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană continuă a se afla într-o criză existențială, după cum o numea același fost președinte al Comisiei Europene.

Ceea ce s-a întâmplat după 2004 cu Uniunea Europeană m-a trimis cu gândul la o comparație istorică, cea a anilor ’70-’80 ai secolului trecut. Înregistrată de istoria integrării europene ca o etapă de „euroscleroză”, respectiva perioadă s-a caracterizat și printr-un euroscepticism masiv, crezându-se că procesul construcției europene a intrat într-o înfundătură din care, spuneau unii lideri politici, Comunitatea Europeană nu va mai găsi calea de ieșire. Totuși, a venit la conducerea Comunității un nou set de lideri politici, precum Jacques Santer, iar în fruntea statelor membre câțiva politicieni încrezători în viitorul european al țărilor lor. Aceștia au fost capabili să stabilească un nou obiectiv integraționist major – Piața Internă. Au urmat alte obiective comune care au dezvoltat conceptul de integrare europeană. Între acestea se numărau evoluția spre o uniune politică (Uniunea Europeană), dar și Uniunea Economică și Monetară, lansarea monedei euro, extinderea etc. Cert este că, din a doua jumătate a deceniului al nouălea, Uniunea Europeană a cunoscut două decenii de liniște, stabilitate, pace și prosperitate cum nu se crezuse că se va putea întâmpla pe continentul european. Așadar, de la euroscleroză s-a ajuns la un eurodinamism care a generat un optimism aproape mecanicist din care europenii au fost treziți doar de criza financiară internațională
( 2008 ). Și trebuie recunoscut că amintita criză a zguduit puternic edificiul construcției europene. Obiectivul major al statelor membre a fost să iasă cu bine împreună din criză, doar că, la fel ca în perioada crizei din anii ᾽70, liderii statelor membre au căutat mai degrabă soluții separate/naționale, ceea ce a făcut ca Uniunea Europeană și îndeosebi zona euro să rămână un timp mai îndelungat în marasmul crizei. Situație care a amplificat discordiile politice și neîmplinirile la nivelul Uniunii Europene. Perioadă în care a lipsit un leadership european inspirat și dedicat, iar un obiectiv comun major care să mobilizeze statele membre și cetățenii europeni la continuarea și intensificarea procesului de integrare europeană nu a mai apărut. Dimpotrivă, s-a spus că procesul integraționist a intrat într-o etapă de „oboseală”. Context în care au proliferat opinii populiste, naționaliste, xenofobe, separatiste care perverteau ideea europeană și idealul european. Iar construcția integraționistă europeană, cu o vechime de peste o jumătate de veac, s-a confruntat chiar și cu îndemnuri la dezintegrare.

Națiune, stat-națiune, suveranitate și idealul modern european
„Secolul națiunilor” a debutat cu un paradox: Revoluția Franceză a susținut dreptul cetățenilor și națiunilor, precum și aspirația la o „nouă Europă”. Dar dacă analizăm concepția lui Fichte observăm că acesta extindea dreptul natural rousseauist al cetățeanului la dreptul natural al statului. Doar acesta era îndreptățit să apere drepturile cetățeanului, dar și să promoveze comerțul liber la scară europeană și mondială. Așadar, se enunța teoria autarhiei suveraniste absolute. Împăratul Napoleon al Franței a întruchipat cel mai vizibil acest paradox, dorind să construiască „un mare sistem federativ european”, o Europă – patrie comună a tuturor suveranilor, printr-o asociere care să aibă ca fundație „același sistem peste tot”: un cod juridic european, o Curte de Casație europeană, aceeași monedă, aceleași legi etc. Această „construcție europeană” a avut critici încă din acea epocă. Spre exemplu, Benjamin Constant susținea că ceea ce a întreprins Napoleon nu era conform ideii și idealului european, fiind mai degrabă „anti-Europa”. Aceasta deoarece spiritul care a dominat acțiunea napoleoniană a fost cel al cuceririi și impunerii uniformității simplificatoare pe calea armelor, precum și al iacobinismului națiunii centralizate. Dar un efect european al cuceririlor lui Napoleon a fost tocmai dinamizarea acțiunii națiunilor din Europa, iar contrareacția a venit de la imperiile europene ale acelor vremi – Europa Sfintei Alianțe. Căci și Metternich, unul din inițiatorii sistemului postnapoleonian, declara cu emfază că și pentru el Europa era o patrie. Din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, echilibrul european decis de Congresul de la Viena ( 1815 ) a devenit un sistem al echilibrului de putere care a luat forma Realpolitik-ului. Probabil această evoluție paradoxală din sec. al XIX-lea l-a făcut pe Goethe să susțină că el credea doar într-un „naționalism european”, într-o unitate veritabilă a Europei constituită pe valorile culturii europene, acestea din urmă fiind tot mai pervertite de politicieni și ideologiile politice.

Pașoptiștii au generat un val puternic de mesianism naționalist și un cult al statului-națiune în Europa care au creat senzația că idealul european federalist nu-și mai putea găsi locul într-o Europă care, cel puțin în partea sa vestică, pornise pe calea industrialismului și progresului social. Ideea europeană a înaintat însă. Filosoful și istoricul Carlo Cattaneo, care la 1848 era în fruntea insurgenților din Milano, sublinia că realitatea europeană însemna interacțiunea unor interese complexe, că Europa avea o logică a dezvoltării organice care va duce către o integrare federală progresivă a continentului. Și tot atunci, Victor Hugo a susținut un discurs celebru în Adunarea Legislativă în care a anunțat, pentru prima dată la o astfel de tribună, că însăși Franța va participa la o construcție viitoare care se va numi Statele Unite ale Europei.

Națiunile sunt un fenomen istoric specific european realizat prin integrarea la nivel spațial a unor comunități locale și regionale, la fel ca și statul-națiune care avea rolul de a proteja interesul cetățeanului și comunităților. Astfel încât relația între națiune și europenitate nu ar trebui să ducă la stări divergente decât în situații critice structurale. Dezintegrarea puternicelor imperii din Europa Central-Sud-Estică, după Primul Război Mondial, întărea opinia lui Ernest Renan că ideea romantică și herderiană a națiunii ca produs al limbii, culturii, trecutului etc. nu mai corespundea epocii pe care o descriem, fiind necesară o redefinire prin care să se arate că națiunea a evoluat și solicita existența „consimțământului actual”, „voința de a trăi împreună” și de a înfăptui noi proiecte în viitor. Tot pentru a se evita războiul în Europa, Renan considera că era nevoie de corijarea vechiului principiu al naționalității prin adăugarea principiului federal, deoarece „Europa este o Confederație a statelor reunite prin ideea comună de civilizație”. Și atunci de unde percepția că națiunea și statul-națiune fac dificilă și chiar improbabilă realizarea idealului european? Poate că un răspuns rațional ne-a dat și istoricul Jakob Burckhardt ( 1818-1897 ) care a constatat că Europa a fost constant amenințată de un factor care se numește „puterea mecanică” pe care o manifestau popoare barbare cuceritoare, state care acumulează mijloace de război puse în serviciul unei anumite tendințe sau a vreunui lider și chiar a unor mase de populație manipulată. Ori, la fel ca Burckhardt, Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Jacques Maritain și alții apreciau că idealul european modern însemna creativitate umanistă, nefiind cantonat doar în naționalismul romantic, că un „european veritabil” era acela care promova convergența într-o esență comună a caracteristicilor pozitive și constructive ale fiecărei națiuni europene și asocierii națiunilor Europei.

Europa secolului al XX-lea – integrare și dezintegrare

Tragedia Primului Război Mondial a fost un șoc pentru întreaga lume, dar mai ales pentru europeni. După 1918 s-a vorbit frecvent despre criza și decadența Occidentului. Ortega y Gasset spunea că atât Primul Război Mondial cât și comportamentul deviant al unor lideri și partide din statele Europei au fost consecința crizei ideii europene, inclusiv a modului cum a fost interpretată suveranitatea națională și cum a fost aceasta utilizată pentru întărirea puterii unor lideri politici. Conferința de Pace de la Paris ( 1919-1920 ) a avut șansa de a iniția o organizare a lumii bazată pe doctrina wilsoniană. Din păcate această doctrină nu a fost aplicată nici de Statele Unite ale Americii și sensul ei a fost deturnat chiar de principalele state europene. Consecința a fost recrudescența naționalismului, a radicalismului politic și, până la urmă, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Unii autori susțin că ideea integrării europene nu a mai fost prezentă în dezbaterile publice și inițiativele politice din perioada interbelică ca urmare a crizei existențiale a Europei, aceasta avându-și sursa în modul cum au fost gestionate interacțiunile dintre statele-națiuni. Ceea ce este discutabil! Jacques Maritain, Karl Jaspers, Ortega y Gasset, Paul Valery și mulți alți intelectuali dintre cele două războaie mondiale susțineau că temerile privitoare la crepusculul Europei erau semnale clare că era nevoie de o „Nouă Europă”, în forma Statelor Unite ale Europei (Gasset).Tot ei au înfățișat un catalog al adevăratelor valori europene care se opuneau configurării „Noii Europe Hitleriste”. Spiritul european de care vorbea cu atâta pasiune Salvador de Madariaga a fost prezent și în mediile politice din statele europene. Acestora s-a adresat, în 1922, contele Richard Coudenhove-Kalergi și Manifestul Pan-European, din 1924. Iar în 1928, ministrul francez de externe, Aristide Briand, a decis să transmită Societății Națiunilor un proiect de confederație europeană, ceea ce s-a întâmplat în sept. 1930. Acea propunere nu a întrunit susținerea membrilor Societății Națiunilor tot din cauza „suveraniștilor” care apărau vechea interpretare a suveranității statului. Și cum Hitler a pretins a realiza el însuși o „Nouă Europă”, era firesc ca și Mișcarea de Rezistență să resuscite ideea de unitate europeană. Aceasta, îndeosebi după 1942, a militat nu doar pentru o unitate a statelor europene, dar a introdus în discuție motivele solidarității și comunității, susținând că statele ar trebui să depășească dogma suveranității absolute pentru a se integra într-o organizație federală. Astfel că, după Al Doilea Război Mondial, mișcarea europeană s-a îmbogățit cu o viguroasă mișcare federală. Însuși Winston Churchill a propus, la Zürich, în 16 sept. 1946, ca statele europene să se constituie într-un „fel de Statele Unite ale Europei”.

La trei ani după rezoluția Congresului Mișcării Europene de la Haga ( 7 mai 1948 ) a fost pus în aplicare Planul Monnet, semnându-se tratatul care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( 18 aprilie 1951 ). Dar, cum spunea Jean Monnet, această Comunitate nu avea doar un scop comercial-economic, ci și unul politic, străduindu-se să elimine pericolul unui nou război, să dezvolte cooperarea între state, dar și să ducă spre o integrare europeană, prin constituirea unei federații a statelor europene din Occident. În 1952 s-a inițiat elaborarea unei constituții europene. Proiectul acestui document, care a dezvoltat ideea unei comunități politice europene, incluzând și comunitatea de apărare, a fost finalizat în martie 1953 și aprobat de reprezentanții celor șase state componente ale Comunității. Proiectul de constituție europeană a fost însă respins de Adunarea Națională a Franței ( 30 aug. 1954 ), ceea ce a însemnat și eliminarea demersului federalist european. S-a lucrat apoi la un proiect minimal de integrare economică (Messina, 1955 ), ceea ce a dus la Tratatul Comunității Economice Europene ( 25 martie 1957 ), instituind o asociere îndreptată spre obiectivul unei piețe comune. Trebuie amintit că, din 1946, Statele Unite ale Americii au insistat pe încurajarea cooperării sectoriale a statelor vest-europene, mai întâi pe calea Planului Marshall, de unde a rezultat Organizația de Cooperare Economică Europeană, urmată de cooperarea militară (Uniunea Europei Occidentale, 1948 ) și NATO ( 1949 ). Toate aceste organizații erau structuri interguvernamentale și garantau suveranitatea statelor.

Monnet a considerat că este totuși o evoluție pozitivă și integrarea economică (Tratatul de la Roma, 1957 ), deoarece, într-o logică a integrării europene, aceasta ar fi determinat și realizarea integrării politice. Iar de atunci se tot discută despre cooperare-integrare în Europa, cele două tipuri de interacțiuni agitând frecvent scena politică europeană. Derularea Războiului Rece și tendințele centralizatoare și dominatoare ale URSS, politica ei expansivă de bloc (incluzând proiectele de integrare a spațiului de influență sovietică) au convins statele vest-europene că era necesară o cât mai strânsă cooperare economică și militară. Pentru cooperarea economică au folosit intens cadrul Comunității Europene și, prin măsuri specifice, graduale, au tins către o tot mai extinsă integrare economică, un proces decizional european tot mai perfecționat și chiar inovații instituțional-politice (înființarea Parlamentului European etc.). Dar trebuie să recunoaștem că cei mai mulți pași ai înaintării în procesul integrării europene au fost făcuți nu neapărat urmărindu-se înfăptuirea unei viziuni, a unui plan de felul celui propus de Monnet și Schuman, ci mai degrabă de evoluțiile conjuncturale ale unor crize și oportunități.


Revoluțiile democrat-liberale din 1989, în Europa Centrală și de Sud-Est, căderea Zidului Berlinului și Unificarea Germaniei, destrămarea URSS au fost evenimente istorice care au dat un impuls nou procesului integrării europene. Dezintegrarea spațiului sovietic și apariția a noi state în Europa Central-Răsăriteană au adus în prim-planul decizionalului european și obiectivul extinderii Uniunii Europene. Concomitent s-a propus și o intensificare a integrării europene. Dar ceea ce a pus amprenta asupra procesului integrării europene post-1989 a fost reluarea proiectului integrării politice. Tratatul de la Maastricht a propus Uniunea Europeană, dar s-a constatat repede că era nevoie și de o reformă structurală de transformare profundă a organizației regionale integraționiste cu sediul la Bruxelles. Astfel s-a ajuns la organizarea Convenției privind viitorul Europei, care, la începutul anilor 2000, a primit mandatul de a propune o nouă constituție europeană. Tratatul de instituire a unei constituții pentru Europa a fost parafat de statele membre la Roma, în 29 oct. 2004, dar a fost respins de referendumurile din Franța și Olanda (mai-iunie 2005 ) și, astfel, a eșuat și cea de-a doua tentativă de constituționalizare directă a Uniunii Europene. Ca și în cazul proiectului de constituție din 1953, statele membre au preferat un surogat sub forma Tratatului de la Lisabona ( 2007 ).

Preluând analiza lui Guy Verhofstadt ( 2015 ), vom spune că, din perspectiva procesului integrării europene, proiectul constituției europene din 2004 nici nu atingea nivelul calitativ al proiectului din 1953, ceea ce arata că, într-adevăr, statele membre ale UE și mai ales liderii acestora erau „obosiți” de îngemănarea extinderii și intensificării integrării europene. Ca opinie personală, apreciem că unele state membre decidente au fost prea „obosite” de efortul calculului cost-beneficiu al redistribuirii resurselor și puterii din Uniunea Europeană, ca urmare a amplelor provocări pe care le-au întâlnit după 1989 și față de care s-au dovedit a fi destul de nepregătite.

Starea integrării europene la începutul sec. al XXI-lea

Uniunea Europeană nu a fructificat suficient ocazia formidabilă, după 1989, de a se reforma în profunzime pentru a face față provocărilor integrării, extinderii, globalizării și reconfigurărilor din sistemul internațional. Dacă în primul deceniu și jumătate după 1989 liderii europeni au mai beneficiat de inspirația și determinarea unor lideri precum Santer, Kohl, Mitterrand etc., din 2004 s-a manifestat vizibil atitudinea mercantil-contextualistă, iar calitatea liderilor instituțiilor europene și statelor membre a fost atât de scăzută încât a dominat opțiunea așa-zis „pragmatică”, în fapt explicit utilitaristă, având în vedere doar decizii pentru evoluția pe termen scurt, de cele mai multe ori influențate de agenda electorală a politicienilor/partidelor din unele state membre. Logica integrării, chiar așa discutabilă cum a fost lansată (integrarea economică va duce și la integrare politică europeană), a fost abandonată în favoarea impredictibilului, indeciziei, retragerii în carapacea naționalului (înțeles îngust) și chiar a localismului radicalizat. Noile state membre au renunțat să aducă un plus de valoare la procesul integrării, privind Uniunea mai degrabă ca un bancomat sau umbrelă de vreme rea. Timp în care Uniunea Europeană a ajuns să fie înconjurată de o Rusie revigorată, de o Chină care-și susținea preferința pentru globalizare prin programe de dezvoltare pe termen lung și de Statele Unite ale Americii care au pendulat între unilateralism și multilateralism dirijat.

Și astăzi se întreabă multă lume: ce fel de organizație este Uniunea Europeană? Căci întrunește caracteristicile unei organizații interguvernamentale, dar adaugă și o conduită similară statului, are instituții și reguli care operează în structuri confederale și uneori chiar federale. Într-un cuvânt este o organizație foarte originală care și-a configurat gradual fondul și forma, semnalând însă că nu era o construcție europeană finalizată. Totuși, această structură organizațională, având elemente preluate de la mai multe entități experimentate istoric, are și o dominantă rezultată din evoluția idealului modern european și a istoriei europene de după Al Doilea Război Mondial. Așadar, Uniunea Europeană este o organizație regională pentru integrare europeană! Ca atare, paradigma centrală la Bruxelles ar trebui să fie integrarea europeană. Or, Brexitul și îndemnuri la exituri ale altor actori politici, manifestarea separatismelor, naționalismelor, iliberalismului și autocrației, suveranismelor monadice etc. indică mai degrabă o direcție spre dezintegrare. S-a anunțat că, în ianuarie 2020, va fi inițiată o nouă dezbatere privind viitorul Uniunii Europene, dar în această atmosferă europeană divizivă nu a apărut niciun obiectiv comun integrator, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani ai secolului trecut. Perfecționarea Pieței Interne este și astăzi un interes maxim al companiilor europene. Businessul din statele membre este cel care apreciază cel mai mult evoluția de până acum a integrării europene, suportând chiar costuri administrative enorme (unele absurde!) ale birocratismului și indeciziei politice a liderilor europeni. Dar cetățenii europeni așteaptă o viziune clară și realistă de evoluție a Uniunii Europene pentru durata medie și lungă („suveranitatea europeană” a președintelui Macron este încă destul de depărtată de cetățeni). Și mai ales au nevoie de un leadership serios, dedicat creării bunurilor publice europene care să-și răsfrângă efectele pozitiv până la nivel local (eurolocalism). Tratatul de la Lisabona a dat responsabilitate statelor membre pentru realizarea interesului european, prin recunoașterea formală a Consiliului European, dar aceasta nu însemnă ca statele membre să considere Uniunea Europeană doar o sursă pentru binele statal-național-regional-local, ci și că oamenii de stat și politicienii, administrațiile, guvernele din statele membre trebuie să-și asume responsabilitatea pentru evoluția construcției europene. Ca atare, ar fi nevoie de o reformă a procesului decizional european care să responsabilizeze politicienii naționali și locali din toate statele membre față de procesul integrării europene.

Scriind despre spiritul european, Edmund Husserl spunea că cel mai mare pericol al crizei existenței europene („pericolul pericolelor”) era „oboseala”. Filosoful credea că istoria Europei a demonstrat că aceasta avea resurse de a renaște mereu. Iar o renaștere poate fi impulsionată doar de spiritualitatea creativă și inovatoare europeană care are menirea de a da noi sensuri însuși spiritului european. Cunoaștem că optimismul lui Husserl se baza pe buna cunoaștere a spiritului european, dar trebuie să constatăm că s-a observat prea puțină substanță a acestuia în timpul alegerilor europarlamentare din 2019 și încă și mai puțină în procedurile ulterioare ale desemnării principalilor lideri ai instituțiilor europene. Ca să nu mai amintim de aplicabilitatea politicilor și regulilor europene. Iar cea mai mare parte a liderilor politici din statele membre continuă sarabanda ipocriziei „europene”, depărtându-se tot mai mult până și de neizbutitul Tratat de la Lisabona, dovedind mai degrabă incultură, iresponsabilitate,
rea-voință în relație cu interesul integrării europene, la care se adaugă o poftă nesățioasă de profit personal imediat sau/și de grup pe care să-l obțină din decizii politice îndoielnice care mai au și scopul manipulării electoraliste a cetățenilor europeni.

Timp în care realitatea interdependențelor complexe europene și globale devine tot mai evidentă. Într-un astfel de context european și internațional este o mare provocare să se dezbată viitorul unei Uniuni Europene care și-a fragilizat ea însăși substanța procesului integrării europene. Dar este o șansă reală să apară, cu acest prilej, o nouă generație de lideri europeni care să reaprindă flacăra spiritului european! Altfel, Uniunea Europeană va evolua doar către o Uniune a Statelor Europene mai degrabă decât spre Statele Unite ale Europei. Iar o astfel de Uniune a Statelor Europene, alcătuită din nu știm care/câte state de pe continentul european, va diminua nu doar spiritul european, dar și ritmul competitivității globale, ajungând cu timpul un spațiu muzeal în care vizitatori din alte entități ale lumii de mâine vor fi interesați să cunoască experiența unui fenomen istoric precum integrarea europeană. Așadar, ieșirea din criza existențială a Uniunii Europene probabil va putea fi obținută numai printr-o revigorare a procesului integrării europene, continuarea cu convingere și determinare a acestei căi europene, cea care a adus impresionante acumulări civilizației milenare europene. Deocamdată, pentru cetățenii europeni rămâne această întrebare: quo vadis, Europa?!

Vasile Pușcaș
Vasile Pușcaș
Vasile Pușcaș este senior editor al revistei ECONOMISTUL, profesor, diplomat și om politic român, membru corespondent al Academiei Române.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Financial Intelligence organizează cea de-a șasea ediție a evenimentului Forumul Energiei

Financial Intelligence organizează cea de-a șasea ediție a evenimentului...

Profitul net ajustat al Xiaomi se dublează în primul trimestru și ajunge la 6,5 miliarde RMB

Traiectorie robustă de creștere, catalizată de multipli factori  Corporația...

ASF aprobă începerea ofertei publice inițiale pentru listarea a 28,5% din capitalul JT Grup Oil la Bursa de Valori București

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a aprobat în ședința...