Insolvența în forma ei actuală este îndeobște cunoscută. O societate aflată în dificultate financiară devine insolvabilă, iar apoi intră în procedura insolvenței fie pentru a se reorganiza, fie pentru a fi lichidată.
Meseria de practician în insolvență este, în același timp, și ingrată și necesară. Ingrată deoarece își atrage oprobriul altor oameni de afaceri, lichidând o societate, dar necesară pentru că fără ei creditorii nu și-ar recupera nimic din insolvențe.
Ce este mai puțin cunoscut este faptul că insolvența și profesia practicianului în insolvență nu este recentă. Și mai ales conceptul de capital și modul de administrare al acestuia nu au început să fie înțelese decât odată cu lucrarea lui Adam Smith „Wealth of Nations” (Bogăția Națiunilor).
Ele sunt de fapt cu mult mai vechi, încă din perioada Imperiului Roman. Mai exact, au fost inițiate de principalul motiv pentru care Imperiul Roman a căzut. Nu migrațiile barbare, așa cum din păcate se crede, ci rațiunile de ordin economic sau ceea ce este acum numită Criza Secolului al 3-lea. Istoria acestei crize începe la începutul secolului al III-lea, în urma unui război civil început după moartea împăratului Commodus (fiul lui Marcus Aurelius, ultimul mare împărat al Imperiul Roman aflat la apogeu). Războiul civil era alimentat de legiunile de graniță care aveau comandanții cei mai experimentați și care frecvent îl alegeau pe unul dintre comandanți ca împărat în schimbul promisiunii de bani (denari). În cele din urmă, Septimius Severus a reușit să devină împărat. Temându-se de un nou război civil și pentru a putea să acopere promisiunile făcute legiunilor, Severus a devalorizat moneda romană, denar-ul, banii produși de el având un gramaj de argint cu aproape 50% mai mic decât înainte. Aceasta a condus pe termen scurt la o finanțare excesivă a economiei imperiului. Evident, pe termen lung a dus la o inflație galopantă, ce a afectat Imperiul Roman, acesta intrând într-o criză financiară fără precedent.
Care au fost consecințele acestei crize? În primul rând, în cursul domniilor următorilor împărați, precum Caracalla, finanțele deveneau dezastruoase. Imperiul nu mai ducea războaie de cucerire, iar economia imperiului se destabiliza. Pe deasupra, Septimiu Severus dizolvase senatul, care nu mai avea dreptul de a administra direct provinciile imperiului, locul lor fiind luat de o birocrație excesivă care era interesată în auto-susținere.
S-a ajuns astfel la finanțarea economiei imperiului prin intermediul bancherilor. Bancherii erau de fapt comercianți care aveau relații de comerț cu alte imperii, precum Imperiul Sassanid (Persan), India și chiar China. Aurul obținut de aceștia putea, la nevoie, să servească drept capital pentru Imperiu. Denumirea de bancher provine de la băncile din forumuri unde aceștia își desfășurau activitățile. Nu a durat mult până când aparatul birocratic a început să îi taxeze pe acești bancheri. În momentul în care un bancher devenea incapabil să își mai achite impozitele, averea lui era vândută la licitație, iar banca sa era ruptă. De aici a provenit pentru prima dată cuvântul Bankruptcy (Bancus ruptus).
Problema esențială a aparatului birocratic era taxarea. Pentru aceasta a fost creată o profesie, decurionii, care aveau ca sarcină nu doar colectarea taxelor, dar și urmărirea tuturor debitorilor și vânzarea bunurilor acestora la licitație. Decurionii sunt deci strămoșii lichidatorilor.
Și totuși, decurionii nu reușeau întotdeauna să acopere pierderile financiare. S-a luat deci decizia de impunere a unei legi care îi obliga pe decurioni să acopere toate pierderile financiare cu propria avere în cazul în care nu reușeau să vândă la licitație bunurile debitorilor.
Paradoxal, această lege a condus într-un timp foarte scurt la o masivă criză de decurioni. Chiar și decurionii existenți preferau să fugă în alte municipalități, iar o nouă lege a impus ca în cazul în care un decurion își părăsea profesia, putea fi arestat în orice altă municipalitate, luat ca sclav și adus înapoi în municipalitatea de unde fugise pentru a fi restabilit în poziția de decurion.
Demn de menționat este și faptul că secolul 3 este și cunoscut pentru persecuțiile desfășurate împotriva creștinilor. Evident, în Imperiul Roman persecuțiile aveau de cele mai multe ori și un caracter practic, așa că nu puține au fost cazurile în care în loc să sfârșească în arenă luptând cu lei, creștinilor li se oferea posibilitatea grațierii în schimbul dobândirii calității de decurion…
Cu toate acestea, pe măsură ce criza financiară se adâncea, birocrația imperiului era în continuare incapabilă să acopere pierderile. La începutul secolului 4, s-a încercat în mod dezastruos să se mărească masa de impozitare prin mărirea numărului de persoane impozabile. Până atunci, armata fusese scutită de la plata impozitelor, dar ulterior s-a luat decizia demobilizării armatelor pentru ca cetățenii romani să fie pasibili de plată de taxe, iar în locul armatelor au fost angajați mercenari. Dar mercenarii nu puteau să fie loiali decât atâta vreme cât erau plătiți. În momentul în care fodeorati, așa cum erau numiți și-au dat seama de reala putere pe care o aveau în imperiu, pretențiile lor au început să crească, în primul rând solicitând să dobândească cetățenia romană. Dar cu cetățenia romană, dobândeau și obligația de a plăti taxe.
În același timp, Biserica Creștină era scutită de taxe. Devenise religia oficială, sub influența Sfântului Ambrozie din Mediolanium (Milan), iar Sfântul Ambrozie obținuse din partea împăratului Grațian scutirea perpetuă a bisericii de la plata de taxe.
Acesta este momentul în care barbarii au tras cu adevărat cortina peste Imperiul Roman de Apus. La acel moment, nimeni nu își mai dorea supraviețuirea imperiului. Cetățenii, comercianții și armata își pierduseră încrederea în statul de drept, în aparatul birocratic și mai ales vroiau doar o încheiere a fiscalității excesive. Regatele barbare, succesoare ale imperiului Roman de Apus, deși la origine fondate de fodeorati, au sfârșit prin a da naștere națiunilor de astăzi. Edward Gibbon, în a sa Declinul și Căderea Imperiului Roman, spunea că este de mirare nu că Imperiul Roman s-a prăbușit, ci că i-a luat atât de mult să o facă. Motivul este acela al statului de drept, care a rezistat cu mult peste realitățile economice ale Imperiului. Iar în momentul în care statul de drept a fost abolit, căderea nu a mai putut fi oprită.
Iar dreptul roman, însușit de societatea modernă, a preluat din păcate și tarele Imperiului Roman. Iar lecțiile, lecțiile sunt aceleași.
