Articolul a apărut în Economistul, nr. 8, anul 2015.
Criza nu a reprezentat un moment de glorie pentru știința economică.
Ar fi putut să fie un moment în care toate acuzațiile mai vechi privind imprecizia, imaturitatea sau chiar inutilitatea cercetării economice să dispară ca urmare a soluțiilor salvatoare pe care economiștii le-ar fi putut găsi și recomanda decidenților de politici anticriză.
Nu a fost să fie așa. La fel ca în celebra butadă malițioasă la adresa economiștilor, aceștia s-au remarcat prin faptul că „au dat soluția repede, corectă din punct de vedere teoretic… dar nu a servit la nimic”.
Declanșarea crizei economice și financiare internaționale a scos pregnant în evidență dificultățile pe care știința economică le are încă de la mijlocul secolului trecut în ceea ce privește capacitatea sa de adaptare la schimbările profunde pe care umanitatea le-a suferit și le suferă nu numai ca urmare a dinamicii nemaiîntâlnite a progresului tehnic și a deteriorării mediului natural, dar și ca urmare a unei din ce în ce mai puternice implicări a politicului în economie.
Știința economică este, din acest punct de vedere, victima unui fenomen unic în istoria omenirii, specific secolului XX, care contorsionează logica valorilor și principiilor generale ale evoluției economice și sociale.
Este fenomenul caracterizat de faptul că piața a devenit regim politic, iar creșterea economică obiectiv politic.
Instituțiile și instrumentele pieței și-au pierdut treptat funcțiile regulatoare devenind din ce în ce mai mult un decor în spatele căruia s-au ascuns dezinteresul și lipsa de responsabilitate a politicului față de social.
Puterea strategică, geopolitică, a devenit un factor de creștere economică mai important decât orice alt factor de avantaj comparativ. Poziția Rusiei față de Ucraina și Crimeea este relevantă din acest punct de vedere. În consecință, piața nu mai este mijlocul economic ideal și necesar pentru accesul la resurse, fiind înlocuită cu un mijloc neeconomic, acela al puterii în context geopolitic. Aceasta face ca însăși esența liberală a globalizării să fie negată, atâta timp cât unele țări pot în mod deliberat să-și mențină stabilitatea economică și socială nu prin mix de politici economice interne, ci prin politici conflictuale (militare) externe.
Globalizarea a permis economiilor occidentale să încalce axioma raportului dintre productivitate și salarii, menținându-le pe acestea la cote înalte prin „subvenția” oferită de mâna de lucru ieftină a economiilor emergente; a permis Chinei să devină bancherul lumii negând regulile pieței valutare și ale sistemului paritar; a permis fondurilor de pensii americane să nu țină seama de raportul dintre contribuție și plată, triplând cuantumul lor prin plasamente investiționale în economiile emergente, ceea ce a dus la paradoxul unor pensii americane de câteva ori mai mari decât veniturile salariale.
Sunt doar câteva argumente care arată că știința economică a fost pusă în fața unor evoluții nu numai rapide, dar și surprinzătoare. Nu întotdeauna se puteau explica prin recurs la teoria clasică a valorii-muncă sau la jaloanele teoretice bine fundamentate ale unor celebre școli sau curente economice.
Poate așa se explică orientarea predominantă a științei economice din ultimele decenii spre un aparat tehnic din ce în ce mai evoluat și mai matematizat, apt să traducă econometric marea majoritate a elementelor fenomenului economic, dar cu rezultate mai mult decât mediocre în prognoză sau în fundamentarea unor politici economice (exemplul politicilor tranziției spre economia de piață și a celor anticriză este edificator). De asemenea, ar fi o explicație posibilă și a tendinței de a justifica sau critica post-factum politicile economice concepute la nivelul decidenților politici mai mult decât de a inspira și conceptualiza ante-factum politicile acestora.
Impresia generală, des răspândită în literatura economică occidentală, este aceea conform căreia știința economică actuală parcurge o criză de identitate, nemaifiind capabilă să depășească stadiul de „avocat al liberalismului”, aflându-se în imposibilitatea statuării sale la nivelul unei științe bazate pe concepte alternative.
Este interesantă în acest context mișcarea contestatară a studenților francezi din învățământul superior economic, începută încă din anul 2000, prin care cereau revizuirea și reorientarea curriculumului de predare a științei economice. În manifestul prezentat opiniei publice, studenții francezi arătau că „studiul științei economice li se pare depășit deoarece chiar dacă le permite să cunoască istoria gândirii economice și să se familiarizeze cu ideile și realizările teoretice ale marile școli economice, nu-i ajută cu nimic în înțelegerea și cunoașterea realității economiei contemporane. Știința economică pe care erau obligați să o studieze era invadată de o matematizare devenită scop în sine și de un dogmatism caracterizat prin abordarea neoclasică cu soluții liberale”.
Ecoul acestei mișcări a fost cel mai rapid resimțit în Statele Unite ale Americii, unde Global Development and Environmental Institute of Tufts a inaugurat primul manual on line („Macroeconomics in Context”) care încerca să pragmatizeze studiul economic prin soluții extrase din problematica economiei reale. Mișcarea studenților francezi, ca și ecoul avut în SUA, au atras atenția încă de la începutul acestui secol asupra unor deficiențe structurale pe care analiza și teoria economică le au și care le privează de posibilitatea renunțării la un dogmatism ideologic și la un schematism metodologic în favoarea unei abordări mai „deschise și mai curajoase” a schimbărilor din lumea economică dar și politică și socială contemporană.
Trebuie spus că actuala criză a determinat o accentuare a preocupărilor pentru adaptarea științei economice la contemporaneitate. Se fac eforturi pentru cuplarea științei economice cu politologia, psihologia, sociologia, antropologia, înțelegându-se tot mai bine faptul că știința economică este o știință socială care, oricât de matematizată și informatizată ar fi, depinde esențial de comportamentul, cultura, tradiția, religia și temperamentul individului, ca element central al raportului dintre nevoi și resurse.
În România, problema reorientării studiului științei economice este dezbătută încă din perioada 1995-2000, dar numai în cercuri academice sau în cadrul unor reuniuni științifice organizate ca urmare a inițiativei mass-mediei economice.
Credința mea este că actualizarea sau chiar reinterpretarea fundamentelor clasice ale științei economice pot fi factori de relansare și modernizare a studiului economic.
Criza a evidențiat această posibilitate. De aceea, actualizarea sau reinterpretarea am putea să o constituim (mai în glumă sau mai în serios) ca pe o ramură a științei economice numită CRIZONOMIE.
