Procesul aderării României la Uniunea Europeană a determinat strategic și factual evoluția economico-socială a țării. După intrarea în faza negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pe baza programului strategic elaborat de guvernul Isărescu (2000), s-a reluat dinamica creșterii economice. Prin pregătirea capitolelor de negociere dedicate pieței interne s-a demonstrat nu doar sensul pe care economia românească l-a adoptat, dar s-a înaintat decisiv către rezultate concrete ale reformelor structurale.
Atât analizele economice pentru durate lungi (a se vedea Liviu Voinea, 2018, cât și cele pentru ultimele trei decenii (Piața Financiară, dec. 2019) constată că aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat un proces de creștere economică și de accelerare a recuperării decalajelor față de statele dezvoltate. Anul 2000 este considerat începutul unei etape în care Uniunea Europeană a devenit pentru România catalizatorul principal în domeniul economic, dar și instituțional, legislativ. Și sistemul fiscal a fost mai așezat, după 2000, odată cu elaborarea Codului fiscal (2004) după metodologie europeană. Un astfel de catalizator ar mai putea fi aplicarea determinată a strategiei de intrare în zona euro. Menționăm însă că, după 2004, doar fenomenul contagiunii cu piața internă a Uniunii Europene, și nu atât strategizarea și aplicarea unor politici proprii, a dus la o creștere a convergenței. PIB-ul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) a crescut de la 23% în 2000 la 36% în 2006, pentru ca în primul deceniu postaderare să ajungă la 59%, actualmete apropiindu-se de unele state central-europene care au avut evoluții pozitive și în întâiul deceniu post-1989.
Faptul că guvernele României post-2004, indiferent care partide politice le-au format, au preferat să obțină o creștere economică rezultată predominant din orientarea spre prociclicitate și consum, evitând realizarea unor investiții substanțiale, îndeosebi în zona infrastructurii de transport, energetice, mediu, sănătate, educație, cercetare-inovare etc., dar și folosirea fiscalității doar pentru obținerea unor venituri imediate la buget au dat economiei și pieței locale un grad sporit de impredictibilitate, au generat dezechilibre macroeconomice majore. Declinul populațional din România, după 1989, este considerat „cea mai gravă dintre toate schimbările negative pe care le-a cunoscut societatea românească după căderea vechiului regim” (Vasile Ghețău, în PF, dec. 2019, p. 36). Iar motivația economică a fost cea mai importantă pentru amintita situație, acesteia adăugându-se și cauze social-politice, culturale etc. Inechitățile socio-economice sunt un alt element al sporitelor dezechilibre din sistemul economic al României, dând o dimensiune calitativă discutabilă creșterii economice din ultimele decenii. Faptul că peste 40% din săracii Uniunii Europene trăiesc în România arată că este încă mult de lucru pentru ridicarea convergenței reale și a competitivității societale în țara noastră. Aceste realități ne demonstrează că strategiile de dezvoltare sustenabilă elaborate din 2008, ca răspuns la Agenda 2030 a Uniunii Europene, au fost mai degrabă documente pentru birocrații din Bruxelles și nu pentru aplicarea integrală de către societatea românească. În plus, este mai mult decât evident că, după criza economică de acum un deceniu, modelul de dezvoltare adoptat de noile state membre nu mai aducea accelerația necesară pentru apropierea cât mai mare de stadiul de dezvoltare al statelor occidentale. Iar criza profundă declanșată în 2020 găsește România și marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene cu lecțiile neînvățate de la precedenta criză financiar-economică globală, sporind gradul de impredictibilitate a evoluției social-economice în deceniul următor.
Așa cum arătam, un posibil catalizator al dezvoltării economice a României în viitorul apropiat ar putea fi aplicarea consecventă a unei strategii viabile pentru dezvoltare sustenabilă și aderarea la zona euro. Recent adoptata Strategie 2030 pentru dezvoltarea sustenabilă a României este o platformă prospectivă care valorizează stadiul actual al acumulărilor mediului economico-social din țara noastră. Esențială va fi însă atitudinea guvernelor României și a actorilor economici și sociali față de asemenea strategii, fiind deja arhicunoscută conduita predominant conjuncturalistă a liderilor politici și guvernării de la noi. Și mai trebuie adăugat că atât predicțiile guvernamentale cât și cele corporatiste din statele dezvoltate și ariile emergente merg către orizontul anilor 2040-2050. Ceea ce ne obligă să luăm în considerare și posibilele trasee ale zonei euro, precum și ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European. Toate aflându-se în interdependență complexă cu piețele globale și caracteristicile sistemului internațional care se vor reconfigura după enorma criză socio-economică de la începutul deceniului al treilea. Ceea ce pare tot de domeniul evidenței pentru substanța unui nou model de dezvoltare în următoarele două decenii, pentru România și celelalte state membre din Europa Central-Sud-Estică, este marea nevoie de investiții străine, capabilități endogene de dezvoltare care să înlocuiască avantajele veniturilor scăzute, sisteme de cercetare și inovare adecvate obiectivelor de dezvoltare, corelarea eficientă a interacțiunilor între actorul statal, operatorii economici și companiile europene și CMN. Toate acestea și multe alte necesități sunt însă în relație cu procesele guvernării, de care depinde trecerea la un salt calitativ și mai mare al dezvoltării economico-sociale în zona noastră (S. Kinder, Please close the gap!, Kinder.pdf). Căci o mai eficientă exprimare a unui parteneriat public-privat, a sistemelor de educație și sănătate, ca și plasarea companiilor locale într-un mediu de afaceri cât mai favorizant, oprirea efectelor grave ale emigrației forței de muncă etc. sunt în relație cu calitatea procesului de guvernare.
Un grup de cercetători de la Universitatea din Varșovia (World in 2050. Case Study – Romania, 2017, 8) a susținut că, după aderarea la Uniunea Europeană, „cel mai mare motor” al creșterii economice în România a fost industria, care i-a adus cei mai mulți parteneri comerciali și investiționali europeni. Același studiu constata și că cele mai acute insuficiențe vor apărea din situația demografică (îmbătrânire, emigrație etc.), cererea internă, evaziunea fiscală, starea sistemului de sănătate și a celui educațional. Dependența sporită de Uniunea Europeană face ca România să fie legată foarte tare de procesul dezvoltării în Uniune. De felul cum România va ști să joace cartea interdependențelor europene și globale va depinde dacă va fi doar o periferie în Uniunea Europeană sau va intra în
rândul țărilor dezvoltate din regiune. Or deja știm că însăși Uniunea Europeană ar trebui să treacă printr-un proces de transformare structurală pentru care se pregătește de mult prea îndelungată vreme. Iar această transformare va pune accent pe suveranitatea economică europeană, convergență și competitivitate, pe o încercare de repoziționare în globalitate. Alături de aceasta, va avea loc o reconfigurare a procesului guvernării europene. Ceea ce înseamnă că în următoarele 2-3 decenii, România ar putea deveni o țară europeană dezvoltată doar dacă își va crește performanțele convergenței și competitivității în ritmuri și mai accelerate ca până acum, acestea depinzând însă nu doar de operatorii de piață, ci și de calitatea procesului guvernării interne și europene.
Până în 2040, sistemul internațional va înregistra câteva etape tranzitorii agitate, ceea ce înseamnă că vor predomina instabilitatea, tensiunile generate de interdependența globală între state, grupuri, piețe, indivizi, putând apărea chiar și riscul unor modificări sistemice periculoase. Inovarea, cercetarea și tehnologiile vor favoriza viteze accelerate ale schimbării. Procesul rapid de urbanizare (concentrarea urbanizării) va aduce o dinamică nouă în unele regiuni, ceea ce va trebui permanent definit și gestionat, inclusiv din punctul de vedere al guvernării locale și regionale. Problemele energetice și cele rezultate din schimbările climatice se vor amplifica, aducând elemente suplimentare de stres economic, social, politic etc. Actorii statali și nonstatali vor continua o concurență acerbă, cu efecte vizibile chiar din următorul deceniu asupra reconfigurării sistemului de putere la nivel internațional. Într-un astfel de context, e clar că Uniunea Europeană trebuie să se redefinească rapid, iar zguduirile recente ale structurii comerțului liber și crizei pandemice (cu tot corolarul ei economico-social) au arătat vulnerabilitățile unor economii dezvoltate din Uniune, ceea ce poate fi o oportunitate pentru economia României și a altor țări din zonă sau un avertisment îngrijorător. Aceasta cu atât mai mult cu cât infrastructurile critice din România nu au ținut pasul cu ritmul și sensurile pieței unice a Uniunii Europene. Dacă dimensiunea comerțului liber al Uniunii Europene, care este însăși fundamentul ei, sau a zonei euro se vor contracta geografic este posibil ca unele subregiuni europene să fie afectate, motiv pentru care România și celelalte țări din Europa Centrală ar trebui să găsească răspunsuri pentru noile circumstanțe și relaționarea cu noile puteri economice globale care se prefigurează. Pericolul este ca, sub impulsurile extraordinarei creativități care se manifestă din Europa până în China, să fie menținut traseul de fragmentare pe care îl cunoaște acum continentul european, incluzând Uniunea Europeană, ceea ce ar duce la o reducere a relevanței Europei în viitorul sistem internațional (apropo de preocuparea tot mai crescută a instituțiilor europene pentru așa-zisa geopolitică/geoeconomie!). Ca atare, în perspectiva anilor 2040, România ar trebui să evolueze către o economie bazată pe producție manufacturieră intensivă, cu o înaltă tehnicitate și ridicată valoare nouă adăugată, o eficientă utilizare a capitalului pentru creșterea progresului tehnologic și orientarea acestuia cât mai consistentă spre cercetare-inovare-dezvoltare.
Economia Uniunii Europene nu va avea de concurat doar cu economiile dezvoltate, ca până acum. La orizontul anilor 2030-2040 aceasta va trebui să ia în considerare și saltul pe care-l vor efectua economiile emergente și îndeosebi cele din zona asiatică. Motiv pentru care un scenariu rațional ar conduce către o întărire a potențialului întregului spațiu economic european, nu doar a zonei euro sau a unui segment din zona euro. Ca atare, Uniunea Europeană ar trebui să vină cu o strategie realistă pentru accelerarea convergenței europene și sporirea ratei competitivității în toată Uniunea, deci prin intensificarea integrării economice și a integrării europene în general. Totodată, nu trebuie omis scenariul unei integrări euro-atlantice, cu deosebire în ariile economice, financiare, investiționale, comerciale etc. Pentru un astfel de palier predictiv este nevoie de un proces de guvernare care să aibă în vedere intervalul mediu și lung, nu doar cel scurt. Iar guvernarea din România, împreună cu structurile de piață și companiile care au găsit nișe cu avantaje competitive ar trebui să lărgească astfel de culoare, să se înscrie în procesul de intensificare a integrării europene, să aplice cât mai eficient obiectivele politicilor europene de dezvoltare în cadrele financiare perfecționate ale Uniunii Europene, dar și în cele ale pieței internaționale de capital. Într-un astfel de model de creștere, se impune ca România să fie atentă la câțiva factori critici cărora va trebui să le facă față: cel demografic (structura populației aptă a munci), calitatea forței de muncă (respectiv, capitalul uman), stocul de capital fizic (investiții), progresul tehnologic (productivitate).
Creșterea economică și a locurilor de muncă nu este un scop în sine. Rememorând mereu că trăim într-o lume a interdependențelor complexe globale și a interconectivităților în toate planurile, să reținem că Uniunea Europeană are un avantaj competitiv în reducerea inegalităților sociale și dezvoltarea clasei de mijloc. Aici, din păcate, România nu se înscrie decisiv în respectivul megatraseu de evoluție europeană. Rezolvând acest aspect, în țara noastră își vor găsi soluții și alte probleme, precum sistemul de pensii și sistemul de sănătate. Iar aplicarea unor reforme economice care să țină cont de importantele teme sociale va obliga și la o reformă solidă a instituțiilor și guvernării, la orientarea masivă a investițiilor către educație, cercetare, infrastructură, tehnologie. În toate aceste domenii digitalizarea va trebui susținută intens și accelerat, dacă Uniunea Europeană și, desigur, România doresc să facă față viitoarelor ritmuri ale competitivității globale economice și societale.
Strategiile de dezvoltare ale Uniunii Europene, pentru următoarele două decenii, vor fi influențate de crizele regionale și globale tot mai frecvente și la care va trebui să vină cu răspunsuri adecvate. De pe acum putem avertiza asupra ariilor critice în care Uniunea ar trebui să acționeze pentru a evita efecte grave ale crizelor și exprimări extreme: consecințe ale schimbărilor climatice, producerea și consumul energiei, pregătirea forței de muncă pentru întâlnirea cu consecințele progresului tehnologic, adaptarea locurilor de muncă și pentru situația îmbătrânirii populației, utilizarea inteligenței artificiale, o mai bună cooperare și mai multe investiții în C&D, modernizarea sistemului politic și democratic, gestionarea adecvată a crizelor și conflictelor, reducerea inegalităților sociale și economice, perfecționarea și dezvoltarea capacității instituționale și administrative, managementul interdependențelor globale etc. Dar mai înainte de toate, Uniunea Europeană va trebui să-și rezolve propriile slăbiciuni structurale interne (instituționale, decizionale, politice), ale pieței unice, zonei euro etc. și să-și redefinească opțiunile strategice de evoluție. Toate acestea se vor regăsi și pe agenda dezvoltării României în următoarele decenii, desigur în grade și intensități diferite de ale altor state membre ale Uniunii Europene. Este mai mult decât evident că șansa României de a le face față este cu atât mai mare cu cât politici adecvate vor fi elaborate la nivelul Uniunii și la cel național, cu cât procesul integrării europene se va derula mai predictiv și intens, iar noi vom fi prezenți nu doar în procesele decizionale, dar mai ales în elaborarea strategiilor și programelor de aplicare-finanțare ale acestora. Ceea ce ar presupune o atitudine nu doar declarativă a liderilor României în favoarea integrării europene, ci o participare integrală și circumscumscriere realistă a propriilor politici interne în politicile întăririi procesului integrării și construcției europene. În altfel de condiții, România ar rămâne la periferia proceselor de dezvoltare, fiind nevoită să consume foarte multe resurse pentru supraviețuire sau, în cel mai bun caz, pentru a se menține într-o cursă fără orizont de diminuare a decalajelor față de statele dezvoltate și cele emergente.