România refuză modernizarea

Date:

_________________

de Valeriu Ivan
analist al CAPOS

Context intern

Odată ce calendarul a întors fila anului 2023, România începe o perioadă de cumpănă, cu posibile și numeroase puncte de inflexiune, unde trecutul, prezentul și viitorul se întrepătrund și configurează o realitate socioeconomică greu de anticipat. Anul 2024 aduce cu sine o serie importantă de provocări, precum și oportunități de creștere și dezvoltare, în principiu aceleași ratate în ultimii ani. Pe măsură ce România se străduiește să își găsească locul într-un context european și global în continuă schimbare, analiza tendințelor socioeconomice devine esențială pentru a ghida deciziile fiecăruia dintre noi în ceea ce privește propriul viitor.

Comprehensiunea și examinarea evoluțiilor socioeconomice în cadrul României transcend acum sfera pur academică, constituind o necesitate practică pentru prognozarea tendințelor care par să se îndrepte către domenii ce prezintă riscuri pentru libertate, democrație și prosperitatea colectivă. O diminuare pronunțată a interesului în recunoașterea și înțelegerea valorilor sociale sus-menționate, observabilă nu doar în rândul populației generale, dar în mod particular în rândul elitei politice, amplifică, într-o măsură nemaivăzută în ultimele trei decenii, pericolul de erodare sau atenuare a acestor valori fundamentale.

Libertatea este percepută în mod progresiv ca un concept învechit, aparent redundant pentru supraviețuirea cotidiană, în timp ce democrația este adesea privită ca o parodie în care anumite persoane, din poziții de putere opulent împodobite, manifestă o afecțiune excesivă pentru binele public până în momentul în care sunt condamnate pentru acte de corupție și ulterior capturate în situații umilitoare la nivel internațional. În acest context, de bunăstare par să beneficieze, în mod disproporționat, cei vădit protejați de sistemul judiciar și cei cu ascensiuni sociale rapide facilitate de accesul la resursele economice publice.

Nivelul de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor, cărora le transferă o parte din libertatea și resursele financiare în speranța unui bine comun, se află la un nivel alarmant de scăzut, iar strategiile de relații publice implementate de liderii politici sunt percepute ca fiind ridicole, pe un fond al unei clase politice din ce în ce mai lipsite de talent și pregătire. Mai grav este că disperarea, care nu se reflectă în statistici sau măsurători tangibile, erodează speranța că structura socială actuală poate genera pace socială, echitate și prosperitate.

Când oamenii pierd speranța în realitate, devin pradă ușoară pentru teorii ale conspirației, naționalism de bodegă, „dacopatie” sau pseudoortodoxism naționalist. Se agață de orice le poate da un (fals) sentiment de apartenență pentru a face prezentul mai suportabil. Oamenii au nevoie de promisiuni de mai bine și dacă acestea nu sunt disponibile în zona raționalului le caută în zone mai puțin raționale. Așteptările și speranța, dacă nu sunt educate, rămân nerealiste și deseori neraționale. „Cum o da bunul Dumnezeu” ține loc de educație, scoală, muncă, cinste și respect.

Procesul de cooptare a indivizilor care și-au pierdut speranța în realitatea cotidiană este simplu, dar eficient. Acesta debutează prin generarea unei stări de insatisfacție, utilizând teme de o relevanță discutabilă sau chiar neexistente, precum afirmații alarmiste legate de pierderea țării, tradițiilor, pădurilor, munților, resurselor naturale, infrastructurii industriale sau avansului tehnologic. Această etapă se realizează fără a oferi claritate sau a identifica explicit un agent responsabil, lăsând astfel loc de interpretări și insinuări. Următorul pas constă în oferirea unei promisiuni, adesea implicită și neexprimată direct, sugerând că numai ei, actori fără o pregătire adecvată, competențe specifice sau integritate morală, sunt capabili să restabilească starea idealizată a trecutului: redobândirea demnității naționale, recuperarea resurselor naturale, a suveranității sau a patrimoniului cultural și industrial. Un mecanism banal, care însă este eficient pentru 20% din populație.

Reprezintă o surpriză cum cresc „extremiștii”… nu? În fapt, doar aritmetică elementară și ignorarea totală a ingineriei sociale sau chiar a bunului simt! Ingineriile electorale, însă, sunt ceva mai la îndemână și facile pentru mințile odihnite. „Facem noi, ăia bunii”, care ținem România pe ultimul loc în Europa la aproape orice, „o coaliție să vă salvăm” de răul crescut tot de noi (în sensul că mocirla politică și nivelul de birt al politicii românești din ultimii ani au dus la căutarea de alternative ceva mai puțin raționale)… Din păcate, lipsa de reacție a celor plătiți generos să ne reprezinte și să ne apere interesele, ignorarea sau reacția firavă și nepotrivită a societății, care se limitează la aprecieri precum „extremiști cu care nu se poate discuta”, fac ca cei 20% să conteze enorm la o prezență la vot de 30… 40%.

Rapoarte privind guvernarea anterioară, asumarea eșecurilor, idei, politici, programe și alte „detalii” sunt acoperite de noul interes național – alianță nefirească pentru zona politică, însă perfect funcțională în zona împărțirii funcțiilor administrative sau prin muribundele companii în care statul are participații.

Orientată exclusiv către satisfacerea nevoilor propriei clientele, clasa politică românească nu mai reprezintă decât o foarte mică parte a populației. Marea și singura realizare a ultimilor ani, împărțirea frățească a funcțiilor și bugetelor între cele două găști ce afișează – pe partea superioară a umbrelelor care îi apără – doctrine politice cu care nu au absolut nimic în comun, a făcut din România scena perfectă pentru dispariția speranței raționale, realizabile. Școală, stradă și spital, apărare și politică externă, domeniile care ar trebui să beneficieze de mințile luminate ale poporului, sunt marginalizate și considerate greutăți legate de picioarele guvernării.

În schimb, excelăm la liste de partid pentru funcții publice sau posturi în companii. Rațiunea de a aparține unor astfel de grupuri nu este dorința acerbă de a susține și implementa programe politice (inexistente, de altfel) în beneficiul general, ci căpătuiala, accederea în funcții nemeritate și la resursele publice.

Indivizi lipsiți de pregătire adecvată, experiență relevantă și, în mod particular, de integritate morală sunt frecvent promovați în poziții de autoritate, unde contribuie la subminarea ultimelor vestigii de profesionalism și etică. Principiul predominat în aceste cazuri este satisfacerea intereselor și asigurarea confortului celor care i-au plasat în aceste poziții, fără a lua în considerare competența sau meritele. Regretabil, acești impostori sunt adesea convinși de propriile lor iluzii de competență. Deficiențele în educație, cultura generală și specifică, precum și lipsa experienței se reflectă în fiecare decizie și acțiune întreprinsă de ei. În locul unor standarde profesionale sau al valorilor universal recunoscute, criteriile de evaluare sunt adesea dictate de afilierile partizane. Promovarea mediocrității și imposturii devine o practică comună, unde conexiunile personale și nepotismul sunt valorizate în detrimentul pregătirii solide și al experienței autentice.

După invazia de numere ale mașinilor din Teleorman, avem o invazie în București a numerelor din Buzău. Verii, finii și afinii sunt puși în fruntea instituțiilor și a companiilor, iar performanța este pe măsură. Nu, nu aceea prezentată în comunicatele de presă, ci aceea care arată scăderea continuă a producției industriale, plecarea unor companii importante din România – singurul catalizator important al modernizării economiei – și lipsa oricărei politici publice la nivel național. Și nu, să luăm bani de la cei care mai fac câte ceva profitabil și să îi dăm la muribunzii economiei de stat nu e o politică economică. De asemenea, nici încercarea de a controla administrativ piețele, prin reglementări împleticite, nu reprezintă vreo minune economică, dimpotrivă!

În aceste condiții, profesioniștii, oamenii de bună credință, au doar câteva posibilități pentru viitorul lor. Prima, și cea mai curată, să plece unde văd cu ochii și să aducă valoare adăugată în alte economii. Cea mai mare migrație a unei populații pe timp de pace nu deranjează deloc iubitorii țărișoarei. Din perspectiva celor mai mulți politicieni, pleacă cei cu „pretenții”, care au ceva de spus, și nu asistații social, cei care îi țin cocoțați în funcții. O altă opțiune este să accepte impostura și să își conserve un statut sub pregătirea și experiența lor, încercând să se țină departe de meritocrația de partid. Frustrarea crește, speranța dispare, dar măcar se plătește rata la bancă, copiii au haine și mâncare. Nu are rost să îți bați capul să avansezi în carieră, că oricum vine băiatul cuiva de la partid, un nepot sau un ginere și îți „reinventează” profesia. Și a treia opțiune, să intre în jocul găștii de partid, unde lozincile patriotarde pot ține loc de acțiune și asumare responsabilă. Este cea mai grea alegere și asta se vede în lipsa acestor oameni în organizațiile de partid. În acest mod, fiecare domeniu de activitate economică are propria dramă.

Economia românească pare, privită din perspectiva clasei politice, doar o sursa inepuizabilă pentru bugetele ce urmează să alimenteze clientela de partid.  Nimeni nu consideră o rușine națională lipsa oricărei viziuni sau măcar a unor schițe de politici pentru dezvoltare economică. Singura grijă a celor care ar trebui să creioneze și să dezbată alternative economice este să găsească poziții bine plătite pentru clientela de partid, astfel încât să-și conserve poziția nemeritată. Există permanentizată, în rândul celor care au experimentat doar profesia de politician, credința că este normal ca cei care fac afaceri la care statul nu este acționar să plătească pentru bunăvoința statului în a le permite să deruleze activitate economică.

Realizările miniștrilor din zona economică sunt inexistente, iar proiecte care să fie duse până la capăt nu prea există. Avem mare noroc cu modul în care sunt condiționate fondurile europene de finalizarea unor proiecte, altfel, cel mai probabil, nu existau nici puținele realizări în dezvoltarea infrastructurii rutiere. Singura politică economică a ultimilor 30 de ani a fost menținerea unor companii muribunde la limita supraviețuirii, cu costuri și implicații total nejustificate. Cei mai mari datornici, cele mai ineficiente activități, însă menținute în viață cu mândrie patriotică!

Alinierea la direcțiile europene

Analiza mediului economic european actual evidențiază o serie de tendințe și provocări, dintre care competitivitatea, inovarea și sustenabilitatea se disting ca marcând progresul economiilor în următorii ani. Acești trei piloni nu doar că definesc capacitatea economiilor naționale de a se adapta și prospera într-un context global în continuă schimbare, dar reflectă și angajamentul Uniunii Europene (UE) față de un model economic are îmbină progresul tehnologic cu responsabilitatea socială și ecologică.

   Competitivitatea economiilor europene este măsurată prin capacitatea lor de a produce bunuri și servicii care îndeplinesc standardele internaționale de calitate, în timp ce mențin costurile la un nivel competitiv. Un factor determinant în acest sens este investiția în tehnologie și capital uman, esențială pentru îmbunătățirea productivității muncii și a eficienței generale. În rapoartele Forumului Economic Mondial, multe țări europene se clasează constant bine în ceea ce privește competitivitatea economică, datorită sistemelor lor educaționale de înaltă calitate, infrastructurii avansate și inovației tehnologice. România a înregistrat creșteri economice semnificative în ultimii ani, având una dintre cele mai rapide rate de creștere din UE. Această expansiune este susținută în mare parte de consumul intern și, în mai mică măsură, de investițiile străine directe, care beneficiază de forța de muncă relativ ieftină și de un mediu fiscal relativ competitiv. Cu toate acestea, economia țării se confruntă cu provocări legate de productivitatea scăzută a muncii, infrastructura subdezvoltată și un sector de cercetare-dezvoltare aproape inexistent. Acești factori limitează competitivitatea pe termen lung a României pe piața unică europeană și globală, iar intenții de a schimba această stare de fapt nu se prea întrevăd.

    Inovarea reprezintă nucleul creșterii economice durabile în Europa. Inițiativele UE, cum ar fi Orizont Europa, subliniază angajamentul de a finanța cercetarea și dezvoltarea în sectoare cheie, precum tehnologia informației, biotehnologia și energia verde. Aceste investiții sunt cruciale pentru a menține Europa în fruntea progresului tehnologic global și pentru a răspunde provocărilor societale, de la schimbările climatice la îmbătrânirea populației. Inovarea este, de asemenea, esențială pentru tranziția către o economie verde, facilitând dezvoltarea de noi produse și servicii care reduc impactul asupra mediului și îmbunătățesc calitatea vieții. În domeniul inovării, România se confruntă cu cea mai scăzută rată a investițiilor în cercetare și dezvoltare din UE. Infrastructura de inovare este slab dezvoltată, iar cooperarea între universități, institute de cercetare și sectorul privat este aproape inexistentă. Cu toate acestea, există sectoare, cum ar fi tehnologia informației și comunicațiilor, unde România a arătat potențial semnificativ, devenind un centru regional important pentru servicii IT și start-up-uri tehnologice.

    Sustenabilitatea este încorporată profund în strategia economică a Europei, cum arată Pactul Verde European și Agenda 2030 pentru Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale ONU. Aceste inițiative reflectă recunoașterea că prosperitatea pe termen lung depinde de o economie care funcționează în armonie cu mediul natural. Prin urmare, UE își propune să devină primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050, o ambiție care necesită transformări semnificative în modul în care economiile europene generează energie, produc bunuri și consumă resurse. Această orientare spre sustenabilitate este de așteptat să stimuleze inovația în domenii precum energia regenerabilă, eficiența energetică și economia circulară. România se confruntă cu provocarea tranziției către o economie verde și neutră din punct de vedere climatic, precum și cu asimilarea valorilor europene cuprinse în acronimul ESG. Diferența dintre legislația companiilor utilizată în majoritatea statelor din Europa și cea din România va menține un decalaj important și va încetini semnificativ adoptarea modelului bazat pe valori ESG. Deși există legislație transpusă la nivel local, practica este încă departe de un minim acceptabil. Consecințele vor fi importante în zona finanțării investițiilor, unde cel mai probabil vom da vina pe răutatea occidentului și nu pe incapacitatea noastră de a adopta un model propus de mai bine de 10 ani (codul sustenabilității produce efecte în economia germană încă din anul 2011, iar în România nu este adoptat încă, după mai bine de 5 ani de dezbateri).

Evoluția economică a României în contextul integrării europene reflectă un parcurs complex și multidimensional, marcat de progrese semnificative, dar și de provocări persistente, care necesită atenție și acțiuni concertate. Alinierea cu principalele direcții ale economiei europene implică nu doar adoptarea unor indicatori macroeconomici stabili și predictibili, ci și o profundă transformare structurală ce poate asigura o convergență reală și durabilă cu statele membre ale Uniunii Europene.

Eforturile de integrare și convergență economică în UE trebuie să fie susținute de politici macroeconomice prudente, care să promoveze stabilitatea fiscală și să minimizeze vulnerabilitățile externe. Aceasta presupune un echilibru între necesitatea stimulării creșterii economice și cea a menținerii disciplinei bugetare, în conformitate cu normele și recomandările europene. De asemenea, îmbunătățirea competitivității economiei românești prin inovare și tehnologie este esențială pentru creșterea productivității și pentru o integrare de succes în lanțurile de valoare europene și globale. Toate aceste aspecte lipsesc cu desăvârșire din agenda publică, economia românească rămânând dependentă de infuzie de capital și tehnologie.

Parcursul României de aliniere cu principalele direcții ale economiei europene este un proces dinamic și continuu, care necesită angajament politic ferm, viziune strategică și colaborare între toți actorii relevanți, atât la nivel național, cât și european. Succesul acestui demers depinde de capacitatea României de a răspunde flexibil și eficient la schimbările și provocările din cadrul UE și este în profundă opoziție cu tendințele centrifuge sau de revenire la practicile etatiste, atât de plăcute clasei politice românești.


Valeriu Ivan este analist la Centrul de Analiză și Prognoză pentru Orientări Strategice.

Valeriu Ivan
Valeriu Ivan
Valeriu Ivan este analist la Centrul de Analiză și Prognoză pentru Orientări Strategice.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Lansarea unei noi game de PC-uri Maguay

Compania Maguay, caracterizată drept „cea mai veche companie...

Ziua Silvicultorului, marcată de Romsilva și Asociația Administratorilor de Păduri

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și Asociația...

CCIR și Romanian Board of Trade Toronto susțin parteneriatul economic România-Canada

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR),...

MET România, 15 ani de activitate pe piața locală de energie

Compania MET România, parte a grupului elvețian MET,...