România se împrumută scump sau ieftin?

Date:

Dincolo de declarațiile festiviste legate de evoluțiile economice, cel mai bun barometru al încrederii de care se bucură România este randamentul cerut de investitori pentru a-i finanța datoria externă. El este consecința evaluării riscului de țară și a randamentelor oferite de emisiunile altor țări cu risc similar.


Faptul că ne îndatorăm în mod constant, valoarea datoriei externe atingând noi și noi recorduri, ar trebui să ne îngrijoreze profund atâta vreme cât sumele nu se regăsesc în dezvoltare, ci în consum. Constatarea că raportul dintre datorie și PIB rămâne relativ constant nu trebuie să ne liniștească, contrar la ceea ce ni se spune. Iar asta ne-o pot confirma toți românii care s-au împrumutat înainte de criză pornind de la premisa că salariul lor este sigur sau, mai mult, că nu va face altceva decât să crească, așa cum se tot întâmplase în anii precedenți. În plus, mulți au luat credit în valută pentru că dobânzile erau mai mici, iar cursul va fi cu siguranță ținut stabil de către BNR. Cam asta este strategia actuală de îndatorare a României…


Doar că salariile, în contextul adus de recesiune, au scăzut, transformându-se uneori în ajutoare de șomaj. Ratele la bancă însă au rămas aceleași în euro, iar în lei au crescut prin devalorizarea leului. Extrapolată la nivelul unei țări, plata datoriei în valută de o economie în recesiune devine mult mai dificilă, mai ales de către o țară al cărei deficit bugetar cronic va necesita noi și noi datorii.


De fapt, cronicizarea deficitului bugetar ne subminează vădit poziția la masa negocierilor, investitorii știind că un astfel de deficit bugetar bazat pe costuri salariale și sociale este foarte dificil de redresat. Asta face ca România să nu aibă opțiunea de a refuza finanțarea, ci de a se întoarce iar și iar pe piață. Această captivitate ne obligă să luam ce ni se oferă fără a avea capacitatea de a negocia dobânzile cu adevărat. Această poziție slabă de negociere duce la contrastul evident existent între România și alte țări din regiune care au deficite apropiate de zero sau chiar surplusuri bugetare. Asta face diferența, iar faptul că investitorii ne dau miliarde de euro la dobânzi ridicate nu ar trebui să fie un motiv de liniște sau de mândrie. Pentru că, relativ la țări similare, România stă de fapt foarte prost.


Astfel, „Financial Times” remarca într-un articol recent că maladia dobânzilor negative s-a propagat și în rândul țărilor emergente din Europa Centrală și de Est. Toată datoria denominată în euro a Cehiei se tranzacționează la randamente negative. Cu alte cuvinte, investitorii dau bani guvernului pentru „favoarea” de a-l împrumuta. Așa cum graficul de mai jos o arată prin curbele de randament, o situație oarecum similară o constatăm și în cazul Poloniei, o țară mai apropiată de România ca profil economic. În cazul Poloniei (linia verde) toate randamentele până în 7 ani sunt negative, deci investitorii plătesc „dobânda”, nu statul, în timp ce obligațiunile la 10 ani sunt la 0,2%. Asta în timp ce datoria în euro a României (linia albastră) pe 10 ani se tranzacționează la 1,5%…


Investitorii se confruntă practic cu situația în care randamentele oferite de titlurile de stat în țările dezvoltate sunt atât de scăzute încât sunt obligați să își revizuiască apetitul de risc și să migreze către active cu un profil de risc mai ridicat pentru care să accepte randamente de neimaginat în trecut.
Asta face, așa cum remarca FT, ca investițiile în țări emergente să nu mai fie interesante pentru investitorii specializați în astfel de piețe din cauza randamentelor prea mici, în timp ce fondurile de pensii japoneze intră în premieră în Europa Centrală și de Est. Pe de altă parte, fondurile de investiții specializate sunt obligate să migreze din țările emergente în piețe mai puțin lichide sau cu un risc semnificativ mai mare, precum obligațiunile corporative cu rating mai scăzut.

FT remarcă faptul că obligațiunile pe termen scurt ale unor companii precum Nokia sau Altice au scăzut sub zero în pofida ratingului „junk” (nerecomandată investițiilor).
În acest context, Grecia oferă o lecție importantă României. În perioada precriză, apartenența la zona euro a fost interpretată de guvernele grecești ca un prânz gratuit, care a permis o finanțare la dobânzi mici a unei politici fiscale risipitoare și fără sens economic. Criza a arătat că, în final, niciun prânz nu e gratuit („there is no such thing as a free lunch”).

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Restart Energy a finalizat un proiect fotovoltaic pentru compania Dip&Gip, în valoare totală de peste 200.000 de euro

Restart Energy a finalizat construcția și instalarea unui...

ANALIZĂ XTB Radu Puiu: Coolcationing, noua tendință în turism pe fondul încălzirii globale

În lumina actualei crize climatice, oamenii își reorientează destinațiile...

ASE 4.0 – INVESTIȚII PENTRU DIGITALIZAREA UNIVERSITĂȚII 

Academia de Studii Economice din București – liderul învățământului...