de Clara Mattei, conferențiar universitar de economie la New School for Social Research și
Aditya Singh, doctorand în economie la New School for Social Research
În 1921, Maffeo Pantaleoni, recunoscut pe scară largă ca unul dintre arhitecții cadrului economic principal de astăzi și un colaborator apropiat al economistului și sociologului italian Vilfredo Pareto, și-a exprimat disprețul față de clasa muncitoare. „Este dezgustător”, a scris el, „să vezi masele de muncitori care sunt beți în toate orașele noastre”. „Creșterea notabilă a salariilor”, a observat el, „nu a fost însoțită de o civilizație mai mare, astfel încât muncitorul și soția trăiesc ca porcii în casele lor, pentru a-și risipi cea mai mare parte a venitului pe vin la tavernă”.
Îngrozit la gândul că muncitorii vor câștiga drepturi economice, Pantaleoni a simțit o nevoie urgentă de a ajuta la repararea a ceea ce el percepea ca o lume care decade în haos. Primul Război Mondial i-a determinat pe mulți cetățeni europeni să ceară o restructurare completă a economiilor lor capitaliste. Ei au căutat să înlocuiască structurile exploatatoare cu munca emancipată și să acorde prioritate serviciilor publice și producției de uz general, în detrimentul producției bazate pe profit. În timpul așa-numiților „ani roșii” ai Italiei (1919-20), cetățenii au contestat în moduri fără precedent ierarhiile sociale stabilite. Țăranii au gestionat în mod colectiv agricultura prin adunări și cooperative, în timp ce muncitorii au preluat fabricile și au gestionat producția prin intermediul consiliilor. Aceste adunări au fost considerate, pe scară largă, ca fiind baza instituțională pentru democrația economică.
Pe măsură ce muncitorii au luat cu asalt scena istoriei cu viziuni ale unei societăți alternative, apărarea capitalismului a luat forme mai puternice. Pantaleoni și colegii săi au jucat un rol vital în modelarea unei noi paradigme economice care continuă să capteze – și, uneori, să suprime – imaginația politică a oamenilor, ducând la o acceptare resemnată a sistemului capitalist actual ca singura opțiune viabilă.
Această dominație a fost obținută printr-un proces puternic și multifațetat de „depolitizare”. Deși această tactică a devenit atât de înrădăcinată în discursul contemporan, încât astăzi trece neobservată, o examinare atentă a gândirii economice de la începutul secolului al XX-lea arată că procesul de depolitizare a economiei a fost, în sine, profund politic.
Ca parte a acestui proces, termenul „economie pură” a apărut ca noua etichetă pentru ceea ce până atunci fusese cunoscut sub numele de „economie politică”. Această rebranduire strategică a poziționat cunoașterea economică ca fiind „obiectivă” și „neutră”, detașând-o astfel de dinamica de clasă și înzestrând experții economici cu o aură de omnisciență care le-a permis să se opună mobilizării muncitorilor dintr-o poziție de autoritate. Economia a fost tratată ca o știință „dură”, iar practicanții ei au fost prezentați ca singurii paznici ai modelelor infailibile pe care masele ignorante erau prea proaste să le înțeleagă.
În 1922, chiar când experții au început să-și afirme autoritatea de a conduce economia fără supraveghere democratică, Benito Mussolini a ajuns la putere în Italia. Văzând regimul fascist al lui Mussolini ca un vehicul ideal pentru „economia pură”, mulți economiști, inclusiv Pantaleoni, l-au îmbrățișat cu entuziasm.
Umberto Ricci, un alt coleg eminent al lui Pantaleoni și membru al cabinetului economic al lui Mussolini, și-a încurajat colegii să ignore criticile din partea „publicului profan”. Pe măsură ce economistul „urcă progresiv în turnul de fildeș și își abandonează la fiecare etaj prejudecățile și interesele”, scria el, „viziunea sa devine tot mai rafinată, orizontul său se lărgește; în cele din urmă, când vârful înalt este atins, acesta descoperă unitatea în adevăr, ordinea în dezordine”. La această altitudine, a remarcat el, „suntem capabili să distilăm legi riguroase și elegante, demne de a concura cu legile mecanicii cerești. Această viziune a frumuseții este recompensa suverană a economistului”.
Acest extaz intelectual, cufundat în pozitivism, nu era deloc inofensiv. Reflecta o dorință profund politică de a modela comportamentul oamenilor pentru a se potrivi modelelor „adevărate” ale economiștilor. După cum a afirmat Ricci în mod explicit, „construcțiile teoretice” erau „esențiale pentru îmblânzirea oamenilor”.
Economiștii și ordinea capitalului
Desigur, justificarea coerciției economice s-a bazat pe ipoteze metodologice „apolitice” care au eliminat structural drepturile economice ale muncitorilor.
Într-adevăr, susținătorii economiei pure au dus o campanie dificilă pentru a înlocui paradigma stabilită de părinții fondatori ai economiei politice clasice – Adam Smith, David Ricardo și Karl Marx – care au studiat capitalismul prin prisma claselor și a conflictului de clasă. Noul cadru economic a respins conceptul de clasă în întregime, reducând dinamica socială la interacțiunile complexe dintre indivizii atomizați care se mișcă în armonie.
În acest cadru, antreprenorul și nu muncitorul, era privit ca motor al creșterii economice. Deși paradigma clasică a recunoscut munca ca sursă de profit și a interpretat exploatarea ca o capcană structurală inerentă capitalismului, economiștii puri au privit relațiile de muncă ca o serie de schimburi egale între indivizi. În consecință, ei și-au imaginat o societate de piață liberă, în care oricine suficient de rațional și virtuos ar putea prospera.
Dar această perspectivă aparent emancipatoare era de fapt profund elitistă. Sugerând că ierarhiile sociale sunt doar o reflexie a meritelor individuale, economia pură a sugerat faptul că cei care nu sunt în vârf nu merită să fie. După cum a afirmat Ricci, „omul de afaceri este econom, un gânditor și o persoană calculată și acest om real seamănă cel mai mult cu omul abstract imaginat de economiști, care nu se agită ca o fetișcană, cu gândul la greutățile care urmează să apară”. În consecință, profiturile antreprenorilor care economisesc au fost privite doar ca recompense pentru comportamentul lor virtuos, legitimând rolul lor în semnarea salariilor muncitorilor și „impulsionarea” economiei spre progres.
Această abordare teoretică a avut un succes remarcabil în deposedarea muncitorilor de dreptul lor de a alege și în justificarea creșterii nelimitate a bogăției private. Ideea că, dacă ne străduim suficient de mult, putem deveni investitori bogați a pătruns în gândirea noastră într-o asemenea măsură, încât mulți au internalizat principiul său de bază: cei care nu „reușesc” sunt singurii vinovați.
De-a lungul anilor, aceste absurdități evidente au fost ascunse sub spoiala unei rigori științifice. Persoanele care se luptă cu salariile mici și contractele precare pentru a se descurca nu pot strânge fondurile necesare pentru a deveni un „investitor care economisește”. Dar mulți continuă să fie induși în eroare de această poveste.
Impactul gândirii economice predominante este devastator. De prea mult timp, așa-numita „rigoare științifică” a economiștilor a fost folosită pentru a duce un război de clasă unilateral, în care o minoritate bogată profită, în timp ce cea mai mare parte a populației lumii suportă costurile.
Având în vedere că nu există nimic mai politic decât lentila prin care vedem lumea, trebuie să reînviem și să valorificăm tradiția îngropată a economiei politice clasice, pentru a promova transformarea socială radicală. Primul pas este ca economiștii să adopte o abordare activistă explicită. Acest lucru nu implică renunțarea la rigoarea cercetării științifice. Dimpotrivă, înseamnă recunoașterea contextului social al eforturilor intelectuale. După cum a observat un alt renumit gânditor italian din această perioadă, Antonio Gramsci, oamenii de știință sunt participanți activi la lumea pe care o studiază și, ca atare, sunt implicați în mod inextricabil în dinamica conflictului de clasă.
Depășind falsa dihotomie a „abstracției pure” și a „empirismului pur”, putem transforma economia într-un domeniu care încurajează participarea oamenilor, în loc să fie unul care perpetuează un sistem de exploatare. În acest scop, trebuie să îmbrățișăm o analiză sistematică care se concentrează asupra caracteristicilor istorice unice ale capitalismului și asupra naturii sale sociale. După cum a remarcat Marx în critica sa cu privire la economia „burgheză”, „capitalul” – adesea văzut de experți ca un bun material de sine stătător, o simplă materie primă pentru producție – este susținut de o structură socială specifică. În cadrul acestei „ordini a capitalului”, majoritatea oamenilor nu au de ales decât să-și vândă munca pentru salarii.
Această realizare poate încuraja emanciparea conceptuală și politică. Ordinea capitalului din zilele noastre se bazează pe intervenția activă a statului, adesea sub forma unor măsuri de austeritate, pentru a menține muncitorii docili. Cu alte cuvinte, nu este nimic spontan în ceea ce privește piața „liberă”.
Având în vedere că acest sistem este susținut de exploatarea majorității, necesită o protecție constantă.
Contrar narațiunii economice predominante, sistemul nostru socio-economic nu este inevitabil și nici nu trebuie să-l acceptăm cu încăpățânare ca singura cale de urmat. Depolitizarea discursului economic este un proiect politic menit să păstreze structura capitalistă a dominației de clasă și să excludă orice alternativă la capitalism. Din fericire, așa cum acest statu-quo a fost stabilit prin acțiune colectivă, el poate fi, de asemenea, subminat, prin rezistență colectivă.
Clara Mattei, conferențiar universitar de economie în cadrul New School for Social Research, este autoarea lucrării The Capital Order: How Economists Invented Austerity and Paved the Way to Fascism (University of Chicago Press, 2022).
Aditya Singh este doctorand în economie în cadrul New School for Social Research.