Tradițional, inflația a fost asociată îndeobște ratelor înalte de creștere economică, care au dus la rate mici ale șomajului.

Pe culmile de creștere a ciclului economic, cererea este din ce în ce mai greu satisfăcută de producători, care se confruntă cu o capacitate limitată de producție și cu lipsa forței de muncă, șomajul fiind scăzut. În aceste condiții, diferența dintre cerere și ofertă duce la o creștere generalizată a prețurilor, adică la inflație.

Este momentul în care băncile centrale intervin pentru a pune piciorul pe „frâna” economiei prin creșterea dobânzilor. Este un demers care acționează pe două direcții. Pe de o parte, face creditele mai scumpe, iar pe de altă parte, descurajează comportamentul consumerist și încurajează economisirea. Astfel, economia este adusă la o rată de creștere sustenabilă, iar inflația revine sub control.

Multă vreme s-a considerat că această corelație inversă dintre inflație ridicată și șomaj scăzut (creștere economică ridicată) promovată de economiștii keynesieni este de nezdruncinat. Însă șocul petrolier al anilor ’70 a arătat că modelul nu este infailibil.

În contextul șocului petrolier din acea perioadă, economia americană a cunoscut cinci trimestre consecutive cu creștere economică negativă. În același timp, explozia prețului petrolului a făcut ca inflația să se dubleze în 1973, ca să ajungă la o valoare de două cifre în 1974. În paralel șomajul ajungea la 9% în mai 1975. O combinație care pe baza teoriilor populare de până atunci nu ar fi trebuit să existe. Ea a fost denumită stagflație pentru a descrie o situație de prelungită stagnare economică, însoțită de o inflație înaltă.

Există o îngrijorare în creștere că economiile țărilor dezvoltate s-ar putea îndrepta către o astfel de situație. Explozia prețurilor la petrol, gaze și energie electrică, criza transportului la nivel global, toate creează împreună furtuna perfectă pentru o creștere generalizată a prețurilor. În acest context, inflația din zona euro a ajuns în septembrie la 3,4%, un maxim al ultimilor 13 ani, în timp ce în Germania inflația de 4,1% este un maxim al ultimilor 29 de ani. În paralel însă, economiile naționale suferă pe măsură ce din ce în ce mai multe companii își micșorează capacitățile de producție pentru a ține costurile sub control.

O astfel de situație va duce la o creștere treptată a șomajului și temerea este că, în final, vom ajunge la stagflație. O astfel de situație va pune băncile centrale în fața unei dileme teribile. Pe de o parte creșterea inflației ar necesita creșterea dobânzilor, în timp ce stagnarea economică ar avea nevoie de scăderea dobânzilor. În același timp, trebuie spus că băncile centrale sunt tradițional mult mai preocupate de inflația produsă de cererea excesivă, decât de inflația produsă pe partea de ofertă, așa cum este cea cauzată de prețurile la energie. Acesta este și motivul pentru care, în pofida unor presiuni inflaționiste evidente, marile bănci centrale încă evită să crească dobânzile, cu scuza că presiunile inflaționiste sunt „tranzitorii”.
Este o etichetă pe care investitorii o acceptă din ce în ce mai greu, motiv pentru care se manifestă în consecință: randamentele obligațiunilor pe termen mediu și lung sunt în creștere (prețurile sunt în scădere), în timp ce bursele par să fi ajuns la un platou.

În România, inflația este în creștere marcantă, în timp ce economia nu dă încă semne de încetinire. Ea însă este inevitabilă în condițiile reinflamării pandemiei și a corecțiilor bugetare pe care guvernul va trebui să le opereze în 2022. Un important element catalizator al economiei ar putea să fie reprezentat de Planul Național de Redresare și Reziliență având o substanțială finanțare europeană.

Cu condiția ca banii să fie alocați într-un mod eficient, astfel încât să ducă la un efect de angrenare în economie. Rămâne să găsim și forța de muncă necesară, iar atunci când o găsim, să nu fim obligați să o ținem închisă în case.

DISTRIBUIȚI