Și asta indiferent de culoarea politică. Și nu ar trebui să ne surprindă. Este apanajul politicilor prociclice care au caracterizat evoluția României din ultimele decenii, țara cu cea mai ridicată volatilitate economică din UE. O evoluție care a furnizat creșteri economice de top într-un context favorabil și recesiuni economice la fel de remarcabile într-un context nefavorabil. Dacă atunci când economia deja crește guvernul mai adaugă stimuli fiscali și de consum, corecțiile ulterioare nu pot fi decât severe. Iar ele nu vin de la sine, ci apar mai ales atunci când țara nu mai beneficiază de o dinamică economică internațională favorabilă.
În acest context, să te lauzi că, în pofida celor care semnalează anomalia prociclicității actuale, economia nu dă semne de criză este o dovadă de naivitate. Să ne amintim că înainte de criza din 2008, România susținea lejer deficite de cont curent de două cifre, îmbătându-se cu apă rece a unui optimism nefundamentat. E greu să răstorni cu roțile în sus economia unei țări și e nevoie de multă perseverență că în final asta să îți reușească. Un răgaz ce îți creează iluzia că, de fapt, tu faci bine ce faci, iar toți ceilalți sunt invidioși și incompetenți. Dar odată ce ai reușit, pentru a o repune pe roți e nevoie de altcineva, la fel de perseverent și cu un capital de imagine și politic suficient de mare pentru a putea fi consumat.
În momentul în care vântul economiei mondiale începe să bată din față, trezirea la realitate este dură și, de multe ori, cei chemați să plătească oalele sparte sunt alții decât cei care le-au spart. Cred că o astfel de situație se profilează din nou.
Drumul pe care este angajată economia românească astăzi poate fi eventual sustenabil câtă vreme contextul internațional rămâne mai degrabă benign. Dar situația economică internațională, și mai ales din UE, începe să se înrăutățească, economiile dând semne de încetinire. Un astfel de context va expune toate vulnerabilitățile care au fost create prin stimularea unui consum bazat pe deficite – bugetar și de cont curent – și care ignoră în mod premeditat nevoia de investiții publice.
Pe această linie nu se va mai putea continua mult timp și momentul adevărului va veni. Un nou guvern va trebui să schimbe macazul și să vină cu politici economice în primul rând prodezvoltare și de abia apoi, la distanță, proconsum. Aceasta îl va transforma într-un guvern de sacrificiu, deoarece rezultatele investițiilor vor apărea doar pe termen mediu și lung, în timp ce, pe termen scurt, pentru o parte dintre români petrecerea se va fi terminat.
Prioritatea zero o va reprezenta restructurarea bugetului, care va presupune două acțiuni. Pe de o parte, creșterea substanțială a încasărilor, dar și schimbarea structurii cheltuielilor. Desigur, reducerea evaziunii fiscale va fi o sursă suplimentară de venituri, care însă va veni în timp. Nevoia de fonduri pentru a relua rapid proiecte de investiții va necesita o creștere a impozitării, principalul suspect fiind TVA, care asigură rezultate rapide.
O creștere a TVA ar duce la un puseu inflaționist, care însă ar putea fi ignorat de BNR, nefiind generat de cerere, ci de ofertă. Deci dobânda de politică monetară ar putea rămâne neschimbată. O veste bună pentru cei cu credite, dar o veste proastă pentru cei cu economii, care, fiind confruntați cu dobânzi real negative, ar pierde astfel avuție. În final, o creștere generalizată a prețurilor nu ar fi apreciată de nimeni.
În paralel, structura de cheltuieli bugetare va trebui să fie schimbată pentru a aloca mai multe fonduri pentru investițiile publice. Asta va presupune cel puțin o plafonare a cheltuielilor cu salariile din sectorul public și cu pensiile, dar cel mai probabil o scădere a acestor cheltuieli va fi necesară. Aceasta va presupune înghețarea salariilor în sectorul public și o micșorare a numărului de angajați, renunțarea la o serie de beneficii, renunțarea la o parte dintre pensiile speciale acordate acum cu atâta generozitate, regândirea politicii de indexare a pensiilor publice.
Niciuna dintre deciziile de mai sus nu va fi de natură să crească popularitatea guvernului ce va urma. Ba dimpotrivă. O inflație mai mare, în condițiile stagnării salariilor și pensiilor publice și înghețării angajărilor sau începerii disponibilizărilor, va crea frustrare. Chiar dacă din punct de vedere economic va avea sens și va produce corecții absolut necesare, asta nu va fi de natură să îi consoleze pe cei afectați, cărora li s-au creat în ultima perioadă așteptări nerealiste.
Cum va încerca noul guvern să justifice aceste decizii nepopulare? Depinde din ce zonă politică va veni. Un guvern cu o anumită coloratură politică va da vina pe predecesori și pe politicile economice nesustenabile promovate de aceștia, precum și pe prioritățile greșite. Un guvern cu o altă coloratură politică va da vina pe contextul internațional nefavorabil, asupra căruia nu are niciun control, sau pe instituții multilaterale precum FMI, care îl obligă să ia niște decizii nepopulare, pe care altminteri nu le-ar fi luat.
O limitare a reacției populare negative la deciziile economice nepopulare s-ar putea realiza prin luarea simultană a unor măsuri nelegate de economie, dar care au o mare importanță pentru opinia publică. Cele privind funcționarea sistemului judiciar ar intra în această categorie. În plus, aplicarea măsurilor economice nepopulare imediat, la începutul mandatului noului guvern, ar face ca rezultatele benefice pentru economie să se poată materializa înainte de încheierea ciclului electoral, dându-i timpul necesar să capitalizeze rezultatele obținute. Ar fi o premieră…
Deci cine se oferă?
