de Radu Dudău și Luciana Miu, Energy Policy Group
Ca parte a ambițiilor Pactului Ecologic European, România s-a angajat să își reducă cu 95% emisiile de dioxid de carbon până în 2050. Atingerea acestei ținte necesită o schimbare profundă a tehnologiilor, materialelor și proceselor din economie, în sensul electrificării, al eficienței energetice și al reducerii emisiilor de carbon în toate ramurile economice – energie, industrie, transporturi, agricultură, clădiri. Dar, pentru o serie de industrii critice, cu mari emisii de carbon în procesele tehnologice – de exemplu, producția de ciment, rafinarea petrolului sau producția de substanțe chimice – este nevoie de mai mult de atât și anume de tehnologie pentru captarea emisiilor de dioxid de carbon la punctul de emisie și infrastructură de transport la un rezervor de stocare subterană definitivă a gazelor captate (carbon capture and storage, CCS). În lipsa CCS, aceste industrii nu au opțiuni de a-și reduce emisiile (în condițiile în care nu vor mai beneficia de alocări gratuite de certificate de emisii de carbon) și nici de a-și menține competitivitatea cu alți producători industriali europeni, care investesc deja în instalații de CCS.
Pentru o decarbonizare reală, CO-ul captat trebuie sechestrat subteran în mod definitiv. Cea mai sigură soluție este stocarea permanentă în formațiuni geologice, cum ar fi zăcămintele depletate de petrol și gaze naturale, având ca unică destinație stocarea sigură, permanentă și durabilă a dioxidului de carbon. În acest sens, se dezbate la nivel european o obligație asupra producătorilor de petrol și gaze naturale din UE de a dezvolta capacități de stocare geologică și de a le pune la dispoziția agenților industriali care urmăresc captarea emisiilor. Obligația, încorporată în propunerea de Regulament privind industria care contribuie la obiectivul de zero emisii nete – mai bine cunoscut prin acronimul NZIA (Net Zero Industry Act ) – reprezintă un demers crucial pentru accelerarea proiectelor de CCS și susținerea industriilor dependente de aceste tehnologii.
Negocierile pentru NZIA au revitalizat o dezbatere deja existentă despre viabilitatea stocării geologice a CO2, cu vechi temeri legate de potențialele scurgeri de CO2 din depozitele folosite pentru stocare. Acest aspect este însă reglementat la nivel UE încă din 2009, prin Directiva privind stocarea geologică a dioxidului de carbon , transpusă de România în 2011. Astfel, România are obligații clare privind gestionarea siturilor de stocare, care trebuie atent selectate și caracterizate, avizate de autoritatea competentă (ANRM) și monitorizate pe termen lung. Pentru 20 de ani după închiderea sitului (mai precis, după ce nu mai are loc injectarea de CO2, situl fiind sigilat și echipamentul de injectare demontat), operatorul sitului este obligat să monitorizeze și să raporteze performanța sitului și este responsabil pentru reducerea oricăror riscuri asociate. După această perioadă, responsabilitatea este transferată statului.
Agenții industriali carbon-intensivi din România se confruntă, așadar, cu o dublă provocare. În primul rând, generează emisii substanțiale de CO2 – de exemplu, industria cimentului emite aproximativ 8 milioane de tone de CO2 pe an, adică peste 10% din totalul emisiilor la nivel național. Mare parte din emisii nu pot fi eliminate prin metodele și tehnologiile îndeobște propuse în tranziția către o economie curată, precum energia din surse regenerabile, eficiența energetică, etc. Acest fapt are un impact economic: prin revizuirea directivei EU ETS, operatorii industriali vor fi expuși gradual costului certificatelor de emisii de carbon, începând cu 2026, până la eliminarea completă a alocărilor gratuite în 2034. În prezent, certificatele de carbon sunt încă alocate gratuit, ca măsură de prevenire a relocării industriilor carbon-intensive. La costul actual al certificatelor de emisii (aproximativ €85/tonă de CO2), chiar și fabrica de ciment din România cu cele mai mici emisii s-ar confrunta cu costuri anuale de €55 de milioane pe an, emisii din care aproximativ jumătate sunt imposibil de evitat fără CCS.
În al doilea rând, producătorii industriali din România au concurenți internaționali, dintre care mulți au luat deja măsuri de a-și reduce amprenta de carbon, pentru a-și scădea costurile cu certificatele de carbon și pentru a satisface o cerere crescândă de produse industriale cu conținut redus de carbon. Acest din urmă aspect este în atenția legiuitorilor europeni. De exemplu, cea mai recentă revizuire a Directivei privind performanța energetică a clădirilor introduce o nouă obligație de a contabiliza emisiile „încorporate” în materialele de construcție (inclusiv cimentul, varul și oțelul), care includ emisiile rezultate din procesul de producție al acestor materiale.
Adoptarea tehnologiilor CCS va duce la îmbunătățirea profilului economic și competitiv al industriilor carbon-intensive. Ele contribuie semnificativ la economia națională și sunt angajatori importanți. Mai mult, unele sunt situate în zone de tranziție justă. Tehnologia CCS poate aduce un beneficiu economic prin crearea de locuri de muncă în procesele de instalare și construcție și un plus la cercetarea și inovarea din România, dacă tehnologiile sunt produse intern iar centrele de cercetare existente (spre exemplu, UBB Cluj sau UPB București) sunt implicate în dezvoltarea de tehnologii de captare mai eficiente și durabile.
O componentă cheie a lanțului CCS este stocarea emisiilor captate, a cărei utilizare în România poate aduce beneficii economice importante. Producătorii de petrol și gaze, cu o experiență inegalabilă în explorarea și gestionarea subsolului, sunt cei mai potriviți dezvoltatori și operatori ai siturilor de stocare de CO2. Astfel, se vor crea noi linii de business și locuri de muncă și se vor dezvolta domenii conexe, cum ar fi producția de echipamente pentru injecția de CO2, sisteme de monitorizare, etc. România deține un potențial apreciabil de stocare de CO2 (aproximativ 550 de milioane de tone doar în zăcămintele epuizate de petrol și gaze naturale, la care se adaugă alte formațiuni sedimentare, momentan mai puțin studiate), și ca atare poate oferi servicii de stocare nu doar pe plan intern, ci și internațional, pentru operatorii care nu au acces la capacități de stocare în țările unde activează.
Pentru a fructifica oportunitățile aduse de CCS și a proteja industriile expuse enumerate mai sus, statul român trebuie să acționeze rapid. În primul rând, tehnologiile CCS trebuie aplicate cu discernământ, în industriile unde sunt cu adevărat o soluție potrivită și nu există alternative mai eficiente. Instalațiile de captare, ca și infrastructura de transport și de stocare a CO2, necesită investiții enorme, care se recuperează într-o perioadă îndelungată. În acest scop, statul român trebuie să elaboreze un plan de acțiune pentru susținerea proiectelor CCS, bazat pe dovezi și recomandări științifice.
În al doilea rând, planul de acțiune pentru CCS trebuie însoțit de angajamente de finanțare publică a acestor proiecte, cu indicarea surselor financiare. Pe lângă capitalul operatorilor industriali, investițiile în CCS necesită susținere atât din fondurile europene disponibile – țări vecine României (inclusiv Bulgaria și Croația) au obținut deja finanțare pentru proiecte CCS – cât și din fonduri naționale. De asemenea, planul va trebui să conțină principii și proceduri clare pentru dezvoltarea de infrastructură pentru CCS, mai ales transportul de CO2 prin conducte de la siturile de captare la cele de stocare.
Nu în ultimul rând, subiectul CCS este din ce în ce mai mult în atenția autorităților europene, cel mai recent prin propunerea NZIA. România trebuie să fie un participant proactiv în negocieri, susținând accelerarea proiectelor CCS cu termene și condiții realiste pentru țările din Europa Centrală și de Est, care au o putere de finanțare și capacitate instituțională mai reduse.
Statul român are, de asemenea, și mijloace non-legislative de a încuraja activitatea CCS în România, prin poziționarea în platforme și rețele globale de interes. Cel mai recent, România s-a alăturat inițiativei Carbon Management Challenge, destinată implementării tehnologiilor CCS și de management al carbonului, condusă de Statele Unite. În Europa, România s-ar putea implica mai activ în platformele existente, precum CCUS Forum și grupul de lucru pe CCS din SET-Plan și ar trebui să urmărească cu atenție publicarea, în februarie, 2024a Strategiei Industriale pentru Managementul Carbonului, prima strategie CCS la nivel european. Această strategie poate fi impulsul necesar pentru angajarea la un plan de acțiune pentru CCS în România.
1 – Strategia pe Termen Lung a României pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră – România Neutră în 2050, aprobată prin Hotărâre a Guvernului României în septembrie 2023 (https://sgg.gov.ro/1/wp-content/uploads/2023/11/HG-94.pdf)
3 – https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:32009L0031
_________________
Radu Dudău este președinte și co-fondator al Energy Policy Group. Din 2007 până în 2023, a fost profesor asociat la Universitatea București, iar între 2006 și 2010 a fost director adjunct la Institutul Diplomatic Român (Ministerul Afacerilor Externe). Este licențiat în fizică și filosofie la Universitatea din Iași, doctor în filosofie (magna cum laude) al Universității Konstanz (Germania) și doctor în științe politice (relații internaționale) (summa cum laude) al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA, București). A fost bursier Fulbright în cadrul Programului de Securitate Națională la Harvard Kennedy School of Government (2011), bursier al Colegiului Noua Europă la Institutul Danez de Relații Internaționale (Copenhaga, 2006) și bursier OSI/FCO-Chevening la Universitatea Oxford (1999-2000). Activitatea sa se concentrează pe politica energetică, tehnologia energetică și piețele de energie.
Luciana Miu este șefa departamentului de economie curată din cadrul Energy Policy Group. Ea deține un masterat în sisteme energetice durabile de la Universitatea din Edinburgh și un doctorat în eficiența energetică a clădirilor rezidențiale de la Imperial College din Londra. Înainte de a se alătura EPG, Luciana a lucrat pentru Parlamentul britanic și pentru Departamentul pentru Afaceri, Energie și Strategie Industrială (BEIS) al guvernului britanic, precum și în calitate de consultant pentru Climate-KIC și Primăria Londrei. Este pasionată de munca de voluntariat, fiind unul dintre membrii fondatori ai Rețelei europene a tinerilor din domeniul energiei și vorbitor profesionist la conferințe dedicate rolului tinerilor în tranziția energetică.
