Cine va conduce economia globală în perioada post-americană?

de Jim O’Neill

LONDRA – De la alegerile prezidențiale din SUA de anul trecut, am comentat în mod regulat diverse aspecte ale agendei lui Donald Trump și ce ar putea însemna aceasta pentru America, piețele financiare și restul lumii. Nu a lipsit haosul – dar acest lucru era în mare parte de așteptat, având în vedere „metoda” stângace și imprevizibilă a președintelui în ceea ce privește elaborarea politicilor.

După cum am remarcat în februarie și din nou în martie, alte economii ar putea răspunde agresivității lui Trump prin stimularea cererii interne și reducerea dependenței de consumatorii și piețele financiare americane. Dacă există un aspect pozitiv în această situație haotică, este acela că europenii și chinezii au început deja să urmărească astfel de schimbări. Germania relaxează „frâna datoriilor” și permite investiții absolut necesare, iar China se pare că analizează opțiuni pentru stimularea consumului intern.

Pentru orice țară care depinde de comerțul și piețele internaționale, este cât se poate de clar că, chiar dacă Statele Unite pot fi convinse să-și tempereze politicile de război comercial, vor fi necesare noi aranjamente comerciale. Multe state caută deja modalități de a-și crește comerțul reciproc și de a încheia noi acorduri pentru reducerea barierelor netarifare în sectorul serviciilor, care crește rapid.

Ca bloc, restul G7 (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia și Regatul Unit) este aproape la fel de mare ca SUA. Dacă adăugăm ceilalți participanți la „coaliția celor dispuși” propusă de premierul britanic Keir Starmer, foștii aliați ai Americii ar putea compensa o mare parte din pagubele provocate de Trump. La fel, dacă China și-ar putea reforma Inițiativa Belt and Road în strânsă coordonare cu India și alte economii emergente mari, acest lucru ar putea avea un efect transformațional.

Astfel de măsuri ar atenua efectele politicilor tarifare și amenințărilor din partea SUA. Însă punerea lor în practică nu va fi ușoară – dacă ar fi fost, s-ar fi întâmplat deja. Aranjamentele comerciale și financiare actuale reflectă o varietate de factori politici, culturali și istorici, iar administrația Trump va încerca să submineze orice schimbare a statu quo-ului care ar putea avantaja China.

Ceea ce contează, așadar, este modul concret în care alte economii mari își stimulează cererea internă, mobilizează investițiile și creează noi legături comerciale. La o conferință recentă despre „globalizare și fragmentare geoeconomică,” organizată de think tank-ul Bruegel și Banca Centrală a Olandei, mi s-a reamintit cât de dezechilibrată a fost creșterea PIB-ului global de la începutul secolului. O analiză simplă a cifrelor anuale ale PIB-ului nominal din perioada 2000–2024 arată că SUA, China, zona euro și India au contribuit împreună cu aproape 70% din întreaga creștere, iar SUA și China aproape 50% din total.

Această constatare subliniază și mai mult faptul că amenințările tarifare ale SUA trebuie contracarate printr-o cerere internă mai mare în alte părți ale lumii. Dar iată o doză de realism: singura altă țară care ar putea, de una singură, să-și crească cererea și importurile suficient de mult pentru a compensa scăderea ponderii Americii în economia globală este China.

Dar dacă China nu acționează singură? După cum am văzut, europenii deja fac pași pentru a crește investițiile și cheltuielile pentru apărare în moduri care vor aduce beneficii atât economiei UE, cât și altora, precum Regatul Unit. Și, desigur, economia Indiei a crescut mai rapid decât multe altele în ultimii ani, ceea ce sugerează că ar putea avea spațiu pentru un stimul suplimentar intern. Ce s-ar întâmpla dacă toate aceste economii și-ar coordona politicile?

O astfel de coordonare probabil nu ar avea același impact global ca acordul G20 de la Londra din 2009, care a introdus reforme globale pe scară largă și noi instituții pentru a aborda cauzele crizei financiare globale și consecințele acesteia. Dar dacă aceste țări ar transmite lumii că sunt implicate într-un fel de consultare pentru armonizarea politicilor economice și promovarea unor obiective comune, acest lucru ar putea avea un impact pozitiv considerabil.

În cele din urmă, un alt lucru de la conferința Bruegel mă tot frământă. A fost un grafic, prezentat de cercetătorul senior André Sapir, care evidenția asemănările dintre ascensiunea Japoniei – când PIB-ul său a ajuns la aproximativ 70% din cel al SUA în anii 1990 – și cea a Chinei de azi. Atunci, ca și acum, marea teamă în America era că va fi „depășită.” Dar ce-și dorește cu adevărat America? Să poată spune că este cea mai mare economie în termeni nominali sau să asigure bunăstare și prosperitate cetățenilor săi?

Aceste lucruri nu sunt neapărat același lucru. Ceea ce administrația americană actuală nu reușește să înțeleagă este că dezvoltarea și creșterea altor țări îi pot face pe americani mai bogați. Poate că, într-o zi, americanii vor alege lideri care pot înțelege acest principiu economic de bază. Deocamdată, însă, ei par condamnați la mulți ani de turbulență și incertitudine persistentă.

Jim O’Neill este fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al Trezoreriei din Marea Britanie.

Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro