Material de opinie de Dan Bădin (foto), Partener Servicii Fiscale, Deloitte România

Incertitudinea generată de
pandemia de COVID-19 este departe de a se fi risipit, iar efectele asupra
economiilor lumii sunt tot mai greu de estimat. În aceste condiții, competiția
pentru resurse financiare se întețește. La nivel global, fluxul investițiilor
este estimat să scadă anul acesta, într-un scenariu optimist, cu peste 30%,
potrivit OECD. În România, investițiile străine directe sunt pe minus în prima
parte a acestui an, iar cele interne, deși în ușoară revenire comparativ cu
anii trecuți, rămân insuficiente pentru a menține economia pe linia de plutire.
Criza economică vine, însă, și cu o reală oportunitate pentru țara noastră, dar
aceasta trebuie și valorificată.

Pandemia a evidențiat, din
nou, lipsa cronică de investiții la nivelul întregii țări, în infrastructură în
general (de transport, de sănătate, educațională, informatică etc.) și,
implicit, nevoia stringentă de creștere a acestora.

De ce avem nevoie de
investiții?

Beneficiile investițiilor în
economie sunt mai mult decât evidente,
având în vedere că orice activitate economică
generează venituri pentru comunitate (salarii, taxe, alte investiții), iar datele
BNR arată corelareaclară între nivelul investițiilor publice și evoluția PIB. Spre
exemplu, între 2004 și 2008, investițiile publice au crescut cu 125% (mai mult
decât dublu), iar nivelul PIB a avansat în același ritm (de la 60 de miliarde
de euro la 140 de miliarde de euro). În perioada 2008 – 2012, investițiile au
stagnat, iar PIB-ul s-a redus cu aproximativ 15 miliarde de euro. Între 2012 și
2015, investițiile publice au crescut în ritm cu PIB-ul, însă, ulterior,
discursul populist a propulsat consumul ca motor de creștere economică, în
detrimentul investițiilor.

În aceste condiții, investițiile trenează în România de
ani buni, cu excepții insulare care nu fac decât să accentueze beneficiile
ratate la nivel național. Care sunt cauzele? Pe plan intern, resursele pentru
investiții sunt extrem de limitate. Societățile autohtone sunt foarte slab
capitalizate (aproape 40% aveau capitaluri negative la finalul anului 2018,
potrivit datelor BNR) și, în consecință, nu au bani de investiții și nici
capacitatea de a se împrumuta, iar investițiile statului au fost sistematic
sacrificate în scop electoral. Deși se remarcă o ușoară revenire a
investițiilor publice în prima jumătate a acestui an, baza de raportare extrem
de redusă și presiunile bugetare în creștere indică faptul că acestea nu sunt
nici pe departe suficiente. Stimularea investițiilor interne este, desigur, de
dorit în acest context și nu numai, dar nu poate avea efectul scontat în lipsa
unor surse viabile.

Investițiile străine, descurajate în ultimii ani, ar
putea să compenseze dificultățile de finanțare din plan intern, venind chiar cu
beneficii suplimentare față de cele locale – la salariile, contribuțiile și
taxele suplimentare generate se adaugă și investițiile pe care companiile
străine le realizează în pregătirea angajaților și aportul de know-how (expertiză în domeniile în care
activează).

Toate aceste avantaje sunt, deja, evidențiate în datele
statistice, care arată decalajele de dezvoltare dintre județe în funcție de investițiile
străine atrase. Spre exemplu, în Timiș (cu investiții de 4,4 miliarde de euro
la finalul anului 2018, potrivit BNR) și Cluj (1,9 miliarde de euro) salariul
mediu net lunar s-a situat în 2019 la 3.375 de lei, respectiv 3.503 lei. Prin
comparație, în Mehedinți (cu investiții străine de 16 milioane de euro) și în
Teleorman (87 de milioane de euro), salariile sunt mai mici cu aproximativ 1.000
de lei.

Mai mult, Comisia de Prognoză (CNSP) publică o serie de
„indici de disparitate” raportați la regiunea de Vest a țării, cea mai bogată
în investiții (după București-Ilfov).Un exemplu elocvent este indicele de
disparitate calculat în funcție de PIB/locuitor pentru regiunea Nord-Est față
de Regiunea de Vest, estimat la 60,3% pentru 2019.

Măsurile pentru atragerea investițiilor
străine, necesare acum

Tergiversarea adoptării de măsuri pentru atragerea
investițiilor de orice natură, dar mai ales străine, în contextul în care cele
românești sunt extrem de limitate, ar putea fi periculoasă din cel puțin două
considerente.

Primul este reprezentat de fenomenul de reshoring (planurileactuale ale companiilor
europene de scurtare sau de repatriere a lanțurilor de producție, în condițiile
distanțelor tot mai problematice și a tensiunilor comerciale care au escaladat
pe fondul pandemiei). Această regândire a strategiilor ar putea reprezenta o
oportunitate pentru România, mai ales că, în Europa, repatrierea poate fi
privită în sensul mai larg al pieței comune. Astfel, capacități de producție
retrase de pe alte continente ar putea fi relocate în România, dacă noi reușim
să câștigam competiția cu alte state din regiune.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI
Partener Coordonator Servicii Fiscale și Juridice, Deloitte România.