de Cornel Tăbârță, MBA,
avocat, membru în conducerea PNEFR
Fiecare român adult semnează, în cursul vieții, cel puțin trei contracte financiare fundamentale: unul cu banca, unul cu asigurătorul, unul cu un creditor. În împrejurări tot mai frecvente, şi un al patrulea — cu o instituție financiară nebancară care oferă finanțare rapidă. România are cea mai scăzută rată de intermediere financiară din Uniunea Europeană: creditul acordat sectorului privat reprezintă doar 24% din PIB, față de media europeană de 90%. Nu pentru că românii nu au nevoie de produse financiare — ci pentru că nu întrețin cu ele o relație fondată pe înțelegere. Acesta este ecosistemul în care educația financiară fie salvează, fie lipseşte.
Banca — costul neştiinței
Sectorul bancar românesc înregistrează un paradox stabil: băncile au o rentabilitate a capitalului propriu de 20,2% — printre cele mai ridicate din UE — în timp ce 29% din populația adultă rămâne nebancarizată. Dintre cei 71% care dețin un cont, doar 20% sunt activ informați despre produsele bancare pe care le utilizează. Această asimetrie se traduce direct în comportament contractual: în 2023, ANPC a amendat 11 bănci pentru practici incorecte în calculul costurilor creditelor; în 2024, ING Bank Romania a primit ordin să recalculeze dobânzile pentru 90.000 de credite, cu un impact estimat de 350 milioane lei (≈ 70 milioane euro). Niciunul dintre aceste cazuri nu implică fraudă. Implică consumatori care nu au recunoscut ce era incorect.
Tranziția ROBOR–IRCC din 2019 şi dinamica ratelor din 2022–2024 ilustrează aceeași vulnerabilitate la scară largă. Zeci de mii de debitori au semnat acte adiționale de convertire la IRCC fără a înțelege că operațiunea este ireversibilă sau că indicele retrospectiv va converge către ROBOR pe termen mediu. Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor Bancare (CSALB) a înregistrat 6.434 de cereri de negociere în 2024–2025, peste 65% vizând reducerea costurilor contractelor de credit în derulare, cu un beneficiu mediu de 3.410 euro per caz soluționat. În total, instituția a generat beneficii cumulate de 14,9 milioane euro în nouă ani de activitate — o cifră care reflectă amploarea contenciosului bancar nelegat de fraudă, ci de neînțelegere contractuală.
Asigurările — absența culturii de risc
Dacă sectorul bancar reprezintă costul neînțelegerii, piața asigurărilor reprezintă costul absenței culturii de risc. România are o rată de penetrare a asigurărilor de 1,1% din PIB — cel mai mic nivel din Uniunea Europeană, față de media europeană de 7–8%. Cheltuiala medie per locuitor cu asigurările: 194 euro anual, de 7,3 ori sub media europeană. Asigurările de viață au scăzut cu 14,9% în număr de contracte între 2018 şi 2022. Doar 20% din locuințe sunt asigurate prin PAD — asigurarea obligatorie — deși 82% din populație cunoaşte obligația legală. Numai 10% din vehicule au asigurare CASCO facultativă.
Colapsul Euroins în martie 2023 — companie cu 27% din piața RCA şi un deficit de capital estimat la peste 400 milioane euro de către ASF şi 550–581 milioane euro de către EIOPA — a lăsat 2 milioane de polițe orfane. Precedentul City Insurance din 2021 ar fi trebuit să funcționeze ca semnal de alarmă sistemică. Nu a funcționat. Motivul nu este exclusiv unul ce ține de reglementare: este şi unul cultural. Un consumator care nu înțelege că asigurătorul său trebuie să aibă rezerve tehnice suficiente şi care alege exclusiv după criteriul prețului cel mai mic, renunță a priori la capacitatea proprie de judecată și analiză.
Creditul rapid — vulnerabilitatea cea mai costisitoare
Segmentul cel mai vulnerabil rămâne creditul de consum acordat de instituțiile financiare nebancare (IFN). Activele totale ale sectorului NBFI depășesc 75 miliarde lei, iar rata creditelor neperformante la gospodării este de 7,45% — comparativ cu 3,3% în sectorul bancar. Unele IFN-uri practică rate zilnice între 0,055% şi 0,99% — ceea ce poate însemna, în termeni anualizați, dobânzi de mii de procente. Legea nr. 243/2024 a plafonat costurile maxime: rata dobânzii poate depăși cu cel mult 27 puncte procentuale rata BNR, iar costul total nu poate depăși dublul principalului. Este o intervenție legislativă necesară, dar retroactivă: ea protejează debitorii viitori, nu pe cei care au semnat deja.
Educația financiară ca scut sistemic
Un studiu publicat în 2025 pe un eșantion de 11.000 de firme românești confirmă că gradul de educație financiară are un impact pozitiv şi semnificativ asupra accesului la creditul bancar. S-a demonstrat că persoanele cu educație financiară scăzută aleg credite ipotecare mai costisitoare, acumulează mai puține economii şi sunt mai expuse supraîndatorării. Tot studiile au arătat că incapacitatea de a calcula exponential growth — exact dobânda compusă — determină subevaluarea sistematică a costului real al datoriei.
Programul Național de Educație Financiară pentru România nu acționează în gol. Acționează exact la intersecția celor trei sectoare descrise: banca, asigurătorul şi creditorul rapid. Elevii de astăzi care învață cum funcționează un indice variabil, cum se citește o poliță de asigurare şi care este diferența dintre dobânda zilnică şi cea anuală nu vor mai fi clienții de mâine care semnează fără să înțeleagă. Realitatea este simplă – niciun produs financiar nu este sigur, în absența unei minime educații financiare din partea celor care le cumpără.
Referințele bibliografice ale acestui articol sunt disponibile la cerere. Solicitările pot fi adresate la: cornel.tabarta@pnefr.ro
