Ministerul Educației și Cercetării a lansat în consultare publică proiectele câtorva reglementări nu doar esențiale pentru organizarea activității în viitorul an de învățământ, ci și cu influență asupra formării profesionale, relaționărilor personale și integrării socio-economice ale unor tineri: metodologia-cadru de organizare și desfășurare a evaluării naționale pentru absolvenții clasei a VIII-a și calendarul de desfășurare a acestei evaluări, metodologia-cadru de organizare și desfășurare a repartizării și a admiterii în învățământul liceal, organizarea și desfășurarea examenului național de bacalaureat.
Perspectiva reducerii până la jumătate a locurilor pentru repartizare în liceu
În privința repartizării și a admiterii, ca noutate, liceele primesc dreptul de a organiza, localizat și după dorință, propriul concurs de admitere: două probe scrise, la două discipline de învățământ prestabilite de Ministerul Educației și Cercetării pe profiluri de licee și pe specializări în profiluri, cu subiecte stabilite tot de minister, pentru toate liceele de același profil care vor să-și organizeze concurs de admitere.
Metodologia-cadru propusă spune că liceele „pot organiza concurs de admitere în clasa a IX-a, pentru anumite specializări sau pentru toate specializările, pentru maximum 50% din numărul de locuri atribuite prin planul de școlarizare, raportat la numărul de formațiuni de studiu, după susținerea de către elevi a evaluării naționale”. Comunicând această prevedere, Ministerul Educației și Cercetării accentuează, repetând ceea ce spusese cu câteva rânduri mai sus, că „unitățile de învățământ liceal pot organiza concurs de admitere în clasa a IX-a, după susținerea de către elevi a evaluării naționale”.
Cum decizia de organizare a propriului concurs de admitere, cu locurile aferente, trebuie comunicată de la începutul anului școlar, rezultă perspectiva ca numărul de locuri pentru repartizarea computerizată să fie diminuat cu până în 50%. Altfel spus, la data opțiunii pentru repartizare computerizată, devine posibil ca doritorii să găsească un număr de locuri ocupate. Acesta este cel mai important argument al faptului că admiterea preconizată este inechitabilă. Se adaugă argumentele referitoare la discriminare (în privința șanselor declarativ „egale”), la „industria meditațiilor” (posibil să fie activată), la suspiciuni asupra subiectelor de examen, la „clientela părinților” (un fel de răspuns cu obediență la „apropierea de școală”) și la influența unor licee (numite colegii) sau a câte cuiva din mediul respectiv – într-un cuvât, referiri la condiții inegale într-un învățământ declarat ca „general-obligatoriu”.
Desfășurarea activității didactice zi de zi, de la 15 septembrie la 31 mai
Desfășurarea anul viitor a examenelor naționale – bacalaureatul și evaluarea națională – mai devreme decât până acum este o decizie de apreciat, determinată în mare măsură de condițiile climatice în schimbare spre încălzire. De câțiva ani, sesiunile sunt afectate de caniculă, în această vară o întreagă zi de examen necesitând amânare.
Tema corelării calendarului examenelor naționale cu evoluția schimbărilor climatice începuse să fie analizată la nivel național din 2024, cu participarea unor specialiști din domeniile educației, mediului, economiei etc.
Cu atât mai mult, apare ca necesară reluarea discuțiilor privind structura întregului an școlar. Decisivă la noi se menține, de ani de zile, opinia că „avem cel mai scurt an școlar”, cauza fiind identificată obsesiv în considerarea vacanței de vară ca prea lungă. Vina pentru relele sistemului nostru educațional este dată, în mare măsură, pe părerea că anul școlar e prea scurt. În acest fel, este ignorat faptul că anul școlar nu are cum să țină nici mai mult, nici mai puțin de un an – 1 septembrie-31 august – și că vacanța de vară este parte a anului școlar.
De analizat pentru o decizie adecvată sunt durata din anul școlar a perioadei cu prezență în școală, „la lecții”, a elevilor și profesorilor, segmentarea acestei perioade și, implicit, plasarea și durata vacanțelor. Pentru toate acestea, este de ținut seama inclusiv de condițiile economice și de mediu din țara noastră.
Nu este normal ca structura anului școlar să fie stabilită după interesele niciunui domeniu, inclusiv ale turismului, ci este necesar ca școala și alte domenii, inclusiv turismul, să conlucreze, să țină seama de nevoi și de specific în mod reciproc.
Ar fi de observat că vara se lungește simțitor în septembrie și așa cum e justă nevoia de evitare a caniculei prezente încă din iunie, și căldurile din septembrie sunt de trecut altfel decât stând în bănci, în clase.
Structura anului școlar nu ar trebui să fie stabilită prin consultare publică și, cu atât mai puțin, pentru fiecare an școlar. Ar trebui să fie impusă de Ministerul Educației pe baza a ceea ce spun oameni cu calificare pentru această temă, nu doar cu tangență la ea și nu stabilită pe bază de răspunsuri la întrebări de felul „Ce organizare a anului școlar ți-a plăcut mai mult?” și „(…) ce structură a anului școlar credeți că este mai potrivită pentru fiica/fiul dvs.?”, precum în consultarea din 2023, prin care s-a constatat că împărțirea în cinci module e cea mai bună și trebuie perpetuată.
Structura ar trebui să fie aceeași în fiecare an școlar, cu 15 septembrie prima zi, inclusiv atunci când această primă zi de școală ar cădea în week-end; mai ales atunci, pentru că prima zi dintr-un nou an școlar este festivă și organizatorică de felul ei, așa că de luni, școala ar fi să înceapă din plin (sigur, cu condiția să fie rezolvate până atunci problemele specifice momentului, referitoare la orar, încadrări, manuale etc.).
Statul în clasă, în bănci, cu calculatorul și cu cartea-n față, ar fi bine să înceapă fix la 15 septembrie și să se încheie la 31 mai. De la 1 iunie, nu ar începe vacanța, ci activitățile de felul „Școala altfel” și altele care acum sunt motive de „mâine nu facem ore” și de „n-am făcut…” (urmează numele materiei nefăcute din cine știe ce motiv).
Că vacanța de vară este parte densă a anului școlar și nu e deloc prea lungă o dovedește desfășurarea pe parcursul ei a examenelor naționale pentru elevi, a concursului pentru cadre didactice, a examenelor de corigență, a unor olimpiade, a pregătirii administrative pentru noul an școlar etc. Toate acestea necesită timp, care ajunge să tot fie redus mutând „prima zi de școală” tot mai devreme în septembrie, nici prelungind școala spre 20 iunie.
Școlii românești dintotdeauna îi este specifică împărțirea anului școlar în trei trimestre, în funcție de marile sărbători ale Crăciunului și ale Paștelui. Regimul comunist a făcut din păstrarea în structura anului școlar a vacanțelor de Crăciun și de Paște, numindu-le vacanța de iarnă și vacanța de primăvară, unul dintre acele semne cultivate și în alte domenii drept dovezi de continuitate, tradiție păstrată etc. În vorbirea curentă, a familiilor, ca și a claselor și cancelariilor, vacanțelor așa li se și spunea, „vacanța de Crăciun” și „vacanța de Paște”, „de iarnă” și „de primăvară” fiind numite doar la televizor și în acte. Dincolo de vorbirea și de atitudinea oficializate, în zilele de Paște, chiar dacă nu cădeau în vacanță și erau zile lucrătoare, adia și în școală un aer de sărbătoare.
Tot de-a lungul istoriei școlii românești, vacanța de vară a ținut mereu chiar cât toată vara, nu din nevoi ale muncilor agricole, ci datorită rostului resimțit și folosit al unui trai al copiilor debarasat de restrângeri și griji. S-a adăugat, pe măsura creșterii accesului la civilizație și la confort, folosirea vacanței de vară în scop educațional, turistic și terapeutic. Nivelul economic al familiilor „de rând” de la noi plasează accentul pe concediu, timp liber etc. în timpul verii. Iarna, viața e mai scumpă, așa că, pentru cei mai mulți, nu mai este loc pentru cheltuielile cerute de o vacanță, cu tot efortul mediatic și commercial de promovare a ofertelor vacanței din februarie.
Între vacanțe și segmente de an școlar fusese statornicită o consonanță, fiind urmărită și o anumită dozare a efortului: după cea mai lungă și cea mai fără griji vacanță, de vară, venea cea mai lungă perioadă a anului școlar, urmată de o vacanță consistentă și, după ea, urma o perioadă de școală mai scurtă, dar nu mult mai scurtă decât cea anterioară, iar apoi, o vacanță chiar scurtă, urmată de cel mai scurt segment din anul școlar, atât cât să fie suportabil un final de an în pragul verii.
În prezent, în structura anului școlar există o săptămână de „școală altfel” și o „săptămână verde”, apreciabile măcar pentru că înseamnă ieșire din rutină, ieșire care e dorită, place și prinde la copii. Părerea de rău că durează numai câte o săptămână este implicită. Ce-ar fi dacă săptămânile acestea nu ar fi separate și s-ar contopi, ocupând o perioadă din anul școlar care să înceapă la 1 iunie și să se întindă până la 15 iunie, ba poate să și treacă în vacanța de vară?
În ansamblu, până la disputa pentru împărțirea prezenței la școală în module, semestre ori trimestre, pe primul plan al preocupărilor normal ar fi să se afle folosirea eficientă a timpului. Aceasta impune lucru asupra planurilor-cadru și a programelor la disciplinele de învățământ. Așa s-ar găsi timp și pentru parcurgerea materiei, și pentru descongestionare.
P.S. Din câte se constată, decidenții asupra educației românești (și unii dintre cei care-i orientează și-i influențează) dovedesc o muncă de recuperare a unor forme din vremuri pe care le consideram trecute. Astfel, structura anului școlar, în forma actuală, împărțită pe module, a mai existat la noi în perioada 1950-1956; atât numai, că atunci modulele erau patru, iar modelul era sovietic. Desfășurarea, la sfârșitul clasei a VIII-a, și a unei evaluări naționale, și a unui concurs de admitere în liceu a mai existat în aceeași perioadă a anilor ’50 și prima parte a anilor ’60; în 1966, Ministerul Învățământului (titulatura de la acea vreme), citat de Gazeta învățământului, anunța că, pe baza consultării cu pedagogi, psihologi, universitari etc., se constatase că dublarea unor probe de examen – „fără a avea o finalitate efectivă pe planul pregătirii școlare — era inutilă”.
