O generație de rectori

Date:

Particip cu emoție la aniversarea profesorului Ion Carțiș, rectorul Politehnicii din Timișoara (1996-2004) și vreau să-i mărturisesc încă odată prețuirea mea și să îi confirm că păstrez vie amintirea cooperării noastre. Folosesc prilejul pentru a-i omagia pe alți distinși colegi, din aceeași generație, împreună cu care am făcut ceea ce era adecvat în servirea de către universități a interesului public.

Subliniez că în imaginea răspândită de decenii, Universitatea din Cluj și Politehnica din Timișoara erau asociate nu doar datorită originii lor în proiectele imperiale ale istoriei. Cele două instituții erau asociate și ca urmare a exigenței universitare pe care au cultivat-o de-a lungul timpului. Nici nu se poate imagina istoria României ultimului mai bine de un secol fără prezența și contribuția lor. 

De aceea, ori de câte ori discutam de capacitățile ingineriei din țară, primul gând era la Politehnica timișoreană. Ceea ce era mereu confirmat de inovațiile pe care aceasta le-a adus și de valoarea exponenților ei. De altfel, studenții generației mele erau mai legați între ei, fie și studiind în diferite centre, și cunoșteau valorile din alte instituții de învățământ superior.

În orice caz, cotitura din România de la începutul anilor 1990 a transmis istoriei ulterioare cele două instituții în fruntea instituțiilor din țară. Le-a și conferit prin această poziție o răspundere aparte în schimbările ce aveau să urmeze.

Am cunoscut direct Politehnica din Timișoara fiind invitat, ca rector al universității clujene, de către extrem de informatul și dedicatul rector Alexandru Nichici pentru schimburi de idei și discuții de cooperare la Timișoara. Împărtășeam aceeași preocupare de a ridica, în condițiile autonomiei universitare recâștigate în decembrie 1989, nivelul organizării și performanțelor și voiam să facem să comunice cele două instituții. Iar Conferința Națională a Rectorilor nu trata atunci doar treburi curente ale funcționării universităților ori revendicări mărunte, ci era actorul hotărâtor în reconfigurarea instituțională și compatibilizarea europeană, ca și în democratizarea societății românești.

Am continuat cooperarea strânsă cu domnul profesor Ion Carțiș, care prelua rectoratul Politehnicii din Timișoara în 1996. În anul următor am preluat Ministerul Educației Naționale de atunci, încât am avut ocazia cooperării într-un nou cadru.

Desigur că, în 1997, peisajul universitar era nou față de orice situație din istoria României. Doar în câțiva ani, în 1990-1997, se creaseră – într-o confuzie specifică între dreptul de liberă inițiativă și dreptul de a înființa, chiar fără premise, universități – zeci de unități improvizate ce acordau diplome. Nu era infrastructură pe măsură, nu erau destui profesori calificați și se apela tot la cei din universitățile consacrate. Iar Consiliul Național de Acreditare și Autorizare din țara noastră nu a putut face față compromisurilor. Pe lângă aceasta, odată cu prăbușirea industriei autohtone, s-a creat o situație grea pentru politehnici. Mulți tineri valoroși preferau dreptul, jurnalistica, științele sociale, dar profesii riguroase, cum sunt ingineriile, aveau deficit de candidați. Mai mult, specializările universitare din țară stagnau și trebuiau înnoite profund. Peste toate, emigrarea de personal calificat luase avânt.

În acest context, la ordinea zilei în 1997 era reforma, deja prea mult întârziată, a sistemului de educație, pentru a-l reașeza pe bazele create de autonomia universitară, pluralismul politic, statul de drept democratic, dar și pe criterii sănătoase de activitate universitară. În definitiv, cineva trebuia să-și asume normalizarea diplomelor universitare în România și asigurarea competitivității lor. Am dispus imediat publicarea unei analize de stare și am procedat la acțiune.

În 1997, am prezentat un program de reformă pentru a încheia tranziția de la socialismul oriental la societatea liberă, a lega învățământul de nevoile și tradițiile României și a-l compatibiliza cu reperele europene. Cum se poate citi în documente, programul s-a bazat pe analize autohtone și pe expertize internaționale și s-a axat pe șase schimbări fundamentale: reformă curriculară (plan de învățământ, programe, manuale); înlocuirea învățământului reproductiv cu un învățământ orientat spre rezolvarea de probleme și relansarea cercetării științifice proprii; ameliorarea infrastructurii și informatizarea liceelor și universităților; o nouă interacțiune a școlii cu comunitățile locale; descentralizarea și schimbarea managementului școlar și academic; trecerea la formele contemporane de cooperare internațională. În 1997-2000 s-a aplicat cea mai cuprinzătoare reformă a învățământului în România de după 1948 (cu actualizările din anii șaizeci).

Fiindcă în discuția publică se fac adesea afirmații fără acoperire, ignorându-se istoria precisă, menționez că tot ceea ce spun este pe bază de decizii înregistrate oficial și reținute de arhive. Într-un volum (Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2006) sunt listate deciziile (legi, hotărâri și ordonanțe de guvern, ordine ale ministrului educației naționale de atunci) de sub mandatul meu ca ministru. Ele pot fi examinate la orice oră.

Cele mai multe decizii se referă la întregul învățământ. Unele se referă însă distinct la învățământul universitar.De exemplu, consacrarea prin reglementări detaliate a autonomiei universitare, trecerea admiterii de studenți în decizia universităților (1997), trecerea la finanțarea globală a acestora (1998), crearea rețelei naționale a colegiilor universitare (1998), inaugurarea evaluării internaționale a universităților românești (1998), începerea finanțării speciale a cercetării științifice (1999), crearea rețelei de comunicații electronice a educației naționale ROEDUNET (1999), delimitarea managementului administrativ de managementul academic (1999), organizarea învățământului la distanță (1999), oprirea ocupării fără performanțe a posturilor didactice, optimizarea ponderii studenților în populația țării, programul de construcții universitare în centre universitare și multe altele. Exemple sunt și instituțiile create în premieră în România – Centrul Național de Echivalare a Studiilor (1998), Consiliul Finanțării Universităților (1998), Agenția Socială a Studenților (1998), Centrul Național al Învățământului Superior Tehnic (1999), Centrul National de Formare Continuă (2000), Centrul National pentru Curriculum (2000), Centrul Național al Managerilor din Învățământ (2000) și altele. 

Ambele liste – a reglementărilor și a instituțiilor noi – sunt lungi, dar sunt făcute publice (vezi Cătălin Baba, Adrian Gorun, Ciprian Tanul, coord., Anii reformei 1997-2000 în reglementări, Catedra UNESCO, Cluj-Napoca, 2002). Datele publice confirmă că măsurile ulterioare din universități, pe cele șase linii amintite, au plecat din deciziile reformei din 1997-2000. Cum declară chiar rectori actuali, rectoratele de atunci au și stabilit cadre durabile de operare în universitatea respectivă.

Fapt este că reforma sistemului de învățământ de la sfârșitul anilor nouăzeci a reușit. România se alătura astfel, cu educația, țărilor dinamice ale tranziției – Polonia, Ungaria, Cehia de atunci. “Educația și formarea profesională” a și fost primul capitol din negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană care a putut fi închis – aceasta deja în mai 2000. Reforma cuprinzătoare a educației din 1997-2000 a fost socotită una dintre cele mai dinamice, alături de cea a Braziliei, și a rămas singura reformă a educației din România postdecembristă recunoscută până acum în analizele internaționale.

Ce a urmat în învățământul universitar este știut, ba chiar perceput de cel care are tangențe cu acesta. În loc să se continue schimbările benefice, s-a trăit un timp din ideile reformei din 1997-2000. Apoi, scăzând cultura instituțională a decidenților și în lipsa viziunii, au început deteriorările. 

Aplicarea programului Bologna, prin legea de reorganizare a specializărilor universitare din 2004 și deciziile ministeriale din 2005, s-a făcut eronat. Ca urmare, s-a ajuns la reducerea forțată a duratei studiilor și la slăbirea licenței, la confundarea masteratului cu prelungirea studiilor și la convertirea doctoratului într-o pregătire liniară. Niciuna nu are de a face cu ce se scrie în Declarația de la Bologna

Din nefericire, în România s-au numit ulterior miniștri ai învățământului persoane care nu au lucrat vreodată în învățământ sau nu aveau pregătirea pentru a lua decizii de talie națională. Iar în urma legii educației din 2011 deteriorarea a continuat. Bunăoară, universităților li se aplică o viziune îngustă, aparent modernistă, care slăbește încă odată instituția. S-a instalat o birocrație a evaluărilor cantitative care stânjenește inovația. Alegerea rectorilor în sistemul votării partidelor transformă universitățile, din comunități orientate spre creație, în grupuri care se bat pentru funcții administrative. Autonomia universitară a fost ruptă de răspundere și este exercitată ba parohial, ba funcționărește. Acum România luptă cu degradarea activităților, cu nepotismul universitar cel mai extins din istorie, cu plagiate și falsificări, cu profesuri slăbite, cu fuga tinerilor de universitățile din țară și, rod al tuturor, cu un slab impact al universităților în dezvoltarea din țară.

Din nefericire, și universitățile au ajuns astăzi parte a unui întreg establishment politic, cultural și mediatic, care a dus și duce la un eșec de proporții istorice. România a ajuns, cum, din păcate, tot mai mulți sunt nevoiți să semnaleze, dintr-o țară cu potențial, cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori, cu o îndatorare externă excesivă, cu o dezbatere publică colonizată de cațavenci, cu un autoritarism incult, sprijinit pe securism și trepăduși. Peste toate, România și-a pierdut deocamdată, la nivelul decidenților, capacitatea de a-și promova, în interesul public, vederile și inițiativele în concertul lumii în schimbare de astăzi. 

Trebuie să spun că generația de rectori la care mă refer ar fi refuzat aceste degradări. Le-ar fi refuzat înainte de orice din motive ce țin de selectare. Rectorii au fost, la timpul lor, vârfuri profesionale ale promoțiilor. Cei mai mulți au fost selectați pentru rectorate dintre cei cu experiență și traseu administrativ – fiind înainte șefi de catedră, decani, prorectori. Rectorii de atunci au fost selectați de senate, așadar în competiția celor mai buni profesioniști. Cu foarte rare excepții, ei cunoșteau interesul public și știau să-l reprezinte. Toți știau ce înseamnă integrarea europeană și cum să o așeze pe contribuția națiunilor. Ei știau să abordeze matur pluralismul politic.

Rectorii de atunci știau bine și alte două fapte de importanță fundamentală. 

Mai întâi ei știau că universitatea nu este o unitate de bussines – ea antrenează schimburi de activități, dar țintele ei rămân performanțele în cercetare și în crearea de creatori. Că universitatea nu este asociație civică – orice rol și funcție din sânul ei sunt accesibile oricui îndeplinește anumite criterii de pregătire, dar presupune o ierarhie a valorilor din punctul de vedere al competitivității profesionale! Că universitatea nu este nici corporație – ea este o unitate diferențiată lăuntric în funcție de pregătire, merite, afinități cu privire la valori! Rectorii generației amintite și-au asumat înțelegerea universității ca instituție dedicată cunoașterii și culturii – cea mai înaltă în societate, ca să preiau formula lui Humboldt. 

Apoi rectorii acelei generații știau că universitatea nu se reduce la atragerea cu orice mijloc a tinerilor și că a profita de naivitatea acestora și a părinților nu este demn. Studenții nu sunt obiecte ale educației, nici „clienți”, cum se spune mai nou, ci parteneri într-o întreprindere a formării pentru profesionalism responsabil.

Mi-am permis să amintesc toate acestea pentru că profesorul Ion Carțiș a fost un participant de primă importanță la istoria pe care am rezumat-o. A fost, ca profesor și ca rector, al unei dintre primele universități ale țării! A fost un participant care a a făcut mereu proba profesionalismului, a valorii ingineriei timișorene din care făcea parte, a capacității de a proiecta și decide în răspunderi majore și a devoțiunii pentru cauze publice. Amintindu-mi cu multă satisfacție cooperarea noastră, vreau să-i urez din toată inima „La mulți ani, cu sănătate și vești bune!”. Și să-l regăsesc, desigur, cu energia cu care împreună am avut ocazia, între altele, să punem bazele modernei Biblioteci a Politehnicii timișorene și să inaugurăm Stadionul instituției!

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Energy Policy Group și WWF-România anunță lansarea oficială a proiectului RENewLand

Energy Policy Group (EPG) și WWF-România (Fondul Mondial pentru...

Locuri de muncă vacante

Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Ilfov anunță...