O obligație de stocare a dioxidului de carbon nu este o amenințare pentru companiile de petrol și gaze din România, ci o șansă pe care riscăm să o pierdem

Date:

de Luciana Miu
Head of Clean Economy la EPG 

Pentru a menține competitivitatea industriei din România într-o economie cu emisii reduse de gaze cu efect de seră, este nevoie, printre altele, de captarea și stocarea carbonului (CCS). Anumite industrii, precum producția de ciment, nu au alte soluții viabile economic pentru reducerea emisiilor și pentru evitarea unor costuri semnificative determinate de prețul carbonului. Aceste industrii trebuie să își capteze majoritatea emisiilor de dioxid de carbon (CO2) și să le stocheze permanent în formațiuni geologice subterane. 

România are un potențial semnificativ de stocare subterană în zăcămintele epuizate de hidrocarburi, gestionate de producătorii de petrol și gaze (aproximativ 500 de milioane de tone), dar și în alte formațiuni geologice. În plus, producătorii români de petrol și gaze naturale, precum OMV Petrom și Romgaz, și-au exprimat un interes crescând pentru dezvoltarea capacităților de stocare. Cu toate acestea, proiectele de stocare lipsesc în România, iar o tentativă recentă de explorare a unui potențial sit de stocare a generat o reacție preponderent negativă în mass media. Această lipsă a capacității de stocare va antrena pierderi financiare și de competitivitate pentru industriile care trebuie să își capteze emisiile.

Impasul privind capacitățile de stocare de carbon nu este unic pentru România. Uniunea Europeană, prin Regulamentul privind Industria Net-Zero (NZIA), încearcă să pună capăt acestui blocaj, prin introducerea unor obligații pentru producătorii de petrol și gaze naturale. Conform articolului 18 din propunerea de Regulament, ei trebuie să disponibilizeze 50 de milioane de tone (Mt) de capacitate anuală de stocare de carbon până în 2030. Obligația este partajată între statele membre în funcție de volumul actual de producție de petrol și gaze, producătorilor din România revenindu-le aproximativ 10 Mt. Regulamentul este momentan în stadiul de negocieri între Parlamentul European și Consiliul UE.

Poziția României, mai ales a industriei de petrol și gaze, pare să fie una reticentă față de obligațiile propuse în NZIA, urmărind reducerea țintelor, condiționarea obligațiilor și repartizarea lor mai largă, nu doar pe producătorii de petrol și gaze. Aceste propuneri riscă să diminueze capacitatea Regulamentului de a depăși impasul privind proiectele CCS, creând confuzie și menținând stagnarea proiectelor CCS. În fapt, obligațiile prevăzute în Regulament ar trebui să tragă un semnal de alarmă pentru autoritățile din România să dezvolte un cadru de reglementare și finanțare adecvat, și pentru producătorii de petrol și gaze să demareze proiecte de stocare într-un mod transparent și echitabil. 

Faptul că acest semnal nu a fost suficient de ferm până acum nu înseamnă că el trebuie redus sau diluat. Există câteva motive principale în spatele poziției reticente a României, pentru care există o explicație și o perspectivă alternativă.

  1. „România nu și-a dezvoltat condițiile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de stocare pe teritoriul țării, ca atare acestea trebuie condiționate sau diluate.”

În primul rând, România are un potențial semnificativ pentru stocarea CO2 în formațiuni geologice. Doar în zăcămintele epuizate onshore este disponibilă o capacitate de stocare estimată la 514 Mt, suficient pentru a stoca tot dioxidul de carbon emis de producătorii de ciment și chimicale din România în următorii 55 de ani, la nivelul actual de producție. Pe lângă aceste zăcăminte depletate, este posibil să existe un potențial și mai mare de stocare în alte formațiuni geologice (salinele acvifere) și sub Marea Neagră (zăcămintele de gaze din perimetrul Neptun Deep, care la finalul vieții vor putea servi drept situri de stocare).

În al doilea rând, istoria îndelungată de producție de petrol și gaze naturale din România arată că țara dispune și de cunoaștere cu privire la mediul subteran, chiar privind proiectele pilot de injectare de dioxid de carbon în zăcămintele epuizate. Există și competențele necesare pentru a reduce riscurile legate de stocare, spre exemplu prin etanșarea sondelor vechi. Mai mult, institutele de cercetare geologică realizează studii de simulare și de teren pentru dezvoltarea capacităților de stocare.

Există anumite cerințe care, într-adevăr, vor îngreuna dezvoltarea de proiecte CCS în România, mai precis actualizarea cadrului de reglementare. După transpunerea directivei europene privind stocarea geologică a dioxidului de carbon (Directiva CCS), în România nu s-a luat nici o măsură pentru dezvoltarea legislației secundare și a procedurilor pentru transportul și stocarea de CO2. Această lipsă trebuie rezolvată la nivel național, nu printr-un regulament european, iar soluția nu este atenuarea obligației de stocare. 

Perspectiva alternativă motivului „România nu poate” este că, pentru a putea, trebuie eliminate anumite lipsuri. Dacă acestea nu sunt adresate, România va trebui să plătească pentru dezvoltarea capacităților de stocare în alte țări pentru a-și atinge obligațiile din NZIA, în beneficiul operatorilor de stocare de peste hotare, producătorii autohtoni de petrol și gaze vor pierde oportunitatea de a-și dezvolta noi linii de afaceri, cu aport economic și social, iar emițătorii forțați să-și exporte emisiile vor suferi costuri mai mari. Toate acestea riscă să lase România și mai în urmă din punct de vedere al competitivității industriale – chiar și în urma altor state din regiune care dezvoltă proiecte CCS (de exemplu Croația și Bulgaria).

  1. „Producătorii de petrol și gaze naturale sunt singurii care suportă costurile de dezvoltare a capacităților de stocare, ca atare vor suferi financiar și trebuie supuși unor ținte mai reduse.”

În primul rând, NZIA nu impune că doar producătorii de petrol și gaze naturale trebuie să suporte costurile dezvoltării de capacități de stocare din fonduri proprii. Există deja fonduri europene precum Fondul de Inovare, din care în ultima rundă de finanțare Holcim Croația a primit finanțare pentru o instalație de captare, asigurând astfel un flux de CO2  pentru operatorii siturilor de stocare din Marea Mediterană. Fondul pentru Modernizare, din care România dispune certificate de carbon în valoare curentă de peste 20 de miliarde de euro până în 2030 și în cadrul căruia Ministerul Energiei a stabilit o axă de finanțare pentru CCS, trebuie operaționalizat rapid pentru susținerea întregului lanț valoric de captare, transport și stocare a carbonului. 

Finanțarea privată trebuie să se adauge celei publice, însă sunt necesare un cadru de reglementare și planuri clare de afaceri din partea viitorilor operatori ai siturilor de stocare, lucru care va fi înlesnit de o țintă clară de stocare. Este important de notat că orice susținere financiară publică sau privată în acest sens trebuie direcționată către proiecte credibile de captare și stocare a carbonului, dezvoltate de producătorii de petrol și gaze.

În al doilea rând, costurile unui sit de stocare de CO2 vor fi acoperite și de veniturile rezultate din proiectele de stocare, mai precis din vinderea capacității de stocare emițătorilor care doresc să o folosească. Trebuie menționat că injectarea de CO2 captat pentru a extrage volume adiționale de hidrocarburi (Enhanced Hydrocarbon Recovery, sau EHR) nu este echivalentă cu stocarea permanentă a acestor emisii, ca atare proiectele de EHR trebuie clar delimitate de cele de stocare permanentă a dioxidului de carbon în scopul acțiunii climatice. 

  1. „România nu are suficiente emisii pentru a asigura fiabilitatea stocării de dioxid de carbon la nivelul propus prin obligația NZIA.”

Obligația de stocare care îi revine României sub NZIA este într-adevăr una semnificativă, iar siturile de stocare nu pot fi dezvoltate fără un plan clar de a le asigura un flux de emisii captate, cu veniturile aferente. În 2021, emisiile din producția minereurilor nemetalice și produselor chimice în România s-au ridicat la peste 12 Mt CO21. Dacă anumiți producători industriali, precum Azomureș, ar reveni la volumele de producție din 2019, cifra emisiilor ar fi și mai ridicată. Teoretic, România generează suficiente emisii din aceste sectoare industriale cheie pentru a-și acoperi o mare parte din obligația de stocare. Bineînțeles, pentru unii operatori din aceste sectoare captarea carbonului nu este cea mai eficientă soluție de reducere a emisiilor.2

Unii operatori care trebuie să își capteze emisiile vor avea provocări să se conecteze la situri de stocare domestice, din cauza poziționării geografice. Deși pentru acești emițători va costa mai mult disponibilizarea siturilor de stocare domestice, cu infrastructura de transport aferentă, alternativa este una deavantajoasă: semnarea de acorduri bilaterale pentru exportul emisiilor lor spre stocare în țări vecine și găsirea altor opțiuni pentru a acoperi eventualul deficit de capacitate de stocare din România, conform obligațiilor NZIA. Această alternativă nu numai că este extrem de costisitoare, dar ar duce și la pierderea unei oportunități economice la nivel regional.

România ar trebui să-și asume un rol de lider regional care va pune capacități de stocare atât la dispoziția producătorilor industrialli români, cât și statelor vecine cu potențial geologic mai redus. Astfel de modele de business sunt deja dezvoltate de țări precum Norvegia și Danemarca, însă presupun depășirea mentalității că importul de CO2 este echivalent cu importul de deșeuri. 3Dioxidul de carbon importat este supus acelorași reguli de siguranță ca și cel captat domestic, iar România poate stabili criterii de calitate sau origine a dioxidului de carbon la punctul de import. 

Volumul semnificativ de emisii captabile în România, precum și posibilitățile de import de CO2 din alte țări, înseamnă că ar fi puține șanse ca cele 10 Mt de capacitate de stocare să rămână nefolosite. Faptul că încă nu există acorduri comerciale între emițători și potențiali operatori ai siturilor de stocare este un simptom al reticenței reciproce – exact problema pe care NZIA încearcă să o rezolve – nu al incertitudinii că vor exista emisii care să necesite stocare. Este adevărat, termenul de 2030 este extrem de ambițios și poate chiar nerealist pentru stocarea acestor 10 Mt de CO2, însă soluția nu este relaxarea țintei în sine, ci mai degrabă un termen mai realist. De exemplu, pentru ținta pentru 2030 ar putea fi luate în calcul proiectele CCS în stadiu avansat, chiar dacă încă nelansate comercial. 

  1. „Publicul român se va opune stocării de dioxid de carbon în subteran.”

Istoricul recent al proiectelor CCS în România include opoziția unei părți a comunității locale față de un potențial sit de stocare onshore. Demararea exploatării unui zăcământ epuizat din zona comunei Boțești, jud. Argeș, a fost întâmpinată de rezistență din partea unor localnici. Această opoziție a fost preluată de și amplificată în unele mass media, unde stocarea CO2 a fost portretizată ca fiind un lucru periculos, neimplementat în alte țări. Atât elementul de opoziție socială, cât și narativa adoptată în respectivele media nu sunt unice României. De fapt, percepția publicului asupra stocării carbonului reprezintă un aspect esențial al proiectelor de CCS și necesită mult mai multă atenție.

Există exemple de succes privind abordarea riscurilor de acceptabilitate socială: Danemarca, unde până recent exista reticență împotriva stocării carbonului, este astăzi fruntașă în dezvoltarea proiectelor CCS, inclusiv cu stocare onshore. Acest lucru a fost posibil doar pentru că agențiile guvernamentale s-au implicat din timp într-un proces de dialog constructiv cu comunitățile locale și publicul larg. Și în România sunt exemple de succes: în cadrul studiului de fezabilitate pentru proiectul demonstrator de CCS Getica (regiunea Oltenia), dezvoltatorii proiectului au avut un program de dialog concertat cu publicul și comunitățile locale proiectului.

Experiența de la Boțești nu reprezintă un motiv pentru a îngropa orice viitoare tentativă de stocare a dioxidului de carbon onshore în România. Este, de fapt, un semnal serios că este necesară mai multă implicare și coordonare din partea dezvoltatorilor de proiecte, a autorităților locale și naționale, precum și a altor părți interesate pentru a crea un mediu de dialog. Publicul, mai ales comunitățile vecine siturilor de stocare, trebuie să aibă acces în mod transparent la informații relevante, cu abordarea timpurie a preocupărilor cetățenilor despre CCS. Dacă proiectele CCS continuă să avanseze fără dialog autentic, într-adevăr, nu se va putea face stocare de CO2 în România – dar nu atât din cauza rezistenței sociale, cât a apatiei părților implicate. 

Concluzie 

Aceste patru motive, care stau la baza reticenței României privind obligația de stocare de CO2, pot fi privite dintr-o perspectivă alternativă, care tratează CCS ca pe o necesitate pentru industria autohtonă și o oportunitate pentru dezvoltarea de noi activități economice. România trebuie să se asigure că obligațiile sunt realizabile și juste – pentru angajații producătorilor de ciment și chimicale ale căror locuri de muncă depind de reducerea emisiilor de carbon, pentru comunitățile vecine siturilor de stocare, și pentru oamenii care ar putea beneficia de noile locuri de muncă create prin operaționalizarea proiectelor CCS, mai ales în zonele de Tranziție Justă. 

Această perspectivă nu presupune diluarea sau eschivarea obligațiilor de stocare, din contră. Pe plan național, atât statul cât și industria de petrol și gaze trebuie să creeze condițiile necesare pentru dezvoltarea capacităților de stocare. Pe plan internațional, România trebuie să arate că recunoaște beneficiile CCS și că este interesată să profite de potențialul său semnificativ de stocare și să devină un lider regional pe măsură. 

Cu siguranță, anumite aspecte ale NZIA trebuie discutate – spre exemplul, calendarul propus pentru atingerea țintei europene de 50 Mt capacitate de stocare va crea mari dificultăți pentru România. Energia decidenților ar putea fi direcționată către a negocia un mod de implementare justă a obligației, inclusiv un calendar realist, și nu către opoziția față de obligația în sine, ceea ce ar însemna pierderea unei șanse importante pentru România.


  1. Aceste emisii includ emisiile din arderea de combustibili, precum și cele din procesul industrial de producție, din producția de substanțe chimice și de minereuri nemetalice (ciment, var, sticlă, etc.). Sursa: Eurostat. ↩︎
  2.  Pentru producția de amoniac, o variantă mai eficace din punct de vedere al emisiilor este înlocuirea producției de hidrogen prin reformarea metanului cu hidrogen produs prin electroliză utilizând energie electrică curată. ↩︎
  3. Această echivalență este respinsă la nivel internațional prin amendamentul Protocolului de la Londra, cel mai important acord internațional privind transportul transfrontalier de deșeuri. ↩︎

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Banca Comercială Română primește solicitări noi pentru programul Noua Casă

Banca Comercială Română (BCR) anunță că primește, din nou,...

Vremuri dificile pentru constructori și companiile imobiliare

Sectoarele construcții și imobiliare sunt printre cele mai ciclice...

ECDL Romania lansează Inițiativa AI Empowered

ECDL Romania, liderul național în certificarea competențelor digitale, prefigurează...