de Conf. univ. dr. Laurențiu Ciornei,
Secretar general APES
Vizita la București a lui Volodimir Zelenski a produs o scenă rară în discursul diplomatic românesc: o frază simplă, directă și incomodă. Președintele Nicușor Dan a recunoscut că, între România și Ucraina, istoric a existat neîncredere.
Diplomația preferă de obicei cuvinte rotunde: parteneriate strategice, cooperare regională, prietenii consolidate. Dar această propoziție, rostită aproape în treacăt, spune mai mult despre istoria noastră decât multe manuale.
Pentru că neîncrederea nu este o excepție în relațiile României cu vecinii. Este aproape o constantă.
Nu pentru că românii ar fi, prin natura lor, duplicitari sau imprevizibili. Ci pentru că acest stat s-a format și a supraviețuit într-un loc unde fidelitatea absolută nu era o virtute politică, ci uneori o formă de sinucidere geopolitică. România – sau entitățile politice care au precedat-o – a fost aproape permanent un spațiu de frontieră între imperii. Iar statele de frontieră dezvoltă inevitabil o anumită artă politică: aceea de a negocia cu două puteri simultan, de a amâna deciziile finale și, uneori, de a schimba tabăra exact când echilibrul de forțe se prăbușește.
Această logică poate fi urmărită aproape de la începutul istoriei noastre.
În anul 89, regele dac Decebal a semnat pace cu împăratul roman Domitian. Termenii tratatului erau neobișnuiți: Roma plătea subsidii și trimitea ingineri militari pentru fortificații, iar Dacia devenea oficial aliat al imperiului. Numai că acea alianță a fost folosită pentru a întări cetățile și armata dacică. Pentru romani era un semn de perfidie, dar pentru daci, o încercare de a câștiga timp. Când a ajuns la putere Traian, Roma a decis să încheie definitiv problema: războaiele din 101-102 și 105-106 au dus la cucerirea Daciei.
Privit de la distanță, episodul conține deja o constantă românească: tratatul nu este neapărat finalul unui conflict, ci adesea o pauză între două necesități.
Evul Mediu repetă aceeași schemă.
Vlad Țepeș era, formal, vasal al Imperiului Otoman. Vasalitatea însemna tribut și recunoașterea autorității sultanului. Dar la un moment dat a refuzat plata, a executat emisarii turci și a devastat garnizoanele otomane de la sud de Dunăre. Câteva decenii mai târziu, Mihai Viteazul, instalat domn cu acordul Porții, a intrat în alianță cu Habsburgii și a declanșat războiul anti-otoman. Iar în secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir, educat la Constantinopol și pus domn cu sprijin otoman, a semnat în secret un tratat cu Rusia, sperând să schimbe hegemonul regional.
Aceste episoade nu sunt excepții. Sunt expresia unui reflex geopolitic: atunci când trăiești între imperii, fidelitatea absolută față de unul dintre ele devine periculoasă. Mai sigur este să menții mereu o ușă deschisă spre cealaltă parte.
În epoca modernă, modelul se repetă cu o precizie aproape matematică.
România avea un tratat secret cu Puterile Centrale. Când a început Primul Război Mondial, Bucureștiul a intrat în luptă de partea Antantei, pentru că acolo se afla promisiunea Transilvaniei. În cel de-al Doilea Război Mondial, România a luptat alături de Germania până când devenea evident că războiul era pierdut. În 1944, a întors armele și s-a alăturat Aliaților. În timpul Războiului Rece, România a rămas în blocul sovietic, dar Nicolae Ceaușescu a cultivat relații cu Occidentul și a condamnat intervenția militară sovietică din Cehoslovacia. După 1989, direcția strategică a devenit integrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Iar acum oscilăm între Trump și Macron.
Privite izolat, aceste episoade par inconsecvență. Privite pe hartă, ele arată mai degrabă o strategie de supraviețuire a unui stat situat la intersecția marilor puteri.
Dar această elasticitate geopolitică are un cost.
Vecinii nu privesc cu multă simpatie un actor care schimbă alianțele atunci când raportul de forțe o cere. În timp, apare o percepție persistentă: România nu este neapărat un adversar, dar nici un aliat complet predictibil.
- Cu Ungaria, tensiunea istorică este alimentată de Transilvania și de trauma Trianonului. Pentru România, 1918 a fost momentul împlinirii naționale, dar pentru Ungaria, o pierdere istorică profundă, de neiertat.
- Cu Bulgaria, memoria conflictului din 1913 și a Cadrilaterului a lăsat urme care au persistat mult timp, chiar dacă astăzi relațiile sunt stabilizate în interiorul Uniunii Europene.
- Cu Ucraina, dosarele istorice includ Bucovina de Nord, Bugeacul, Insula Șerpilor și chestiunea minorităților. De aceea fraza rostită la București despre „neîncrederea istorică” nu este deloc surprinzătoare.
- Cu Republica Moldova, relația este paradoxală: apropierea culturală și lingvistică este profundă, dar cooperarea politică și economică rămâne inevitabil pragmatică. Fraternitatea simbolică coexistă cu negocierea intereselor concrete.
Singurul vecin aparent liniștit este marea. Dar chiar și Marea Neagră, care pare calmă pe hartă, a devenit astăzi una dintre cele mai tensionate regiuni ale Europei.
În realitate, ceea ce pare duplicitar în politica românească este adesea doar reflexul unei geografii dificile. România nu a fost niciodată o mare putere capabilă să stabilească regulile jocului. A fost, mai degrabă, un stat aflat permanent între imperii mai puternice: roman, otoman, habsburgic, rus, sovietic, acum un amestec bizar de economie a forței, de acaparare a cât mai multor resurse.
În astfel de locuri, loialitatea absolută devine un lux periculos.
De aceea, istoria României nu este povestea unui popor duplicitar. Este povestea unui stat care a învățat să supraviețuiască într-un cartier complicat. Un stat care, uneori, a schimbat alianțele pentru a nu dispărea odată cu ele.
Poate că nu am fost niciodată cei mai constanți aliați din Europa. Dar, privind în urmă peste două milenii de imperii dispărute, o concluzie rămâne greu de contestat: România nu a excelat în fidelitate geopolitică. A excelat însă într-o altă abilitate, mai discretă și mai utilă pentru un stat de frontieră: arta de a nu avea prieteni permanenți și totuși de a supraviețui tuturor imperiilor.
