România în Uniunea Europeană – integrare, dezvoltare, competitivitate

_________________

Vasile Pușcaș
Profesor doctor, Universitatea
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

Procesul aderării României la Uniunea Europeană a determinat orientarea strategică și evoluția economico-socială a țării. După intrarea în faza negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pe baza programului strategic elaborat de guvernul Isărescu (2000), s-a reluat dinamica creșterii economice, după un deceniu de stagnare și scădere. Prin pregătirea capitolelor de negociere dedicate Pieței Interne s-a demonstrat voința urmării căii europene în sectorul economiei românești și s-a înaintat decisiv către rezultate concrete ale reformelor structurale. Dar era nevoie de o transformare a întregii societăți românești!

Atât analizele economice pentru durate lungi (a se vedea Liviu Voinea, 2018) cât și pentru ultimele trei decenii („Piața Financiară”, dec. 2019) au constatat că aderarea României la Uniunea Europeană a fost un factor favorizant al procesului de creștere economică și de accelerare a recuperării decalajelor față de statele dezvoltate. Anul 2000 este considerat începutul unei etape de evoluție în care Uniunea Europeană a devenit pentru România catalizatorul principal în domeniul economic, dar și instituțional, politic, legislativ. Și sistemul fiscal a fost mai stabil, după 2000, odată cu elaborarea Codului fiscal (2004) în conformitate cu metodologia europeană. Un astfel de catalizator ar mai putea fi, în deceniul care urmează, aplicarea determinată a unei strategii realiste pentru intrarea țării în Zona Euro. Menționăm însă că, după 2004, doar fenomenul contagiunii cu Piața Internă a Uniunii Europene și mai puțin strategizarea și aplicarea unor politici economice proprii, a dus la o creștere a convergenței. PIB-ul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) a crescut de la 23%, în 2000, la 36%, în 2006, pentru ca în primul deceniu postaderare să ajungă la 59%, actualmente apropiindu-se de unele state central-europene care au avut evoluții pozitive și în întâiul deceniu post-1989.

Faptul că guvernele României post-2004, indiferent care partide politice le-au condus, au preferat să obțină o creștere economică rezultată predominant din orientarea spre prociclicitate și consum, evitând realizarea unor investiții substanțiale, îndeosebi în zona infrastructurii de transport, energetice, mediu, sănătate, educație, cercetare-inovare etc. și, împreună cu folosirea fiscalității doar pentru obținerea unor venituri imediate la buget, au dat economiei și pieței locale un grad sporit de impredictibilitate, au generat vulnerabilități și dezechilibre macroeconomice majore. Declinul populațional din România, după 1989, este considerat „cea mai gravă dintre toate schimbările negative pe care le-a cunoscut societatea românească după căderea vechiului regim” (Vasile Ghețău, în „Piața Financiară”, dec. 2019, p. 36). Iar motivația economică a fost cea mai importantă pentru amintita situație, acesteia adăugându-se și cauze social-politice, culturale etc. Inechitățile socio-economice sunt un alt element al sporitelor dezechilibre din sistemul economic al României, infuzând o dimensiune calitativă discutabilă creșterii economice din ultimele decenii. Faptul că peste 40% din săracii Uniunii Europene trăiesc în România arată că este încă mult de lucru pentru ridicarea convergenței reale și a competitivității societale în țara noastră. Aceste realități ne demonstrează că strategiile de dezvoltare sustenabilă elaborate din 2008, ca răspuns la Agenda 2030 a Uniunii Europene, au fost mai degrabă documente pentru birocrații din Bruxelles, neconstituind suport pentru elaborarea unor politici interne adecvate și pentru aplicarea lor integrală la nivelul societății românești. În plus, a fost mai mult decât evident că, după criza economică de acum un deceniu, modelul de dezvoltare adoptat de noile state membre nu mai aducea accelerația necesară pentru apropierea cât mai rapidă de stadiul de dezvoltare a statelor occidentale. Iar criza profundă declanșată în 2020 a găsit România și marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene cu multe lecții neînvățate de la precedenta criză financiar-economică globală, sporind gradul de impredictibilitate a evoluției social-economice din Spațiul Economic European, în deceniul următor.

Așa cum arătam, un posibil catalizator al dezvoltării economice a României în viitorul apropiat ar putea fi aplicarea consecventă a unei strategii viabile pentru dezvoltare sustenabilă și aderarea la Zona Euro. Recent adoptata Strategie 2030 pentru dezvoltarea sustenabilă a României este o platformă prospectivă care valorizează stadiul actual al acumulărilor mediului economico-social din țara noastră. Discuțiile de până acum despre inserția României în programele de relansare economică (postcriza pandemică) a Uniunii Europene sunt duse încă pe matricea „listei de cumpărături”, ceea ce arată lipsa studiilor aprofundate și sistematice privitoare la viitoarea cale de evoluție a țării. Câteva structuri ale pieței au sensibilizat guvernarea despre aceste aspecte și, având în vedere factorul timp, probabil autoritățile române vor compila ceva pornind de la astfel de impulsuri. Dar e greu să întrevedem capacitatea predictiv-integrativă a unor asemenea compilații și cu atât mai puțin cea a voinței reale a managementului agențiilor de reglementare și monitorizare a pieței. Esențială va fi însă atitudinea guvernelor României și actorilor economici și sociali față de asemenea strategii, fiind deja arhicunoscută conduita predominant conjuncturalist-electoralistă a liderilor politici și guvernării de la noi. Și mai trebuie adăugat că atât predicțiile guvernamentale cât și cele corporatiste din statele dezvoltate și ariile emergente merg către orizontul anilor 2040-2050.

Ceea ce ne obligă să luăm în considerare și posibilele trasee ale evoluției Zonei Euro, precum și a Uniunii Europene și Spațiului Economic European. Toate aflându-se în interdependență complexă cu piețele globale și caracteristicile sistemului internațional care se vor reconfigura după prezenta criză socio-economică, agravată și de reacțiile la pandemie și efectele acesteia. Ceea ce pare tot de domeniul evidenței pentru substanța unui nou model de dezvoltare în următoarele două decenii, pentru România și celelalte state membre din Europa Central-Sud-Estică, este marea nevoie de investiții străine, capabilități endogene de dezvoltare, care să fie asociate surselor veniturilor scăzute, sisteme de cercetare și inovare adecvate acelorași obiective de dezvoltare sustenabilă, corelarea eficientă a interacțiunilor între actorii guvernamentali, operatorii economici locali și companiile europene, dar și puternicele corporații multinaționale. Toate acestea și multe alte necesități sunt, după cum se vede, în relație cu procesele guvernării, de care depinde trecerea la un salt calitativ și mai mare al dezvoltării economico-sociale în zona noastră (S.Kinder, Please close the gap!, Kinder.pdf). Căci o mai eficientă exprimare a unui parteneriat public-privat, a sistemelor de educație și sănătate, ca și plasarea companiilor locale într-un mediu de afaceri cât mai favorizant, oprirea efectelor grave ale emigrației forței de muncă etc. sunt clar relaționate calității procesului de guvernare.

Un grup de cercetători de la Universitatea din Varșovia (World in 2050. Case Study-Romania, 2017) a susținut că, după aderarea la Uniunea Europeană, „cel mai mare motor” al creșterii economice în România a fost industria, care i-a adus cei mai mulți parteneri comerciali și investiționali europeni.
Același studiu întrevedea și că cele mai acute insuficiențe vor apărea din situația demografică (îmbătrânire, emigrație etc.), cererea internă, evaziunea fiscală, starea sistemului de sănătate și a celui educațional.

Dependența sporită de piața Uniunii Europene face ca România să fie legată foarte tare de procesul dezvoltării în Uniune. De felul cum România va ști să joace cartea interdependențelor europene și globale va depinde dacă va fi doar o periferie în Uniunea Europeană sau va intra în rândul țărilor dezvoltate din regiune. Or, deja știm că însăși Uniunea Europeană își propune să treacă printr-un proces de transformare structurală pentru care se pregătește de mult prea îndelungată vreme. Iar această transformare va pune accentul pe suveranitatea economică europeană, convergență și competitivitate, pe o încercare de repoziționare în globalitate. Alături de aceasta, va avea loc o reconfigurare a procesului guvernării europene. Ceea ce înseamnă că, în următoarele 2-3 decenii, România ar putea deveni o țară europeană dezvoltată doar dacă își va spori performanțele convergenței și competitivității în ritmuri și mai accelerate ca și până acum, acestea depinzând însă nu doar de operatorii de piață, ci și de calitatea procesului guvernării naționale și europene.

Până în 2040, sistemul internațional va înregistra câteva etape tranzitorii agitate (unii analiști le numesc „dezordini”), ceea ce înseamnă că va predomina instabilitatea, tensiunile generate de dezechilibrele interdependențelor globale între state, grupări regionale și corporatiste, piețe, indivizi, putând apărea chiar și riscul unor modificări sistemice periculoase. Inovarea, cercetarea și tehnologiile vor favoriza viteze accelerate ale schimbării, gestionarea acesteia fiind de maximă importanță.

Procesul rapid de urbanizare și concentrarea urbanizării au adus o dinamică nouă în unele regiuni, cu posibile situații viitoare acutizante, ceea ce va trebui permanent definit și gestionat, inclusiv din punctul de vedere al guvernării locale și regionale. Problemele energetice și cele rezultate din schimbările climatice se vor amplifica, aducând elemente suplimentare de stres economic, social, politic etc. Actorii statali și nonstatali vor continua o concurență acerbă, cu efecte vizibile chiar din următorul deceniu asupra reconfigurării sistemului de putere la nivel internațional.

Într-un astfel de context, e clar că Uniunea Europeană trebuie să se redefinească rapid, iar zguduirile recente ale structurii comerțului liber și sistemelor monetare, agravate de criza pandemică și tot corolarul ei economico-social, au arătat și vulnerabilitățile unor economii dezvoltate din Uniune, ceea ce poate fi o oportunitate pentru economia României și a altor țări din zonă sau un avertisment îngrijorător (depinde de abilitatea managementului crizelor de către actorii locali și regionali). Aceasta cu atât mai mult cu cât infrastructurile critice din România nu au ținut pasul cu ritmul și sensurile Pieței Unice a Uniunii Europene, existând defazări alarmante și în alte domenii socio-economice.

Dacă dimensiunea comerțului liber al Uniunii Europene, care a fost unul din fundamentele existenței ei, sau a Zonei Euro se vor contracta spațial și valoric este posibil ca unele subregiuni europene să fie afectate, motiv pentru care România și celelalte țări din Europa Centrală ar trebui să găsească anticipat răspunsuri pentru noile circumstanțe și relaționarea cu noile centre economico-financiare globale care se previzionează. Pericolul este ca, sub impulsurile extraordinarei creativități care se manifestă din Europa până în China, să fie menținut traseul de fragmentare pe care l-a înregistrat în ultimul deceniu continentul european, incluzând Uniunea Europeană, ceea ce ar duce la o reducere a relevanței Uniunii în viitorul sistem internațional (apropo de preocuparea tot mai crescută a instituțiilor europene pentru așa-zisa geopolitică/geoeconomie!).

Ca atare, în perspectiva anilor 2040, România ar trebui să evolueze către o economie bazată pe producție manufacturieră intensivă (industrială, agricolă, servicii), bazată pe o înaltă tehnicitate și valoare nou-creată maximă (digitalizare și inteligență artificială), o eficientă utilizare a capitalului pentru creșterea progresului tehnologic și orientarea acestuia cât mai consistentă spre cercetare-inovare-dezvoltare.

Economia Uniunii Europene nu va avea de concurat doar cu economiile dezvoltate de astăzi. La orizontul anilor 2030-2040, aceasta va trebui să ia în considerare și saltul pe care-l vor realiza economiile emergente și îndeosebi cele din zona asiatică. Motiv pentru care un scenariu geoeconomic rațional ar conduce către o întărire a potențialului întregului Spațiu Economic European, nu doar a Zonei Euro sau a unui segment din Zona Euro. Ca atare, Uniunea Europeană ar trebui să vină cu o strategie realistă pentru accelerarea convergenței europene și a sporirii ratei competitivității societale în toată Uniunea, ceea ce ar impulsiona și intensificarea integrării economice și a integrării europene, în general. Iar piața locală din România, ca și piețele celorlalte state membre din Europa Central-Sud-Estică, ar trebui să fie permanent pregătite a răspunde unor astfel de provocări regionale și internaționale.

Totodată, cred că merită a fi considerat serios și scenariul unei integrări euro-atlantice, cu deosebire în ariile economice, financiare, investiționale, cercetare-inovare, comerciale etc., concomitent cu redefinirea raporturilor transatlantice, ținând cont de o nouă fază a globalizării. Desigur, pentru un astfel de palier predictiv este nevoie de un proces de guvernare care să aibă în vedere intervalul mediu și lung, nu doar cel scurt, electoralist și populist. Iar guvernarea din România, împreună cu structurile de piață și companiile care au găsit nișe cu avantaje competitive ar trebui să lărgească astfel de culoare, să se înscrie în procesul de intensificare a integrării europene, să aplice cât mai eficient obiectivele politicilor europene de dezvoltare în cadrele financiare perfecționate ale Uniunii Europene, dar și în cele ale pieței internaționale de capital. Într-un astfel de model de creștere, s-ar impune ca România să fie atentă la câțiva factori critici cărora va trebui să le facă față: cel demografic (structura populației aptă a munci), calitatea forței de muncă (respectiv, capitalul uman), stocul de capital fizic (investiții), progresul tehnologic (productivitate).

Creșterea economică și sporirea locurilor de muncă nu sunt un scop în sine. Rememorând mereu că trăim într-o lume a interdependențelor complexe globale și a interconectivităților în toate planurile, să reținem că Uniunea Europeană are un avantaj competitiv în reducerea inegalităților sociale și dezvoltarea clasei de mijloc. Aici, din păcate, România nu se înscrie decisiv în respectivul megatraseu de evoluție europeană. Rezolvând acest aspect, în țara noastră își vor găsi soluții și alte probleme, precum sistemul de pensii și sistemul de sănătate. Iar aplicarea unor reforme economice care să țină cont de importantele teme sociale va obliga și la o reformă solidă a instituțiilor și guvernării, la orientarea masivă a investițiilor către educație, cercetare, infrastructură, tehnologie. În toate aceste domenii, digitalizarea și progresul cunoașterii vor trebui susținute continuu, intens și accelerat, dacă Uniunea Europeană și, desigur, România doresc să facă față viitoarelor ritmuri ale competitivității globale economice și societale.

Strategiile de dezvoltare ale Uniunii Europene, pentru următoarele două decenii, vor fi influențate de crizele regionale și globale tot mai frecvente și la care va trebui să vină cu răspunsuri adecvate și la timpul potrivit. De pe acum putem avertiza asupra ariilor critice în care Uniunea ar trebui să acționeze pentru a evita efecte grave ale crizelor și exprimări extreme: consecințe ale schimbărilor climatice, producerea și consumul energiei, situația demografică și relațiile intergeneraționale, pregătirea forței de muncă pentru întâlnirea cu consecințele progresului tehnologic, utilizarea inteligenței artificiale, o mai bună cooperare și mai multe investiții în cercetare-inovare-cunoaștere, modernizarea sistemului politic și democratic, gestionarea adecvată a crizelor și conflictelor, reducerea inegalităților sociale și economice, perfecționarea și dezvoltarea capacității instituționale și administrative, managementul interdependențelor globale etc. Dar mai înainte de toate, Uniunea Europeană va trebui să-și rezolve propriile slăbiciuni structurale interne (instituționale, decizionale, politice), ale Pieței Unice, Zonei Euro etc. și să-și redefinească opțiunile strategice de evoluție pe termen mediu și lung. Cu atât mai mult cu cât criza din 2020 a relevat o mulțime de vulnerabilități care cer soluții rapide și de durată, inclusiv la nivelul piețelor locale. Multe analize de piață prezic faptul că în deceniul care urmează Uniunea Europeană își joacă însăși cartea existenței sale.

Toate acestea se vor regăsi și pe agenda dezvoltării României în următoarele decenii, desigur în grade și intensități diferite de ale altor state membre ale Uniunii Europene. Este mai mult decât evident că șansa României de a le face față este cu atât mai mare cu cât politici adecvate vor fi elaborate la nivelul național și la cel al Uniunii, procesul integrării europene se va derula mai predictiv și intens, iar noi vom fi prezenți nu doar în procesele decizionale europene, dar mai ales în elaborarea strategiilor și programelor de aplicare-finanțare a politicilor de dezvoltare a Uniunii Europene. Ceea ce ar presupune o atitudine nu doar declarativă a liderilor României în favoarea integrării europene, ci o participare angajată și circumscriere realistă a propriilor politici interne în politicile întăririi procesului integrării și construcției europene. În altfel de condiții, România ar rămâne la periferia proceselor de dezvoltare, fiind nevoită să consume foarte multe resurse pentru supraviețuire sau, în cel mai bun caz, pentru a se menține într-o cursă fără orizont de diminuare a decalajelor față de statele dezvoltate europene și ale lumii.