Privind în urmă la perioada scursă de la criza financiară a secolului XXI, începută în august 2008, dar cu semnale obturate de încrederea că Marea Moderație nu s-ar mai putea produce, și până în prezent, avem percepția că Uniunea Europeană este tot mai încorsetată de veșnica încăpățânare de a acționa asupra ceea ce este esențial pentru continuitatea destinului ei de uniune politică și actor global de luat în seamă. Centrul ei de tracțiune politic și economic, zona euro, în ciuda unor căutări nu lipsite de profunzime pentru o mai bună prevenție și reziliență la posibile noi crize, bate parcă pasul pe loc, dacă avem în vedere diferența între promisiunile asumate, să zicem, prin raportul celor cinci președinți din anul 2015 și unde s-a ajuns, de asemenea să zicem, cu Uniunea Bancară și Uniunea Piețelor de Capital, amândouă încă nefuncționale. Ca să nu mai vorbim de pilonul fiscal, care ar trebui să susțină, printr-o formă a Uniunii Fiscale, tăria monedei unice – euro. Toate acestea întăresc impresia unei stări de lucruri care ne duce cu gândul la tentația continuă de a crea mereu „anticamere”, înaintea acțiunii esențiale care se impune.
Euro, ca monedă de rezervă și de tranzacții, a ajuns la o semnificație importantă în economia globală: peste 26% din rezervele valutare globale sunt constituite în euro; mai mult de o treime din fluxurile comerciale internaționale sunt denominate în euro; aproape 400 milioane de cetățeni ai UE folosesc euro ca monedă proprie; alte 175 de milioane de persoane trăiesc în state care au moneda națională legată de euro (euro pegged), unde moneda națională cotează direct față de euro (inclusiv România); cca 50% din datoriile internaționale exigibile sunt constituite din instrumente financiare denominate în euro; tranzacțiile în euro sunt cele mai active după cele în dolari, cu o pondere de 25% în totalul tranzacțiilor globale valutare. Și să remarcăm și faptul că piața valutară internațională este dominată de cotația dolar-euro. Cu toate acestea, euro nu este un rival absolut al dolarului SUA, proporțiile dominației acestuia în plan global rămânând considerabile pe piețele financiare și în sistemul de plăți internațional. Slăbiciunile acute ale euro rămân însă designul lui imperfect și aranjamentele politice conflictuale ale susținerii acestuia.
Succesele euro în plan internațional, dincolo de blocul comercial cel mai mare pe care îl servește, reflectate în rapoarte la 10 sau 20 de ani de la înființarea sa, sunt obiective. Nu sunt de natură să creeze și percepția longevității lor, în condițiile recunoașterii că refacerea postcriză a economiei zonei euro rămâne vulnerabilă și în fața unei doar amânate posibile noi crize. Dezbaterea unui buget comun al zonei euro, cu conotația de transferuri, se opintește în variante de stabilizare. BCE nu-și revine din politica monetară a relaxării fiscale și se chinuie cu dobânzile negative, iar configurația politică – fie a statelor membre, fie a Parlamentului European – s-a schimbat cu slaba credință că euroscepticismul ar fi fost învins. Bătăliile rămân deschise, iar motorul franco-german încă nu poate fi reglat, având în vedere că fiecare „piston” al acestuia acumulează parcă rugozitățile problemelor naționale – politice și sociale – ale lui E. Macron și A. Merkel.
Euro a avut și are mulți adversari, inclusiv printre notabilități economice premiate cu Nobel, Stiglitz fiind un competitor de cursă lungă în această materie. Întrebarea care se pune, chiar dacă, iată, euro rezistă după 20 de ani, este de ce susținătorii lui, parteneri interni din UE, nu continuă cu asiduitate consolidarea acestei monede. Răspunsul este simplu: proiectat ca un vehicul spre uniunea politică și inversând istoria, împingerea acestui obiectiv (politic) stabilit prin tratate, cât mai departe în timp, lasă loc liber terenului unor dezbateri prelungite, interminabile pentru un parcurs normal. Parcurs bine precizat în raportul celor cinci președinți. Dacă reevocăm scenariile elaborate pentru viitorul Uniunii, cinci la număr, într-un al șaselea, combinat, expus de Jean-Claude Juncker în calitate de președinte al Comisiei Europene sau la Starea Uniunii 2018, problema monedei euro trece practic neatacată, deși este recunoscută ca esențială. Să ne aducem aminte, în contextul crizei financiare, de strigătul plin de panică al unor înalți oficiali europeni: „Cade euro, cade UE”, sau cel al lui Mario Draghi, care a preluat conducerea BCE de la Jean-Claude Trichet, că va face tot ce este necesar „ca să salveze euro”.
Cităm din discursul lui Juncker privind starea Uniunii 2018 (12 septembrie 2018, în fața Parlamentului European): „În contextul geopolitic actual, a venit vremea Europei: a sosit momentul suveranității europene. E timpul ca Europa să își ia destinul în propriile mâini. Această convingere că «unitatea înseamnă putere» este chiar chintesența apartenenței la Uniunea Europeană. Prin partajarea suveranității, atunci și acolo unde este necesar, fiecare dintre statele noastre națiune devine mai puternic”. Ne întrebăm, în context, ce trebuie să înțelegem cu privire la euro când „punctele forte” au avut în vedere măsuri pentru… asigurarea unor alegeri europene libere și corecte, propuneri pentru renunțarea la schimbarea sezonieră a orei oficiale, noi norme pentru eliminarea conținutului cu caracter terorist de pe internet, supravegherea consolidată a combaterii spălării banilor pentru un sector financiar și bancar stabil, sau către o arhitectură financiară mai eficientă pentru sprijinirea investițiilor în afara UE și o nouă „Alianță Africa – Europa” etc.?
Dacă citim mai toate propunerile cuprinse în prezentarea stării Uniunii și, mai ales, intervențiile pe marginea lor, este vorba numai de putere în toate felurile, dar nu ale Uniunii, ci ale unor peroane/personalități cu ambiții, cărora instituțiile europene se pare că le-au făcut suficient loc de manifestare pentru ei înșiși, dar nu și pentru și în folosul cetățenilor europeni. Critici multiple relevă că Uniunea s-a îndepărtat de cetățeni și că remediul imediat al multor probleme ale Uniunii țin tocmai de necesitatea imediată de a se apropia și de a conlucra cu cetățenii europeni, cu mai multă legitimitate și în sensul multor promisiuni. Când, nu se știe! Acum se derulează bătălia pentru consolidarea posturilor cheie din cadrul Comisiei Europene și din Parlamentul European, ambele instituții fiind privite ca trambuline de lansare europeană, de vreme ce sau când cele naționale nu o mai permit. Ce să înțelegem prin faptul că a venit timpul suveranității europene, când asistăm la tot felul de schisme între cei care ar trebui să o întărească în beneficiul cetățenilor și nu al unor decizii pentru ei? Si, dacă se poate, cât mai mulți cetățeni europeni să fie scoși din sau izolați de beneficiile integrării pe criterii pline de ipocrizie. Și, à propos de suveranitatea europeană, se încearcă limitarea suveranităților naționale cu efectul renaționalizării Uniunii și nu un summum înțelept al acestora. Filosofia de bază a integrării, cea a coeziunii în plan economic, social și teritorial, slăbește în loc să fie întărită, iar fragmentările vest-est de la nivelul Uniunii se accentuează în cele nord-sud ale zonei euro.
Condiționarea viitoarelor fonduri europene de lupta împotriva corupției sau de respectarea statului de drept etc. poate fi înțeleasă fie în afara tratatelor, fie ca exacerbare a atitudinii unora, cu probleme de legitimitate, de a da din pinteni – nu știm în fața cui – și care vor să răstoarne, de fapt, ordinea normală și morală prin care state ca România au achiesat la valorile democrației, statul de drept, drepturile omului, economia de piață etc. Dacă nu este ipocrizie, ci seriozitate, și dacă este cu adevărat ce perorează unii, atunci conform criteriilor tratatelor de integrare ar trebui să se aplice sancționarea unor state prin excluderea efectivă a acestora din UE. Nu se poate să rămâi în Uniune cu un tratat în care criteriile de aderare au fost asumate de toate părțile și sunt permanent valabile și să fii în același timp și subiect veșnic de critici la adresa acelorași criterii susținând la nesfârșit că ceva nu este în regulă. Să înțelegem că pentru unii politicieni și birocrați ai Uniunii, repetăm, mulți fără legitimitate în fața cetățenilor europeni, a ne ține în Uniune este tocmai prilejul de avea un cal de bătaie prin prisma cunoscutului proverb cu „paiul din ochiul celui criticat și bârna din propriul tău ochi”?
Victoriile politice ale Comisiei Europene și ale Parlamentului European asupra unor state membre ale UE, de ieri, azi și viitoare, devin iluzorii, întrucât ele se manifestă întru-un palier tot mai înalt față de dialectica bazei. Efectul este desprinderea primei de cea de a doua, cu întrebarea: la ce servește Uniunea Europeană? Este un câmp de bătălie a unor state împotriva altora, sau exemplul coeziunii și solidarității pentru dezvoltarea echilibrată a continentului? Unde nu este economie, nimic nu este, ca să parafrazăm concluzia filozofică a unui mare romancier român, respectiv că acolo „unde iubire nu este, nimic nu este” (Marin Preda), perfect valabilă pentru modul de interacțiune a parteneriatului dintre statele membre ale UE. Or, acest lucru ne dă dreptul să spunem că politica mare a UE stă pe picioare de lut, după multe alte lufturi mai ales în politica de vecinătate, externă și de securitate. România este unul din statele afectate de lipsa de măsură a UE, mai ales la granița sa de est, când vedem modul de „filtrare” a fondurilor europene destinate ei. Nu negăm mărimea acestora sau beneficiile utilizării lor în plan național, dar întrebarea este: cu cât au contribuit la dezvoltarea structurală a țării și la o mai bună convergență, la consolidarea securității sale la frontiera unde riscurile cresc sub amenințarea unor simple declarații politice ale unui alt mare actor global? Cineva de la noi vorbea mai de mult că Marea Neagră este un lac turcesc. Nu era atunci, dar iată că acum parcă devine, după butada „asta ați vrut, asta o să aveți!”.
Scriam într-o lucrare dedicată integrării României1 despre ceea ce nu a făcut UE pentru statele noi aderente din fosta zona de influență a URSS și comparam cu ce a înțeles să facă România Mare, acum o sută de ani, la granița sa de vest. A dezvoltat salba de mari orașe – Timișoara, Arad, Oradea – ca vitrină a unui stat potent în fața cârtitorilor despre inadaptabilitatea noastră la civilizația europeană. Poate UE lua exemplul URSS cu vitrina socialismului reprezentată de RDG pentru vest. Nimic din acestea, deși repetăm cu ardoare despre nevoia de convergență la nivelul Uniunii. Să privim la județele din Moldova prin prisma convergenței reale și vom vedea creșterea exact în această zonă de confluență a ex-estului UE a disparităților economice, a sărăciei și, cu mici excepții – Iașiul și Bacăul –, o degradare a infrastructurii fizice și urbane, ceea ce întârzie formarea unor poli adevărați de dezvoltare cu impact regional în această parte a țării. Unii specialiști vorbesc despre o presiune deliberată în jos pe valoarea activelor ca și când cineva așteaptă să fie cumpărate pe nimic. Poate era nevoie ca tocmai această parte a țării să fi avansat mai rapid ca vitrină a beneficiilor integrării, dar și ca o garanție a securității inclusiv a UE, întrucât toate teoriile spun că securitatea economică – pentru cetățean și țară – este securitate națională. Oare convergența reală pentru ambițiile UE este o problemă numai națională, în viziunea ei de a deveni un actor global? Și aceasta tot mai îndepărtată, întrucât Uniunea rămâne încă descentralizată pe direcțiile ei forte de convergență politică și mult prea divizată pe problemele ei interne spre a avea o influență strategică în exterior.
(va urma)
1 N. Pop; V. Ioan-Franc (2018) – România în globalizare, Ed. CIDE – Academia Română.
