de Andrei Marga
Lumea se schimbă în continuare. Ar fi democratic ca și în țara noastră să aibă loc dezbatere publică asupra evenimentelor, măcar în Parlament. Altfel, tot felul de nimeriți în funcții se lansează în perorații, chiar și în decizii grave, încălcând Constituția, și creează confuzii. Este cazul să readucem pe tapet pacea și securitatea europeană, discutate cu datele istoriei.
Plierea la prejudecăți și oportunismul, cum se observă ușor în jur, nu rezolvă nimic, deși „noua corectitudine politică” a făcut din ele virtuți. Diplomație înseamnă tocmai a promova rațional soluții care au susținerea istoriei.
În 16 septembrie 2022, am lansat la Alba Iulia volumul Soarta democrației (Editura Creator, Brașov, 2022), în Târgul de carte din organizarea Bibliotecii județene. Conceptual, cartea aducea la zi discuția internațională asupra democrației. La conferința de presă care a urmat în Piața Unirii, din public am fost întrebat cum văd democrația din Ucraina.
Răspunsul meu a fost formulat liber, încât îl redau în transcrierea presei: „Suntem într-o situație absolut specială și o spun cu toată răspunderea, Ucraina este în frontiere nefirești. Ea trebuie să cedeze teritorii Ungariei – Transcarpatia, Poloniei – Galiția, României – Bucovina și Rusiei – Donbasul și Crimeea. Sunt teritorii ale altor țări. Ne cramponăm, va fi conflict. Să fim foarte limpezi, cât timp nu se rezolvă printr-o discuție cu America, cu Rusia, Germania, Ucraina și China și nu se va ajunge la un acord, nu va fi liniște în Europa. Nefiind liniște, democrația va suferi”. Am completat că „acolo mai e mult până la democrație, acolo, la ora actuală, partidele sunt interzise, televiziunile sunt sub controlul uneia dintre ele. Acolo sunt oameni foarte bogați care pleacă cu banii din țară. O țară din care marea parte a oamenilor pleacă cu bani cu tot, n-are cum să fie nici democrație, nici dezvoltare”.
Am mai spus că „ar trebui ca supraputerile Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană să aibă o înțelegere pentru o nouă structură de securitate în Europa și în lume”. Am adăugat că „atât timp cât nu este această structură de securitate, iar toate părțile se înarmează și vin pe câmpul de luptă din Ucraina, nu va fi posibilă democratizarea nici în Ucraina, nici în rest. Și restul e într-un fel confiscat și deturnat de la democrație”. Am încheiat cu „nu va fi câștigător în război” și „România nu are ce căuta în acest război”.
Presa a mai reținut faptul că „Andrei Marga știe situația din Ucraina în condițiile în care a fost la un moment dat responsabilul cooperării cu această țară din partea Guvernului României” (Vezi Ziarul „Alba Iulia Info”, 16 septembrie 2022). Este adevărat, iar înainte cooperasem ani buni, ca rector de mare universitate, cu universitatea din Odessa și alte instituții ucrainiene și am fost delegat de instituții europene să lansez programe de cooperare la Kiev. Ca ministru al educației naționale, am consolidat învățarea ucrainianei la liceul din Sighetul Marmației.
Mai este adevărat că, în timpul mandatului meu la Ministerul Educației Naționale, funcționau în Ucraina peste 200 de școli și licee cu predare în limba română, iar bisericile își decideau orientarea eclezială. Atunci se tindea spre normalizarea relațiilor în regiune. Am și elaborat proiectul reorganizării Universității din Cernăuți pe limbile ucrainiană, română, germană, ebraică, conform tradițiilor, și l-am discutat în țările respective.
Un sofism al minții slabe
La noi prea mulți „intelectuali” nu știu că „argumentum ad hominem” – trimiterea la caracteristici, de obicei falsificate, ale persoanei când se discută susținerile sale – este un biet sofism al minților slabe. Așa că declarației mele i-au urmat, se știe, taxările din partea unor trepăduși trecuți pe la Ministerul de Externe și ale unor profesorași știuți ca agramați. Neputând contrazice ceea ce am spus, aceștia au vorbit, după clișee din care trăiesc, de „prorusism” și „putinism”. Ca și cum opiniile ar fi sub monopol, unii oameni nu ar avea dreptul la cuvânt, iar pe lume adevărul s-ar împărți pe națiuni. Aberații de parveniți!
Ridicolul acestor clișee atinge, de altfel, apogeul. Gestul președintelui Donald Trump de a-l saluta pe oaspetele său, președintele rus, pe covorul roșu, în Alaska, a trecut la unii ca … „putinism”.
I-am și trimis pe cei care trăiesc din clișee la memorii (Henry Kissinger, Madelene Allbright, de pildă), la monografii (Richard Sakva, Putin. Rusias Choice, 2008; Steven Lee Myers, Putin – der neue Tzar. Seine Politik – sein Russland, 2016; Robert Nalbandov, Not by Bread Alone: Russian Foreign Policy under Putin, 2016, etc.) și la istoriografie. Am trimis la etica discuției, care cere ca atunci când se examinează o susținere, să nu conteze dacă autorul ei are bicicletă sau poartă bască.
Numai că în România s-au refăcut „corecții politic” aidoma anilor cincizeci – acum pe partea opusă. Inși străini de cultură și de democrație și vădit prost educați confundă politica cu lingușirea pentru aranjarea de sine, în dauna adevărului și, în fond, a României. Ei nu se privesc în oglindă și întrețin un antirusism penibil, cum altădată, în perioada postbelică, se susținea antiamericanismul sau antigermanismul.
Ca să lămuresc poziția proprie, subliniez că punctul meu de vedere asupra Europei Răsăritene pleacă de la observația lui Helmut Schmidt (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, 2016), care a atras atenția să nu se interfereze în relația dintre ruși și ucrainieni, căci aceștia împărtășesc mai mult decât milenar o limbă și o istorie comună. M-am sprijinit pe istoriografia chestiunii (Steven Walt, Gerard Chaliand, Andreas Wirsching și alții), ca și pe analize personale ( vezi Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017) și pe opinia lui Liviu Rebreanu că, atunci când sunt divergențe, precum între România-Rusia, este matur ca acestea să fie elucidate, nu să alimenteze impostorii.
Suntem după mai mult de trei ani de război în Ucraina. Nu discutăm aici distrugerile de vieți și bunuri și otrăvirea climatului internațional, căci sunt notorii. În fapt, o tragedie ce putea fi evitată.
Personalități cultivate, cu mintea deschisa, au recunoscut că am avut dreptate în ceea ce am spus la Alba Iulia, în 12 septembrie 2022. O spun și eu fără emfază: „da, ceea ce am spus era adevărul, confirmat de datele istoriei și de analize profesionalizate, și se va împlini punct cu punct, lămurind lucrurile, dacă se vrea pace durabilă în Europa”. Reafirm că este păcat că diplomația (muribundă la noi!) și preocuparea guvernanților României de azi (diletanți și abuzivi) ratează ocazia de a rezolva negociat, calm, un dosar cunoscut al istoriei țării. Ca să fac o analogie, recent Karol Nawrocki, noul președinte al Poloniei, răspundea părții ucrainiene, subliniind nevoia de cooperare, dar și de rezolvare a chestiunilor istorice („long overdue historical issues”).
Nimeni nu a formulat vreun argument împotriva a ceea ce am spus la Alba Iulia. Că s-au mobilizat inși cu pieptul bombat de ignoranță, nu mă miră. Adevărul este însă salvator, mai ales în vremuri de criză.
Chestiunea teritoriilor
De la izbucnirea conflictului ucrainian au trecut mai bine de trei ani. Au fost ani de explozie a propagandei. Mulți se cred pe lume liberi, dar rămân habotnici unei propagande ce se autodemască pe zi ce trece. Și la noi, unii își fac cariera înlocuind argumentarea cu ura, ei dându-se „știutori”, în pofida necunoașterii istoriei, dreptului, lumii actuale.
În acest timp, totuși, sunt și oameni care resping informarea doar dintr-o sursă, care a înrăutățit deja destul atmosfera lumii. Sunt tot mai numeroși și de admirat cei care nu-și pierd capul.
Ar trebui revenit la fapte. Nu putem anticipa în detalii cursul evenimentelor ce vor urma, dar câteva chestiuni sunt certe. Bunăoară, eforturile de a se ajunge la pace în Ucraina nu pot ocoli chestiunea teritoriilor. Oricât de largi sunt oportunismul, necalificarea și lipsa de idei care s-au răspândit între timp! Administrația americană este informată că această chestiune ar fi cazul să fie rezolvată – atât președintele, cât și vicepreședintele și secretarul de stat au spus-o limpede. Și-au dat seama de la început de acest fapt și liderii unor țări limitrofe. Ca și oamenii de bună credință de oriunde. Nu va fi pace durabilă – s-ar putea să nu fie pace – și nici securitate europeană fără a rezolva chestiunea teritoriilor, oricât de dificilă pare.
Este adevărat că frontierele nu se schimbă prin forță. Nimeni nu se îndoiește de această prescripție. Numai că frontierele existente la un moment dat trebuie normalizate, prin proceduri raționale, mai ales atunci când ele trenează în urma războiului mondial și a „războiului rece”, când nu sunt în tratate care reprezintă dreptul internațional și când apar conflicte din cauza lor.
Cei mai mulți oameni știu că pacea durabilă cere rezolvări mai ample decât simpla oprire a armelor și negocierile. Nici nu se pot opri dronele fără a opri alimentarea cu arme și a întruni restul condițiilor. O spun și adepți de până mai ieri ai confruntării armate: „Ucraina ar trebui să cedeze teritorii Rusiei, iar poporul său ar trebui să-i ceară președintelui Volodimir Zelenski să se retragă din funcție”, a declarat Victoria Spartz, congresmenă din SUA, născută în Ucraina, conform publicației „The Kyiv Independent”. Congresmena a spus că „Ucraina nu este în poziția de a cere să i se returneze teritorii”. O spun și reprezentanți lucizi aleși de cetățenii ucrainieni, care doresc oprirea războiului.
Actorii situației
Să privim, în esență, abordările din partea actorilor situației.
Lovită de un război pe care-l putea evita sau măcar opri, cel puțin prin înțelegerea de la Istanbul – împiedicată, cum știm, de Boris Johnson, și cu un președinte ieșit din mandat, Ucraina a rămas în suferință. S-a umplut însă mass media cu o propagandă cu privire la cât de slab și de depășit de istorie este rivalul și alte baliverne. S-a umplut cu o propagandă ce pretinde că reprezintă valorile europene. Or, nici valorile europene, nici apărarea lor nu au cum să fie reprezentate de „proeuropeni” de ocazie. Este timpul unei examinări responsabile de sine – fiind, în cazul Ucrainei, vorba de o țară mare, cu o populație ce are dreptul de a exista sub soare, ca oricare alta.
SUA au intrat ezitant în conflictul ucrainian. Era tocmai după retragerea din Afganistan, cu peripețiile cunoscute. Desigur că administrația Joe Biden a trecut repede peste orice considerent și a relansat politica lui Barack Obama de „containement (încercuire și indiguire)” a Rusiei. Ca efect, alunecarea în război mondial a devenit pericol și trebuia făcut ceva.
În tradiția republicanilor, odată cu administrația Donald Trump, s-a lansat revenirea la dialogul supraputerilor. În acest moment, sunt șanse pentru o înțelegere, care cel puțin previne războiul mondial. Sunt fructificate aceste șanse?
Deși se speculează asupra relațiilor internaționale, în opinia mea, esențială este voința exprimată de administrația americană de a reașeza pe baze noi relațiile dintre supraputeri: SUA, China, Rusia. Nu este ostilitate față de Europa unită, cum se spune pripit, chiar dacă acesteia i se cere justificat să revină la democrație, știind bine că democrația nu este doar procedură, cum cred „noii corecți politic”, ci drept sacru al oricărui cetățean de a-și exprima opinia.
În centrul discuțiilor este poziția Rusiei. Reprezentanții ei amintesc înțelegerile Reagan-Gorbaciov-Bush-Kohl de la încheierea „războiului rece” privind securitatea europeană – trecerea accentului de pe armate pe cooperare, cu neincluderea Ucrainei în NATO și neutralitatea acesteia. Înțelegerile sunt în înregistrări de arhivă, nu numai în mărturii, cum se perorează. Aceste înțelegeri au fost însă părăsite, iar unii subiecți au reclamat „amenințări” la adresa securității lor.
Desigur că trecerea cu armată a unei granițe, fie și pentru o „operațiune militară specială”, atrage acuzații. Se pune însă întrebarea: cum s-a ajuns aici?
Presa din SUA, Franța, Germania, Israel și alte țări a semnalat ani la rând recrudescențe naziste în Ucraina. Faptul nu a putut fi contestat. Recent, în Polonia au fost expulzați ucrainieni care agitau drapele neonaziste. Nu insist asupra altor fapte necontestate. „Maidanul de la Kiev” este unul dintre acestea, iar cei mai importanți contemporaniști din SUA, Germania, Franța au arătat că a fost o acțiune de servicii secrete. George Soros (vezi Andreas von Rethyi, Der Multimiliardar, sein globales Netzwerk und das Ende der Welt, wie wir sie kennen, Kopp, Rottenburg, 2016) a revendicat pentru sine organizarea acțiunii.
În urma „operațiunii militare speciale” se aplică sancțiuni economice, culturale, sportive, pe care unii le aplaudă, dar care duc nicăieri. Sub ele, după 2022, Rusia și-a restructurat economia și a pus-o pe direcția creșterii. Ea are de rezolvat probleme. Dar cine pe lume nu are? Rusia a optat pentru recuperarea de teritorii după transferul în administrare ucrainiană a Crimeeii (1954), de către Hrușciov, în efortul de câștigare de adepți în lupta pentru succesiunea lui Stalin, și eșuarea integrării democratice în Ucraina a populației rusofone din Dombas. Nimeni nu a contestat faptele istorice.
Unii politicieni agită azi „pericole” din Răsărit. Așa cum se observă ușor, o fac mai degrabă „pentru consumul intern”, obsedați de propria perpetuare când cetățenii i-au părăsit în proporție semnificativă. Nu există, însă nici o probă – spun temeinici analiști occidentali, inclusiv în planul de pace (august 2023) al unor generali din comandamentul NATO și experți germani – că Rusia vrea să înainteze spre Vest. De altfel, la cea mai rece considerare a lucrurilor, nu există astăzi forță în stare de asemenea înaintare.
S-a creat mai nou obiceiul de a pune tot felul de primejdii pe seama „ingerințelor externe” pentru a abate atenția de la incapacitatea decidenților. În decembrie 2024, România a ajuns, din nefericire, campioană în materie. Pe bună dreptate, la München, în martie 2025, vicepreședintele american a atras atenția asupra acestei diversiuni jenante și a efectelor ei destructive pentru democrație.
Sunt de părere că trebuie prudență în a vorbi de intențiile cuiva – amintindu-ne că Al Doilea Război Mondial s-a provocat cu alegații fără acoperire. Noile valorificări de arhive (vezi mai nou Lutz Hahmeister, Hitlers Interviews. Der Diktator und die Journalisten, 2024) o reconfirmă. Realist ar fi să se vorbească de securitatea europeană incluzând în garanții toate țările din Europa. Această securitate nu se atinge fără a rezolva negociat chestiunea teritoriilor. Altfel, noi conflicte vor izbucni.
China este pentru o soluție negociată între Ucraina și Rusia, cu considerarea securității fiecărei părți. Marea țară de la Pacific nu va mai putea sta însă în afara securității europene. Cine a călătorit de la Kiev la Alma Ata și Beijing își dă seama că rachete în Ucraina, fie și cu rază medie de acțiune, nu mai au cum lăsa indiferentă China. Probabil nici alte țări.
În opinia mea, renunțând la conlucrare cu ambele părți aflate în conflict, actuala Comisie Europeană a făcut ca Europa să plătească din greu războiul. Prejudecățile, fantasmele și erorile costă mult. Direct sau indirect, europenii decontează războiul. Și o vor face, cât timp acesta este alimentat. Politica de „punere de presiune” nu este de obicei inteligentă, acum mai puțin ca altădată. Este nevoie de cu totul altceva.
Ce va ieși din actualele propuneri ale unor lideri europeni, în contextul internațional ce se prefigurează, voi examina într-un articol următor despre securitatea europeană. Acum, problema stringentă ar fi cazul să fie pacea. Nu o „pace care să dea cuiva răgazul să se înarmeze”, cum a dezvăluit cancelarul federal Angela Merkel că s-a sugerat la Minsk, nu o „pace compromis, ca să se poată spune că este pace”, ci „pacea durabilă”. Încheierea unei păci durabile este prioritatea. Aceasta este acum tangibilă plecând de la dialogul supraputerilor.
Revenirea la dreptul internațional
Dacă faptele sunt bine înțelese, atunci – cum am detaliat, de altfel, în Pacea astăzi (Tribuna, Cluj-Napoca, 2024) – pacea durabilă presupune rezolvarea a trei probleme. Prima privește principiul, alte două sunt factuale.
Problema de principiu este înțelegerea ordinii internaționale. Evident că nu este pace fără ordine internațională, mai ales atunci când lumea este în schimbare. Nu va fi pace nici doar în virtutea faptului că s-au încheiat cândva acorduri. Dreptul internațional nu se reduce la aceste acorduri – cum confundă mulți lucrurile.
Prima problemă factuală este încheierea până la capăt a celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”. Știm prea bine că după război s-a semnat Tratatul de pace de la Paris (1947), care a consacrat pacea pe continent după ce Germania capitulase în 1945. Dar, cum mulți experți au remarcat, s-a lucrat infim la chestiunile teritoriale în consecința războiului. De aceea, distincția, făcută inclusiv în tratatele internaționale de la nivelul anilor șaptezeci – că una este recunoașterea frontierelor de facto și alta este „reglementarea lor finală” în urma războiului – a fost corectă. Acele tratate pot fi consultate de către oricine. Un ilustru președinte european a și spus exact: în perioada postbelică nici un reprezentant al vreunui stat nu a avut mandatul parlamentului statului său să negocieze teritorii. Președintele era jurist de referință.
În orice caz, nu se poate spune că neabolirea până la capăt a pactului Ribbentrop-Molotov ar fi normală, cum admit implicit cei care reduc dreptul internațional la acte adoptate cândva și nu vor să discute teritorii. Cum se știe, pactul a fost abolit pentru țările nordice, dar nu și la Carpați și în „județele sudice”. În plus, arhivele par să confirme că Stalin a spus că ocuparea acestor teritorii este pentru treizeci de ani! Și alte acorduri între state, adoptate mult mai târziu, au prevederi pentru durată stabilită. Oricum, o discuție dusă de cunoscători responsabili, privind „reglementarea finală” ar fi utilă, ea ar încheia un capitol nefast al istoriei.
Se obiectează de obicei împotriva discutării teritoriilor cu argumentul că, între timp, pe teren este Uniunea Europeană, la care țările au aderat. Este adevărat. Numai că Uniunea Europeană nu anihilează toată istoria ce o precedă. Iar încheierea până la capăt a războiului, prin „reglementarea finală” ar avantaja Uniunea Europeană.
Se mai obiectează că cine pune chestiunea frontierelor ar răscoli pasiunile. Acestea există deja și vor fi, oricum s-ar privi lucrurile. Unii spun că deschizând discuția privind teritoriile s-ar ceda teren demagogiei. Dar nu este de la început demagogie ignorarea acestei chestiuni? Alții reiterează basmul cu „nu este momentul”. Nu ține însă și acesta de demagogie? În fapt, lichidarea urmărilor războiului mondial și ale „războiului rece” este o condiție a păcii durabile.
A doua problemă factuală constă în revenirea la tratate ratificate de parlamente reprezentative. Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratate (Versailles, Trianon, Neuilly etc.), conform unei conștiințe mai exacte a ceea ce înseamnă dreptul internațional. Actorii istoriei de atunci știau că dreptul international este dreptul consacrat de tratate. Al Doilea Război mondial și „războiul rece” nu au fost urmate de tratatele necesare, iar nesiguranțele se simt.
Maximele ce se practică azi, „am apucat ceva, și nu mai las nicidecum” sau „ceea ce am obținut prin cutare convenție, acord sau memorandum este obținut definitiv” nu țin de dreptul internațional. La propriu, dreptul internațional stă pe considerente istorice, demografice, etc. și este conținut în tratate – dacă este drept la propriu, și nu simplă convenție. Nu orice acord internațional este tratat. Or, numai tratatul ratificat de parlamente reprezentative are forța dreptului.
Sunt de ajuns tratatele pentru a ajunge la pace durabilă? Indiferent de răspuns, adoptarea tratatelor ca formă matură a dreptului internațional ar fi un mare pas înainte spre securitatea europeană și internațională. Desigur, sub condiția care este mai acută azi, odată cu progresul nestăvilit al armamentelor: să se asume că nu poți avea securitate, ca țară, fără securitatea vecinului.
Ce poate face România?
Ce poate face România? Ar fi multe de spus, dar nu înainte de a menționa erori ce trebuie înlăturate.
Este o eroare lipsa în continuare a analizei proprii și calificate, ca și cultivarea, fie și indirectă, a amatorismului și recursul la ignorarea voinței cetățenilor – ba chiar la dezinformarea populației – în locul conceperii pricepute a soluțiilor. Fiecare cetățean are dreptul sacru la cuvânt, dar și datoria morală a simetriei în relație cu ceilalți, oricare ar fi aceștia.
Este o eroare dezinteresul pentru rezolvări durabile ale litigiilor moștenite, pe baza analizelor făcute de cunoscători avizați, și nu de nimeriți în funcții și închipuiți. Prăbușirea scrisului istoric actual din România în propaganda de conjunctură deservește din plin țara.
Este o eroare trimiterea de emisari necalificați să reprezinte țara, de către decidenți ei înșiși incapabili. Ar trebui cultivat nu diletantismul, ci opinia competitivă într-o lume a calificărilor înalte și a competițiilor de argumente și alte bunuri.
Din nefericire, deja de decenii, România nu mai are nici politică a dezvoltării, nici politică externă, nici alte politici. Ea cunoaște, în schimb, o expansiune a falsificărilor și a urii. Cum spune un ilustru neurolog din București, „ura este o emoție destructivă, care, prin chimia sa implicită, îl rănește, în primul rând, pe cel ce o nutrește și apoi pe cel vizat, fără a se opri la atât, ci otrăvește întregul univers”.
După mulți indicatori – coborârea spre subsolul ratingurilor, descalificarea justiției și a statului, incapacitatea de a evada din dificultăți – țara a fost adusă de decidenții ei într-una dintre cele mai dificile situații ale istoriei proprii. Dar și din aceasta trebuie ieșit. Din toate rațiunile, România are nevoie de schimbarea garniturii de conducere, oricât de anevoie pare schimbarea. Țara are nevoie de autorități legitime, competente și responsabile, nu de nimeriți în funcții, vădit fără valoare și merite.
Cum s-a văzut și în reuniunea de la Anchorage Alaska (2025), politica, la propriu, nu este să-i atribui rivalului toate relele istoriei și să repeți la nesfârșit inepții. Politica începe cu determinarea și competența de a curma situații în care se distrug bunuri și mor oameni și de a croi un viitor viabil. (Din volumul A. Marga, Noua criză a Europei, în curs de publicare)
