LARRY ELLIOTT: „AGE OF GLOBALISATION IS NOW THE AGE OF INSTABILITY – AND WE NEED A PLAN”
(The Guardian, aprilie 2023)
Tot mai multe sunt opiniile care ajung la concluzia că sistemul bancar este solid. Însă în ultima perioadă apar semnale care ne invită să ne ajustăm unele opinii în concordanță cu realitatea curentă și de perspectivă. Suntem chemați să punem o întrebare esențială: care sunt implicațiile și consecințele stării actuale și ale solidității sistemului bancar, ale solidității sistemului financiar, în cazul funcționării economiei din fiecare țară și cum se configurează viitorul? Inflația, care se menține la cote ridicate, transformările geopolitice și climatice impun răspunsuri acompaniate de decizii și soluții.
În construirea unui posibil răspuns trebuie să analizăm sursele și cauzele vulnerabilităților și incertitudinilor care au apărut și ne provoacă în ultimii ani.
Modelul economiei mondiale a suferit și suferă transformări importante. Conform analizelor Băncii Mondiale economia globală se îndreaptă către „un deceniu pierdut” din punct de vedere economic din cauza evoluțiilor declanșate de pandemia de COVID, de război și de inflație. Consider că următorii factori afectează în principal progresul economic al multor țări: îmbătrânirea forței de muncă, scăderea productivității muncii, reducerea volumului investițiilor concomitent cu creșterea datoriei publice, care a atins niveluri record. Se limitează astfel potențialul de creștere economică. În același timp fenomenul de contagiune ca urmare a implicațiilor unei posibile crize financiare și bancare globale poate duce la declanșarea unei recesiuni la nivel mondial.
Noua paradigmă se caracterizează prin creșterea valorii activelor financiare în detrimentul veniturilor salariale și al investițiilor. Rezultanta: pierderea competitivității firmelor și a economiei naționale, scăderea productivității muncii și adâncirea inechităților sociale.
Incentivarea economisirii și a investițiilor în ramuri care produc importanta valoare adăugată sunt condiții primordiale pentru viitorul fiecărei economii naționale. Utilizarea eficientă și efectivă a resurselor naționale (naturale, financiare și mai ales umane) reprezintă o prioritate.
Asistăm la un fenomen generalizat și periculos în aproape toate țările: creșterea îndatorării publice și private care devin din ce în ce mai nesustenabile.
Ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu creșterea economică, cu creșterea productivității muncii, cum se manifestă riscurile care duc la instabilitate financiară și care este evoluția prezentă și viitoare a inflației?
Ne complacem în situația și suntem tentați să cumpărăm produse din import (poate raportul calitate/preț? Care este realitatea de cele mai multe ori?) în detrimentul celor fabricate sau care ar putea fi fabricate la nivel național. Se pare că nu ne prea pasă de evoluția contului curent și a fenomenului de îndatorare. Și nici de adâncirea procesului de dezindustrializare a țării. Ce punem în loc? Ce ramuri ne pot da competitivitate, ce domenii devin tot mai atractive și pot pune în valoare pregătirea bună a tineretului în urma investițiilor importante în educație, facând astfel posibilă hotărârea unui număr cât mai mare de absolvenți să rămână în țară?
Trendul de creștere și de menținere la nivel ridicat a dobânzilor în contextul majorării datoriei publice și private diminuează capacitatea guvernelor, a firmelor și a gospodăriilor de a se împrumuta. Apare o presiune pe cerința de scădere a nivelului dobânzilor. Opinez că în perioada următoare creșterea economică va fi influențată negativ din cauza unui posibil spectru de criză bancară globală ce va determina reglementări mai stricte pe piețele financiare urmate de o posibilă îngustare a plajei surselor de finanțare (sau dacă acestea se vor găsi, vor fi „ofertate” la dobânzi mari datorită riscurilor percepute mai mari, dar și datorită trendului dobânzilor de politică monetară menit să reducă așteptările inflaționiste și să întărească stabilitatea financiară).
Avem de-a face cu probleme structurale la nivel național.
Situația o putem descrie destul de simplu, dar realitatea în profunzimea ei este complexă și foarte riscantă: continua îndatorare pentru finanțarea deficitelor neacompaniată de o destinație strategică inovatoare cu privire spre viitor, bine proporționalizată a resurselor bugetare ne duce la dispariția sau lipsa implementării condițiilor pentru noi activități care să genereze venituri pentru o gama largă de beneficiari, inclusiv pentru buget (din care să se plătească serviciul datoriei și rambursarea acesteia).
În ultimii 20 de ani nivelul de îndatorare, mai ales al celei publice, a depășit cu mult nivelul investițiilor publice. Ar trebui să ne îngrijoreze această situație provocatoare: menținerea la orice moment a sustenabilității stocului de datorie și eventual continuarea finanțării prin împrumuturi (la ce costuri și în ce sume?). Este necesar să identificăm și să implementăm parametrii de bază care să garanteze că reducerea datoriei devine credibilă și va duce la sustenabilitate fiscală, concomitent cu situația acesteia de a fi compatibilă cu creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă. Se poate afirma faptul că o creștere a datoriei publice ce se manifestă în prezent nu lasă să se identifice riscuri imediate cu privire la sustenabilitatea datoriei, totuși vulnerabilitățile pozițiilor fiscale vor crește cu siguranță deoarece refinanțarea datoriei se va face printre altele, la dobânzi din ce în ce mai mari.
Este nevoie să tragem semnalul de alarmă: niciodată în istoria unei economii nu a existat o creștere economică substanțială și prelungită fără o creștere a investițiilor în ramuri purtătoare de progres.
Se aduce în discuție planul de redresare „next generation UE” și alte resurse financiare de la UE care pot suplimenta resursele financiare interne, dar numai finanțarea nu poate aduce redresarea economiei naționale dacă condițiile de pe piața internă pentru investiții și încurajarea antreprenoriatului nu sunt îmbunătățite semnificativ.
Scăderea nivelului dobânzilor trebuie să se facă gradual, în concordanță cu condițiile concrete din fiecare etapă și cu obiectivele de atingere a stabilității financiare și macroeconomice. Dobânzile mici din perioada pandemiei de COVID și după criza din 2008 au demonstrat faptul că ele nu încurajează investițiile, din contră, determină menținerea banilor în stare de lichiditate sub diferite forme sau intrarea în tranzacții speculative și riscante. Perioada de menținere a dobânzilor la nivel mic a reprezentat o formă de „impozitare”, de „penalizare” indirectă a gospodăriilor și a firmelor. De fapt încurajarea translatării economisirii către active lichide și imediat lichide a afectat puternic investițiile pe termen lung.
Finanțarea tranziției din economia actuală prin încurajarea și creșterea economisirii și a investițiilor necesită întărirea stabilității financiare și un raport risc/return cât mai bine dozat în contextul condițiilor create pe o piață națională.
Gapul (diferența) între creșterea potențială (caracterizată prin șomaj scăzut și inflație foarte mică) și creșterea economică reală se lărgește continuu. Influența negativă vine din partea ofertei și în mai mică măsură din zona cererii.
Ce observăm? Țările care se confruntă cu deficiențe structurale preferă să se împrumute (aparent nu țin cont de costurile de finanțare în continuă creștere) în loc să lanseze reforme structurale care să ducă, printre altele, la reducerea deficitelor.
Un fenomen periculos care a generat „moral hazard” l-a reprezentat transferul multor riscuri de la sectorul privat către cel public. Sectorul privat a fost încurajat să preia riscuri excesive și nesustenabile în căutare de câștiguri imediate și substanțiale. Constatăm că fenomenul de hazard moral „a înflorit” mai ales în perioada acomodării excesive din partea politicii monetare aplicate în unele țări.
Menținerea unei politici monetare puternice și flexibile reprezintă o cerință esențială și imediată în conjunctura actuală, când asistăm la menținerea inflației la cote ridicate, ceea ce reprezintă un factor de risc major. O flexibilitate profesionistă a dozării dobânzii de politică monetară acompaniată și de alte măsuri în caz de necesitate contribuie la întărirea stabilității financiare. Sunt de părere că nu trebuie să solicităm băncii centrale multe măsuri cu implementare imediată a acestora, ci să cerem decizii și soluții realmente legate de realizarea stabilității financiare și a stabilității macroeconomice, acest ultim deziderat fiind atins prin coordonare cu politicile guvernamentale. Este, deci, necesară o pondere adecvată a intervențiilor și soluțiilor din partea politicilor bugetare și fiscale în raportul acestora cu politica monetară în efortul comun de a asigura realizarea la nivel optim a stabilității macroeconomice și a sustenabilității unui trend pozitiv. Putem astfel evita creșterea riscurilor și nemulțumirilor sociale, a instabilității angajatului mai ales în cazul afacerilor productive, precum și alte fenomene negative complexe cum ar fi acela al evoluției cursului de schimb, întărind astfel la nivel național predictibilitatea.
Este necesară implicarea hotărâtă a tuturor actorilor decizionali de pe piață, nu numai a băncii centrale. Mă refer în principal la activitatea guvernului, care decide și transpune în practică politicile fiscale și bugetare, acompaniate necesar de reformele structurale. Este necesar să se evite o politică fiscală expansionistă (instrument al unei politici prociclice) care poate diminua efectele așteptate prin implementarea unor decizii de politică monetară. Să aplicăm efectiv și eficient acel mix de politici mult așteptat la nivel național pentru asigurarea unui trend sustenabil și cu efecte pozitive pe termen mediu și lung. Gândirea și practica politică la nivel național sunt chemate să adreseze transparent pe termen mediu și lung laturile prioritare ale economiei naționale și anume investițiile publice productive, aspectele sociale, de mediu, energia, digitalizarea, infrastructura, R&D, inovația și competențele.
Consider că este periculos să ne concentrăm în deciziile politice numai sau în principal pe reducerea datoriei publice pentru atingerea țintei recomandate de UE. Este necesar să aplicăm un pachet de politici guvernamentale echilibrat și calat pe specificul economiei naționale care să acopere concomitent trei laturi și anume: reducerea datoriei publice, investițiile în domenii purtătoare de progres și generatoare de înaltă valoare adăugată și reformă structurală. Discutăm despre o rețetă a succesului în contextul național și internațional actual. Aduc în discuție o temă care trebuie să ne preocupe și care cere din partea noastră o poziție activă în forurile UE. Tot mai mulți specialiști fac referire la faptul că regula „one-size-fits-all” nu se validează favorabil în cazul fiecărei țări. La negocierile cu factorii de decizie ai UE să aducem argumentele necesare care să scoată în evidență specificul economiei românești, situația performanțelor economice și mai ales situația finanțelor publice unde s-au acumulat probleme ce necesită timp pentru ajustările necesare care să aducă sustenabilitate. Este necesară o abordare pe termen lung, mai flexibilă și diferențiată de la țară la țară, cu un program de reforme și ajustări susținut financiar și politic atât la intern, cât și din partea instituțiilor UE. Recent ministrul de finanțe al Poloniei menționa: „The diversity of EU member states should not be perceived as an obstacle, but as an opportunity” (septembrie 2023). Suntem membri ai UE, dar încă nu am finalizat proiectul de țară, și anume integrarea în zona euro, în Uniunea Bancară și Uniunea Piețelor de Capital, Schengen, care să ne pună pe picior de egalitate cu ceilalți membri ai UE. Încerc să parafrazez un proverb arab: dacă dorești să mergi repede, mergi singur. Dacă dorești să ajungi departe, să mergem împreună.
Unul din obiectivele principale la nivel național îl constituie promovarea unei creșteri economice sustenabile reale pe termen lung caracterizate prin facilitarea condițiilor care să producă câștiguri în nivelul productivității muncii și al competitivității economiei naționale.
O amânare a reformelor structurale concomitent cu o politică de creștere a îndatorării fără finalizări benefice în economie pe termen mediu și lung nu poate fi o opțiune sustenabilă. Creșterea prețurilor și a dobânzilor va reduce puterea de cumpărare și va diminua efectele așteptate în urma eventualei aplicări a unor stimuli fiscali sau sociali (obiectiv necesari).
Elementele cheie ale creșterii economice sustenabile pe termen lung aparțin ofertei capitalului productiv având componentele de bază capitalul uman și cel fizic.
Atingerea unei astfel de ținte devine posibilă prin politici care să îmbrățișeze următoarele priorități: activarea surselor creșterii reale și anume investițiile, creșterea abilităților și competențelor profesionale a forței de muncă (atât la nivel executiv cât și la nivel „talent people”), ajustări salariale bine direcționate și dozate, incluziune și educație financiară.
Este nevoie să găsim soluțiile cele mai bune pentru modelul de conducere și administrare a economiei naționale prin transformări structurale curajoase. În caz contrar, continuăm să ne confruntăm cu provocări, vulnerabilități și incertitudini. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Jacques de Larosiere: „We must get out of a model that privileges illusion over reality” (2022).
