PRIME RATE-UL ROMÂNESC (II)
Problema capitală este că nu prea se știe pentru ce sistem economic, social și politic am ales, iar școala nu ne învață că libertățile pe care le avem înseamnă în primul rând responsabilitatea noastră față de noi înșine. Cei care nu pot să fie responsabili față de ei însuși, din alte cauze decât educația – grupurile defavorizate –, desigur statul trebuie să aibă grijă de ei, dar și aici nu cu aplicarea principiului prime rate, care a demotivat mult munca în țară prin lărgirea principiilor „focalizării” la prea mulți, parte din ei cu posibilități de da ceva societății, în condițiile în care avem o piață a muncii extrem de tensionată prin oferta de muncă și calificare, dar mai ales prin lipsa de mobilitate, locuința privată fiind centrul stabilității noastre în așteptarea ofertei de muncă cât mai aproape de ea. Suntem țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe, fără o cultură a mobilității noastre față de locurile unde putem munci și avea un venit. Acest lucru este distorsionant pentru prețurile locuințelor cu alte efecte de escaladare (avans minim, nivelul creditului, al ratelor, al dobânzilor), a costurilor forței de muncă, a excluziunii sociale etc. În lipsa celor menționate ca responsabilitate individuală și reciprocă, orice prime-rate ne duce în final spre mai multe frustrări, dar mai ales la curgerea atâtor tone de cerneală pe comentarii zilnice sau din oră în oră cât mai panicoase, pline de tenebre. „Români, vi se pregătește ceva” și, indiferent de sensul „pregătirii”, nimic nu va fi bine pentru voi! Acesta este mesajul devenit rutină mai în toate domeniile în care se încearcă să se facă ceva, adică ar fi mai bine nimic sau altfel, dar nu se știe cum.
Dar, revenind, la orice ofertă de prime rate cred că sfatul lui Eugen Carada, adresat în egală măsură către creditat și creditor, rămâne și azi valabil: „Să nu datorezi niciodată mai mult de jumătate din ceea ce poți plăti ușor”; „Dacă înșeli un creditor, acesta devine pentru tine o fântână secată”; „Nu făgădui decât jumătate din ceea ce poți face cu ușurință”. Angajamentul pentru o rată ușor suportabilă ne face să ne bucurăm de roadele unui împrumut și să respirăm liniștiți, într-o armonie socială dată de coerența a aceea ce ne dorim să facem cu responsabilitatea libertății noastre. Sunt multe domenii în care ar trebui să funcționeze autoreglementarea, după cum și reglementarea are rostul ei mai ales atunci când banii noștri, ca deponenți, trebuie gestionați corect. Și aici intervin supravegherea macroprudențială, politica monetară, supravegherea instituțiilor financiare prin numeroase pârghii pe care istoria lecțiilor dezastrelor financiare le-a pus într-o ordine crescândă, dar care nu se vor dovedi nicicând suficient de preventive. Economia de piață comportă riscuri, asupra cărora este o aplecare tot mai atentă, de la nivel de țară la nivel global. O fi economia globală prea mare sau actorii ei prea neatenți la cum interrelaționează? Și care ar fi motivele? Un singur lucru ne este vizibil și incredibil: derivatele financiare gândite ca un perpetuum mobile, adică bani mulți din alți bani și nu din funcționarea corectă a economiilor.
Avem un dezechilibru între reglementarea băncilor unde depunem banii în depozite (capitalizare, amortizor de capital, nivel de leverage, lichiditate, cerințe privind gradul de îndatorare exprimat ca pondere a serviciului datoriei în venit, instrumente macroprudențiale menite să asigure reziliența debitorilor în eventualitatea manifestării unor evoluții financiare nefavorabile etc.) și discuțiile interminabile legate de definitivarea Uniunii Bancare la nivel de UE, care privesc schema comună de protecție a deponenților în cazul unui faliment bancar. Ar fi un lucru bun această finalizare. În 12 iulie a.c., Bulgariei i s-a aprobat de către miniștrii de finanțe ai zonei euro să se alăture blocului de țări care vor face parte din Uniunea Bancară, trecând prin Mecanismul Unic de Supraveghere. Noi când?
La nivel național, poate trebuie de amintit ca avem norme privind „banca punte”, fondul de garantare a depozitelor care în caz de default bancar ne asigură primirea a 100.000 de euro din valoarea depozitelor per persoană/bancă. Ar fi bine ca tipologia de prime rate din România să nu devieze spre a pune în funcțiune aceste mecanisme, care mai degrabă produc panică decât confort deponentului. Nu lipsa de prime rate nu stimulează creditarea, ci instabilitatea și impredictibilitatea legislativă, care creează alte așteptări și amânări atât creditaților restanțieri, cât și băncilor creditoare. Cele două aspecte legislative sunt recunoscute mai în toate domeniile vieții noastre economice, dar în prezent, ne spune guvernatorul BNR, multe din normele juridice „creative” chiar amendate de Curtea Constituțională se află în diferite stadii ale procedurii legislative, ceea îngreunează recuperarea creanțelor, stabilește regimuri de limitare a cursului de schimb (situația creditelor în franci francezi) sau a dobânzilor anuale cu privire la creditele destinate consumatorilor într-o manieră arbitrară, nediferențiată pe categorii de produse și plafoane de creditare.
A lua un credit, cu sau fără stimuli fiscali, este în final o negociere și o înțelegere bilaterală, care ar trebui să fie de bună-credință. Din păcate, este mereu cineva care vrea să înlocuiască buna-credință sau să minimizeze hazardul moral cu măsuri administrative, iar nota de plată, în cele mai rele vise în care poate ajunge o bancă, din neglijența vândută pe asumarea de riscuri mai mari odată cu extazul creditărilor stimulate de orice fel de prime rate, va fi plătită de către toți contribuabilii acestei țări. Ar fi bine ca stimulentele să fie date de băncile creditoare prin ofertele lor de servicii financiare, în primul rând. Unele dintre acestea produc mirarea noastră profesională, cel puțin ca reclamă, întrucât textele scrise foarte mic nu se pot citi. De ele te lovești la intrarea în sediul celui care le oferă. Ceea ce trebuie de înțeles este că, în atmosfera creată de multitudinea celor care comentează politica monetară și efectele ei mai ales în sensul înăspririi ei absolut obiective, nu poate fi vorba de restabilirea încrederii în sistemul financiar pierdute din cauza crizei financiare. De fapt, neîncrederea este cultivată cu voluptate prin populism, iar cei care sunt susținătorii acestuia folosesc o argumentație trivială împotriva cunoașterii adevărate și a profesionalismului autentic, de natură să degradeze tot mai mult calitatea dezbaterii economice și politice.
Îmi rămâne să închei cu un adevăr al paradigmei în care trăim: o economie fără creditare nu poate funcționa, iar asumarea costului banilor face parte dintr-un business plan pe care trebuie să îl asumi. Costurile creditării sunt însă gestionabile numai dacă înțelegem că creditarea înseamnă încredere, ne repetă cu sârg conducerea BNR. Am ajuns la cel mai scăzut grad de intermediere financiară (27% în 2017, comparativ cu 39% la începutul crizei financiare) din rândul statelor membre ale UE, o mare parte din vină revenind mesajelor prin care se solicită tot felul de alte prime rate-uri prin care se partajează, până la exonerare, responsabilitatea și nu împărțirea riscurilor. Suntem, totuși, într-o economie de piață care comportă riscuri, iar intervenția statului nu poate merge decât spre prevenție și o atenuare a riscurilor, dar în ambele cazuri sunt necesare rațiunea și responsabilitatea celor care sunt actori ai pieței în gestionarea riscurilor.
