Pe măsură ce timpul trece și dobânzile nu dau semne de scădere, nerăbdarea mediului de afaceri și a populației începe să crească. Și unii, și alții își văd bugetele afectate de creșterea costului de finanțare a creditelor care erodează sumele disponibile pentru investiții sau consum. Aceste frustrări fac politicienii să se constituie în portavocea așteptărilor și, acolo unde din păcate este posibil, să influențeze deciziile băncilor centrale. Spun „din păcate” pentru că, în democrațiile consolidate, băncile centrale sunt protejate de orice influențe politice care nu pot avea decât consecințe nefaste. Turcia, cu inflația ei total scăpată de sub control de ani de zile, este un exemplu extrem al consecințelor pe care le produce funcționarea unei bănci centrale la ordin politic.
Un alt exemplu din aceeași categorie ne-a fost oferit de o țară mai apropiată de România din punct de vedere politic și economic: Polonia. Cu șase săptămâni înainte de alegerile recente, Banca Națională a Poloniei a oferit o scădere de 0,75 puncte procentuale, până la 6%, a dobânzii de referință în pofida unei inflații de peste 10%. Decizia a fost considerată ca fiind neașteptată de analiști și investitori, punând sub semnul întrebării nu doar independența băncii centrale,
dar și continuarea procesului de dezinflație.
Astfel de decizii „călduțe” aruncate pe economii încă „fierbinți” cu siguranță nu vor ajuta prea mult la răcirea lor. Dar, economii „încă fierbinți” când inflația dă semne de scădere? Da, pentru că scăderea actuală a inflației este în mare parte datorată scăderii prețului energiei și unei evoluții pozitive a prețurilor alimentelor la nivel global. Cu alte cuvinte, cauzele sunt găsite mai degrabă pe partea de ofertă, în timp ce rolul jucat de cerere este considerat a fi încă incert.
În aceste condiții, guvernatorii principalelor bănci centrale par să privească temperarea inflației cu scepticism, considerând că partea mai dificilă a procesului dezinflaționist de abia acum începe. Astfel, la începutul lunii, Jay Powell, președintele Fed, atenționa nu doar că banca centrală americană nu se va grăbi cu scăderea dobânzilor, dar și că e gata să le crească în continuare dacă situația o va impune. În egală măsură, în aceeași perioadă, Christine Lagarde, guvernatorul BCE, sublinia faptul că e mult prea devreme pentru a considera lupta cu inflația câștigată, aducându-i cu picioarele pe pământ pe cei care așteptau începutul unei perioade de scădere a dobânzilor în zona euro. În fine, galeria guvernatorilor occidentali sceptici este completată de Andrew Bailey, guvernatorul Băncii Angliei, care a afirmat și el tot la începutul lunii că „este prea devreme să vorbim despre scăderi de dobânzi”, chiar dacă inflația din Marea Britanie este așteptată să scadă abrupt în următoarele luni.
În aceeași notă, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, avertiza și el la începutul lunii, referindu-se la dobânda de politică monetară, că „deocamdată nici nu putem să discutăm despre o reducere”. Ca și în cazul primilor guvernatori, și temerile domniei sale sunt legate de faptul că, chiar dacă a scăzut, inflația este mare și „nu este clar că se duce în jos”. În acest sens, domnia sa a dat ca exemplu impactul inflaționist pe care îl vor avea modificările de taxe și impozite din 2024.
Asistăm în mod evident la o schimbare de atitudine din partea bancherilor centrali către mai multă precauție în ce privește deciziile de politică monetară în pofida unui proces dezinflaționist care, acum 7-10 ani, i-ar fi făcut probabil să reacționeze mai rapid. Explicația schimbării de paradigmă este dată de economistul-șef al Băncii Angliei, Huw Pill, într-un interviu pentru FT în care afirma că volatilitatea fără precedent a evoluțiilor globale (pandemie, război în Europa, apoi în Orientul Mijlociu) crește probabilitatea ca băncile centrale să acționeze mai degrabă reactiv decât proactiv la evoluțiile economice.
Aceasta se întâmplă pentru că indicatorii economici pe care îi folosesc, foarte buni în a previziona ciclurile economice, au fost incapabili să anticipeze șocurile pe care le-am văzut în ultimii ani. Asta face ca reacțiile băncilor centrale să fie mai degrabă întârziate, necesitând o perioadă de așteptare mai îndelungată pentru a își face efectele și pentru ca băncile centrale să se convingă că nu apar alte șocuri neprevăzute.
În plus, Europa pare să se confrunte cu o piață a muncii mai tensionată, în care șomajul mai ridicat nu aduce de la sine și o echilibrare a cererii și ofertei. Principalul motiv este legat de diferența dintre specialitățile cerute de angajatori și cele pe care le oferă forța de muncă existentă. Asta face ca în lupta pentru talent companiile să intre într-o concurență în creștere a ofertelor salariale, ceea ce va împiedica o scădere rapidă a inflației.
Și în România atâta vreme cât stimularea cererii agregate adusă de consum dar și de investițiile susținute cu fonduri europene, nu va fi însoțită și de o creștere a PIB-ului potențial, limitat în esență de infrastructură, forța de muncă și subcapitalizarea companiilor românești, presiunile inflaționiste vor rămâne persistente complicând sarcina BNR.
Dușul rece administrat de atâția guvernatori la unison la începutul lunii noiembrie sugerează că, în pofida așteptărilor alimentate de inflația în scădere, dobânzile vor rămâne ridicate mai mult decât anticipează mediul de afaceri,
populația și guvernele.
Astfel de evoluții vor limita potențialul de dezvoltare prin creditare, esențială fiind economisirea, reinvestirea profitului și programele de dezvoltare de tip PNRR, simultan cu angrenarea și recalificarea populației active.
© https://www.raducraciun.ro/sub-dusul-rece-al-guvernatorilor-bancilor-centrale/
