ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) este ruda mai săracă a LIBOR (London Interbank Offered Rate) și EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) din moment ce e folosită ca mijloc pentru a alimenta bugetul politizat al statului, prin intermediul taxei pe lăcomie. Și a fost considerată o mare victorie că respectiva taxă se va impune ca o marjă din activele băncilor doar dacă ROBOR depășește 2%, nu 1,5% – cum s-a vorbit inițial, adică cei care au negociat s-au bucurat că sunt mai puțin afectați de nivel, nu că taxa e arbitrară și băncile care stabilesc LIBOR și EURIBOR nu plătesc așa ceva.
Ca să detaliez, avem o taxă ce n-are legătură cu capacitatea de a genera profit a băncilor. Și nu toate instituțiile de credit care afișează dobânzi interbancare și tranzacționează participă la formarea ROBOR. Însă taxa nu ține cont de asta, ci acționează ca o impunere de tip Robin Hood și se raportează la activele pe seama cărora s-ar putea obține, teoretic, câștiguri.
Da, dar dacă e taxată doar valoarea activelor, oare ce va împiedica instituțiile financiare să le mute în altă parte?! Prin micșorarea bilanțurilor rămân mai puține active de taxat, iar dacă sunt păstrate și cele mai proaste nu se mai achită nici impozit pe profit.
Într-o asemenea situație, băncile ar mai rămâne românești doar cu numele, fiindcă din punctul de vedere al creditării ar mai fi doar niște agenții de plasare ale UE. Iar pe termen lung va fi afectată inclusiv baza de contribuabili, pentru că dacă cineva ia credit de la Viena, de ce să nu strângă și profitul acolo?!
Mai mult, în circumstanțele în care împrumuturile vor fi în valută s-ar inversa actualul trend de migrație a creditării din devize în lei, care a fost o inițiativă bună.
Și aici ar mai merita o remarcă de făcut. În perioada interbelică activitatea economică se putea desfășura foarte bine fără ROBOR, PIB, IPC sau CDS. Oare de ce?
O abordare corectă este acea care permite ca băncile să identifice și să finanțeze activitățile profitabile, iar statul – prin programe guvernamentale – să se ocupe de cele care n-au potențial pe termen scurt. Așa ceva ar arăta că statul face politică economică, nu că gestionează pe baza unor scenarii de avarie. Sigur că în peisaj mai apar și fondurile europene, dar felul în care sunt utilizate ține tot de programele guvernamentale și ne duce într-o secvență în care intervin deficitul bugetar și formarea brută de capital.
Fiindcă deficitul e la cota de avarie se dereglează toate prețurile din economie și componenta investițională. Dacă acesta s-ar transforma în excedent ar apărea încrederea și formarea capitalului ar funcționa cum trebuie. Cu precizarea că fondurile europene au nevoie să fie asociate cu programe guvernamentale care să meargă dincolo de ciclurile politice. Și se va constata că dacă avem excedent bugetar și formare brută de capital, dacă am fi echilibrați intern, am negocia inclusiv fondurile europene altfel.
Aceasta ar fi perspectiva guvernamentală, dar și băncile au de lucrat la ceva. Marketingul tot încearcă să plaseze ceva de care nu-i nevoie. Iar pe termen lung tot dorind să păcălești vei sfârși prin a-ți fura singur căciula.
Mai important de stabilit este însă ce rațiune a avut introducerea taxei Robin Hood. Și mai există marea curiozitate dacă se va scoate vreodată! Cu mențiunea că taxa nu sancționează abuzurile băncilor, ci doar procură mai multe resurse bugetului, ceea ce face ca, indirect, și statul să abuzeze de clienții băncilor.
Tot aici ar mai fi de pus întrebarea în ce măsură au fost vinovați pentru apariția taxei cei care interacționează defectuos cu clientela. Pentru că dacă se ajunge la concluzia că taxa a apărut deoarece funcționarii de la ghișeu se poartă urât cu clienții e posibil să existe o problemă cu extensia prea mare în retail, dar pe care n-au decis-o respectivele persoane, lipsite de profesionalism.
Dar se poate face și o paralelă. Mărirea TVA în plină criză a fost o greșeală și a avut ca efect majorarea creditelor neperformante, în contextul în care populația a compensat puterea de cumpărare din venituri cu putere de cheltuire din împrumuturi. Reducerea ulterioară a acestui impozit pe consum n-a reușit să readucă situația la normal, asta însă nu doar pentru că s-au modificat anticipațiile între momentul creșterii și cel al scăderii taxei pe valoarea adăugată, ci și fiindcă nu s-au luat măsuri pe partea ofertei. De asemenea, introducerea, în perioada crizei, a TVA la imobile a constituit o mare eroare, chiar dacă s-a încercat să fie cumva compensată cu programul Prima Casă. Pentru că, pe de o parte, programul nu a capacitat locuințele noi, iar, pe de altă parte, proprietățile imobiliare nu sunt incluse în coșul de consum utilizat la calcularea inflației, ceea ce înseamnă o deviație importantă de la scopul taxei.
Ajungem în zilele noastre la taxa pe lăcomie, redenumită taxă pe activele financiare ale băncilor. Aceasta poate fi privită doar ca o impunere haiducească asupra celor care au arătat că au bani, în lipsa modificării modelului de business. Fiindcă dacă micșorarea TVA ar fi trebuit însoțită de măsuri pe latura ofertei, taxa pe lăcomie e nevoie să fie secondată de o creștere a activității de creditare asociată cu mărirea volumului de afaceri. Cum se poate face acest lucru? Prin finanțarea de proiecte fezabile integrate regional, atât pe partea de infrastructură, cât și pe cea de producție și servicii. Cu precizarea că dezvoltarea infrastructurii cu fonduri europene nu este sustenabilă în lipsa investițiilor directe productive, realizate sau nu în parteneriat public-privat.
În ceea ce privește reducerea marjelor practicate de bănci, acest fapt se poate realiza doar în circumstanțele unei majorări a volumului de business și printr-o negociere mai bună a portofoliilor de credite neperformante, prin stabilirea unui parteneriat real între bancă și debitor. Poate că la acest din urmă punct un rol important – care, reiterez, ar duce la diminuarea marjelor – ar fi implementarea unei legi funcționale a falimentului personal, una care să țină cont de realitățile momentului, în așa fel încât să evite hățișul legislativ.
În fine, taxele clawback nu-s o noutate. Asociate cu măsuri de tip mercurial au acționat asupra ofertei, au indus penurie pe piața medicamentelor. Și, cu mențiunea că, la noi, cererea, ca volum, nu are niciun determinant asupra ofertei și vânzătorii încearcă să câștige din preț, merită remarcat că pe piața țigaretelor accizele minime acționează asemănător, au „sărăcit-o” de celebrele Carpați fără filtru.
Ne uităm la ultimele taxe clawback, ocazie cu care trebuie să pomenim de efectul Balassa-Samuelson, deoarece ele vizează doar bunuri non-tradable. Câștigurile la produsele și serviciile intrate sub incidența taxelor nu sunt legate de sporuri de productivitate, ci de poziția actorilor vizați.
Din păcate însă, taxele clawback se aplică doar „dujmanilor”. Adică nu-s băgate în aceeași oală salariile din zona non-tradable a administrațiilor publice locale, care, fiindcă nu s-au mărit în funcție de sporurile de productivitate, ci pentru a da satisfacție oamenilor de încredere ai baronilor, au amplificat deficitul structural. Iar exercițiul este sinucigaș, toți salariații vor dori să se angajeze la stat, în contextul în care „substanța” pentru remunerațiile din zona neproductivă e realizată în sectorul privat și virată sub formă de impozite și contribuții.
Așadar, în măsura în care sunt orientate spre bunuri non-tradable, taxele clawback doresc o restructurare a sectoarelor ce extrag rente din nivelul de trai, numai că potrivit principiului pentru unii mumă pentru alții ciumă, ele nu se ating de „ai noștri”, oamenii baronilor locali, foarte importanți la alegeri. Asta cu precizarea că operatorii de telecomunicații furnizează produse din zona non-tradable, dar se corelează cu oferta internațională și au realizat investiții semnificative ca să le producă, deci n-ar trebui „amestecați” cu ceilalți.
Antidotul pentru taxele clawback e reprezentat de legarea businessului de zonele ce genează productivitate. De altfel, pe creșterea acesteia e necesar să se concentreze societatea, nu pe a PIB-ului.