de Bogdan Petre,
director executiv PNEFR
În România, un tânăr poate ieși din școală după 12 ani de educație și să nu știe aproape nimic despre cum funcționează banii în viața reală.
Poate să rezolve ecuații, să învețe formule, să memoreze definiții și să treacă examene, dar să nu știe ce înseamnă costul real al unui credit, cum se citește o ofertă financiară, ce diferență există între salariul brut și cel net, de ce trebuie să economisească înainte să înceapă să investească sau ce riscuri acoperă, în realitate, o asigurare.
Poate să primească primul salariu și să nu știe ce înseamnă taxele și contribuțiile. Poate să primească prima ofertă de credit și să se uite doar la valoarea ratei lunare. Poate să intre pe o platformă care îi promite câștiguri rapide și să nu știe să se întrebe cine este în spatele ei, ce riscuri există și de unde vin, de fapt, banii promiși.Și poate să primească un mesaj pe telefon care pare trimis de o bancă, de o instituție publică sau de o companie cunoscută și să nu își dea seama că este o tentativă de fraudă.
Asta nu mai este o problemă teoretică de educație. Este o problemă de viață.
Un tânăr care nu înțelege banii va lua decizii financiare oricum. Doar că le va lua fără instrumentele necesare pentru a le judeca.
De aici trebuie să pornim când vorbim despre educație financiară.
Programul Național de Educație Financiară pentru România a pornit tocmai de la această realitate. Nu din dorința de a adăuga încă o materie în programa școlară și nici din ideea că fiecare elev trebuie să devină economist sau specialist în finanțe.
Un elev nu trebuie să știe până la 18 ani toate mecanismele piețelor financiare. Dar trebuie să știe să nu se lase păcălit, să pună întrebări înainte să semneze, să înțeleagă că o rată mică nu înseamnă neapărat un credit ieftin și că o investiție care promite câștiguri mari și sigure nu este, de regulă, o oportunitate, ci un semnal de alarmă.
Trebuie să știe că banii împrumutați costă, că economisirea nu înseamnă doar ce rămâne la sfârșitul lunii, ci poate însemna ceea ce alegi să pui deoparte înainte de a cheltui. Și trebuie să înțeleagă că deciziile financiare luate la 18, 20 sau 25 de ani pot produce efecte mulți ani mai târziu.
În pilotul derulat în București am lucrat cu 16 unități școlare și aproximativ 20.000 de elevi. Am început să extindem activitatea și în alte județe. Am dezvoltat parteneriate cu Partida Romilor Pro-Europa și cu organizații care lucrează în comunități în care accesul la informație financiară corectă este redus.
Pentru noi este important nu doar numărul de elevi care intră într-un program de educație financiară. Mai important este dacă, după ce trec prin acest program, elevii încep să pună alte întrebări: dacă înainte să cumpere ceva în rate se uită la costul total, dacă înainte să investească verifică cine le oferă produsul, dacă înainte să introducă datele cardului verifică mesajul și site-ul pe care au ajuns, dacă înțeleg diferența dintre o nevoie și o dorință și dacă înțeleg că un venit mai mare nu înseamnă automat o situație financiară mai bună.
Aici este adevărata măsură a educației financiare.
Primul lucru: un tânăr trebuie să înțeleagă de unde vin banii și unde se duc
Înainte să vorbim despre investiții, bursă, criptomonede sau produse financiare complexe, trebuie să începem cu lucrurile simple.
Un tânăr trebuie să știe ce înseamnă un venit, să înțeleagă diferența dintre salariul brut și salariul net și, măcar la nivel de bază, de ce suma pe care o vede în contract nu este neapărat suma pe care o primește în cont.
Trebuie să știe că o parte din venitul său merge către taxe și contribuții și că statul nu este o noțiune abstractă atunci când începe să muncească. Fiscalitatea intră direct în viața lui financiară.Trebuie apoi să învețe să își urmărească banii:
Cât câștig. Cât cheltui. Cât economisesc. Cât datorez. Și cât pot să pierd fără să îmi destabilizez viața.
Sunt întrebări simple, dar pentru foarte mulți adulți nici astăzi nu există răspunsuri clare. Pare banal, dar nu este. Educația financiară ar trebui să înceapă de aici, nu cu definiții complicate, ci cu un buget simplu.
Al doilea lucru: diferența dintre nevoie și dorință
Un tânăr trebuie să înțeleagă că dacă își dorește ceva nu înseamnă că trebuie să-l cumpere. O mare parte din economia digitală este construită în jurul reducerii timpului dintre dorință și cumpărare. Vezi produsul. Îți place. Dai click. Plătești. Uneori nici nu mai simți că ai cheltuit bani.
De aceea, una dintre cele mai importante competențe financiare nu este să știi să faci un calcul complicat. Este să poți amâna o decizie.
Dacă un tânăr poate să spună „nu cumpăr acum, mă mai gândesc 24 de ore”, deja are un instrument financiar important.
Educația financiară trebuie să îi învețe pe copii și pe adolescenți nu doar cum să facă bani, ci și cum să reziste presiunii de a-i cheltui.
Al treilea lucru: creditul nu înseamnă bani gratis
Unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le poate face un tânăr este să confunde accesul ușor la credit cu puterea reală de cumpărare.
O rată de 500 de lei pe lună poate părea suportabilă. Dar întrebarea corectă nu este doar „cât plătesc pe lună?”. Întrebarea este:
Cât mă costă în total?
Aici trebuie să intre în educația financiară noțiuni precum dobânda, DAE, comisioanele, durata creditului, costul total și consecințele întârzierilor la plată.
Un tânăr trebuie să înțeleagă că o perioadă mai lungă poate face rata lunară mai ușor de suportat, dar poate crește semnificativ costul total al finanțării.
Trebuie să înțeleagă și că un credit nu trebuie judecat doar după cât de ușor este de obținut.
Faptul că cineva îți poate da bani nu înseamnă că este și o idee bună să îi iei.
Al patrulea lucru: economisirea trebuie să devină un obicei
Nu cred că trebuie să le spunem tinerilor doar „economisiți”. Trebuie să le explicăm de ce.
Un prim obiectiv ar trebui să fie construirea unui fond de rezervă pentru situații neprevăzute:
O reparație. O perioadă fără venit. O problemă de sănătate. O cheltuială urgentă.
Viața financiară nu merge niciodată exact după plan.
Un om fără nicio rezervă este obligat să apeleze rapid la familie, la carduri de credit, la împrumuturi sau la alte forme de finanțare atunci când apare o problemă.
n fond de urgență nu te face bogat. Te face mai puțin vulnerabil. Este o diferență importantă.
După aceea poate veni discuția despre economisirea pe termen lung și investiții. Dar și aici trebuie să fim foarte atenți.
Un elev nu trebuie să plece din școală convins că investițiile sunt o metodă rapidă de îmbogățire. Trebuie să plece cu ideea că randamentul vine împreună cu riscul și că promisiunea unui câștig mare, rapid și sigur trebuie privită cu suspiciune.
Al cincilea lucru: asigurările trebuie înțelese înainte de a fi cumpărate
În educația financiară românească vorbim prea puțin despre asigurări.
Un tânăr trebuie să înțeleagă ce este, de fapt, o asigurare. Nu este un produs cumpărat pentru că „trebuie”. Este un mecanism prin care transferăm anumite riscuri către un asigurător, în condițiile prevăzute în contract.
De aceea, elevul trebuie să știe că nu este suficient să se uite la prețul poliței. Trebuie să știe ce este acoperit, ce nu este acoperit, care sunt excluderile, care sunt limitele de despăgubire, ce înseamnă franșiza și care sunt obligațiile asiguratului.
Cea mai ieftină poliță nu este automat cea mai bună poliță.
La fel cum cea mai mică rată nu înseamnă automat cel mai ieftin credit.
Acestea sunt lucruri simple, dar pot face diferența între o decizie financiară bună și una care costă foarte mult.
Al șaselea lucru: riscul digital a devenit risc financiar
Tinerii de astăzi nu intră în contact cu banii doar prin bancă sau prin portofel. Îi întâlnesc pe telefon, pe rețelele sociale, în aplicații, în reclame, în platforme de comerț electronic, în jocuri, în platforme de investiții și în mesaje care promit câștiguri rapide.
Aici apare o categorie de risc pe care generațiile anterioare nu au întâlnit-o la aceeași scară.
Un tânăr poate pierde bani fără să întâlnească vreodată persoana căreia îi transferă. Poate lua un credit în câteva minute. Poate fi convins să cumpere un produs financiar de un influencer. Poate transmite date personale sau bancare printr-un singur click.
De aceea, educația financiară trebuie să fie și educație pentru siguranță digitală.
Un tânăr trebuie să știe să verifice cine îi face o ofertă, să nu transmită date sensibile la cererea unor persoane necunoscute și să înțeleagă că o identitate vizuală profesionistă nu demonstrează că un site sau o ofertă sunt legitime.
Și mai avem o problemă: pariurile și jocurile de noroc. Nu putem vorbi despre bani și tineri ignorând faptul că pariurile și jocurile de noroc sunt la un click distanță.
Problema nu este doar pierderea unei sume de bani. Problema este mecanismul prin care comportamentul poate deveni repetitiv.
Recompensa variabilă menține atenția tocmai pentru că următorul câștig nu poate fi anticipat. Iluzia controlului creează impresia că rezultatul poate fi influențat prin analiză, statistici sau „strategii”. Efectul de „aproape am câștigat” poate transforma o pierdere într-un motiv pentru a continua.
Iar accesul permanent de pe telefon elimină aproape complet bariera psihologică pe care o avea, în trecut, banii cash.
Nu mai vezi banii plecând din portofel. Vezi doar o apăsare pe ecran.
În jocurile în care operatorul are un avantaj matematic, acest avantaj rămâne de partea casei pe termen lung. Problema este că un adolescent sau un tânăr care nu înțelege probabilitatea poate interpreta un câștig întâmplător ca dovadă că „merge”.
De aici până la pierderi repetate poate fi foarte puțin.
Nu spun că educația financiară rezolvă problema jocurilor de noroc. Nu o rezolvă.
Educația nu înlocuiește reglementarea, protecția consumatorului, verificarea vârstei, limitarea publicității sau alte măsuri necesare.
Dar un tânăr informat este mai greu de manipulat.
Al șaptelea lucru: părinții și profesorii
Școala nu poate face totul singură. Un profesor poate explica foarte bine diferența dintre dobândă și DAE, dar dacă acasă copilul vede permanent decizii financiare luate fără plan, mesajul se poate pierde.
La fel, părinții nu pot fi lăsați singuri în fața unei lumi financiare care s-a schimbat radical în ultimii ani.De aceea lucrăm și cu părinții și de aceea formarea profesorilor este esențială.
Profesorul nu trebuie să fie specialist în finanțe. Trebuie să aibă instrumentele necesare pentru a purta o discuție corectă despre bani.
Iar părinții trebuie să înțeleagă că educația financiară nu începe la 18 ani.
Începe atunci când copilul primește primii bani de buzunar. Începe când vede cum părinții fac cumpărături. Începe când aude „nu ne permitem” sau „luăm în rate”. Începe atunci când învață dacă banii sunt ceva despre care se discută rațional sau un subiect despre care familia tace.
Al optulea lucru: educația financiară trebuie să ajungă și acolo unde nu există acasă
Aici este una dintre cele mai mari provocări.
Dacă educația financiară ajunge doar în școlile bune, în orașele mari și în familiile în care părinții au deja cunoștințe financiare, riscăm să adâncim diferențele existente
Copilul unei familii care discută despre economisire, credit, asigurări și investiții pleacă deja cu un avantaj.
Copilul care nu are acces la astfel de discuții nu poate fi făcut responsabil pentru ceea ce nu a avut ocazia să învețe.
De aceea educația financiară trebuie să fie accesibilă tuturor. Inclusiv în comunitățile vulnerabile. Inclusiv acolo unde veniturile sunt mici. Inclusiv acolo unde părinții au nevoie, la rândul lor, de educație financiară.
Altfel, discutăm despre egalitate de șanse doar la nivel de principiu.
În final, ce ar trebui să știe un elev la 18 ani?
Nu trebuie să știe să construiască un portofoliu sofisticat de investiții. Nu trebuie să cunoască toate produsele financiare existente.
Dar ar trebui să poată răspunde la câteva întrebări simple:
Știu cât câștig și cât cheltuiesc?
Știu diferența dintre nevoie și dorință?
Știu cât mă costă în total un credit?
Știu ce este DAE?
Știu de ce am nevoie de o rezervă financiară?
Știu că randamentul vine împreună cu riscul?
Știu ce cumpăr atunci când închei o asigurare?
Știu să verific o ofertă financiară?
Știu să recunosc semnele unei fraude?
Știu că un câștig mare și sigur nu este o promisiune normală pe o piață financiară?
Știu ce se întâmplă cu banii mei atunci când îi împrumut?
Știu să spun nu atunci când cineva încearcă să mă determine să iau o decizie financiară imediat?
Dacă poate răspunde la aceste întrebări, avem un punct de plecare.
România nu a participat încă la evaluarea PISA dedicată alfabetizării financiare. Prima participare este programată pentru 2029. Este important să avem această evaluare și să vedem unde ne aflăm în raport cu alte sisteme educaționale.
Dar nu putem aștepta până în 2029 ca să începem să discutăm despre problemă.
Nu avem nevoie de un clasament internațional ca să știm că există tineri care semnează contracte pe care nu le înțeleg, persoane care iau credite fără să cunoască valoarea totală de rambursat, consumatori care cumpără polițe fără să citească acoperirile și oameni care cad victime unor fraude financiare.
Avem nevoie să schimbăm ceva înainte ca aceste greșeli să devină datorii, pierderi și probleme care se transmit de la o generație la alta.
Educația financiară nu trebuie să transforme fiecare elev într-un economist.
Trebuie să îl transforme într-un consumator mai atent, într-un debitor mai responsabil, într-un angajat care își înțelege venitul, într-un investitor care înțelege riscul și, mai ales, într-un adult capabil să ia o decizie financiară fără să fie împins de presiune, frică sau promisiunea unor bani câștigați ușor.
Miza nu este ca un tânăr să știe totul despre bani când termină școala. Miza este să știe ce întrebări să pună înainte să ia o decizie.
Pentru că, în lumea financiară de astăzi, nu lipsa informației este întotdeauna problema.
Problema este că informația corectă concurează cu publicitatea, cu presiunea comercială, cu algoritmii, cu promisiunile de câștig rapid și cu ofertele care sunt construite să fie acceptate înainte de a fi înțelese.
De aceea, un tânăr informat este mai greu de manipulat.
Iar acesta ar trebui să fie unul dintre rezultatele esențiale ale școlii: nu doar un elev care știe să răspundă corect la un examen, ci un viitor adult care știe să se oprească, să verifice și să întrebe înainte să semneze. n
