Interviu cu Florin Pucheanu,
Economist, Membru al echipei PNEFR
Domnule Florin Pucheanu, proiectul pilot din cadrul PNEFR vine într-un moment în care România are una dintre cele mai reduse rate de alfabetizare financiară din Uniunea Europeană. Care au fost primele concluzii reale după interacțiunea directă cu elevii și profesorii implicați în program?
Florin Pucheanu: Sincer? Când am intrat în prima sală de clasă, mă așteptam la priviri plictisite, genul pe care îl primești când explici conjugarea verbelor neregulate la ora de franceză. Ce am găsit în schimb m-a surprins.
Prima concluzie este că nu vorbim de ignoranță din partea elevilor ci de un vid de sistem educațional în abordarea coerentă și aplicată a educației financiare în școli. Pe baza discuțiilor și a studiilor de caz am constatat că problema nu era lipsa de motivație ci lipsa unei abordări conectată cu realitatea cotidiană a elevilor. Rezultatul? O generație care intră în viața adultă complet dezarmată.
În același timp, am constatat că elevii sunt mult mai sofisticați decât presupunem. Iată ceva ce nu mă așteptam: generația tânără înțelege intuitiv conceptul de valoare, pentru că trăiesc într-o economie a atenției. Ei știu că un influencer cu 500.000 de urmăritori „valorează” ceva. Știu că un cont de TikTok sau Instagram poate genera venit. Când am conectat educația financiară la realitatea lor, s-a aprins ceva: „Dacă tu petreci 3 ore pe zi pe Instagram și câștigă altcineva bani din atenția ta, tu de fapt cheltui sau câștigi ceva? Ești beneficiarul, produsul sau investitorul?” Tăcere. Apoi o dezbatere de 20 de minute pe care nu am mai putut să o opresc. Elevii nu duc lipsă de inteligență financiară latentă. Duc lipsă de cadru conceptual care să le formeze o bază solidă.
Dar există și vești bune. Într-o pauză, a venit la mine un elev de la o clasă unde predasem ziua anterioară și mi-a spus: „M-am gândit la ce ne-ați spus despre dobânda compusă și vreau să aplic sistemul asta începând de acum. Câștig niște bani din fotografie și pot sa pun cam 100 de euro pe luna. Mai spuneți-mi încă o dată cum să încep concret și unde e mai bine sa plasez banii respectivi”.
Potențialul real al acestei generații se poate activa, atunci când cineva îi oferă instrumentele. Și am întâlnit în program profesori pregătiți și mai important, cu experiență concretă în diverse domenii financiare, dornici de a împărtăși cu elevii, cunoștințele și perspectivele câștigate în ani, într-o manieră interactivă și aplicată, care să le ofere tocmai aceste instrumente concrete de reflecție și de creștere.
În practică, unde observați cele mai mari carențe la copii și adolescenți: înțelegerea banilor, economisirea, creditarea, diferența dintre nevoie și dorință sau noțiunile legate de investiții și risc?
Florin Pucheanu: „Datoria” este cuvântul cel mai prost înțeles din România. Într-un exercițiu de rol, am dat elevilor un scenariu: Ai 3.000 lei. Poți cumpăra acum un telefon în rate (total: 3.800 lei) sau poți economisi cateva luni și să-l cumperi cash. Ce faci? 75% au ales ratele. Motivul invocat cel mai des: „Oricum toată lumea face așa.” Aceasta este, în mic, imaginea României financiare. Un popor care a normalizat datoria ca mod de viață, nu ca instrument strategic. Diferența enormă, pe care o predăm în program, este între datoria care te sărăcește (credit consum pentru telefon) și datoria care te îmbogățește (credit pentru investiții).
Mulți adulți nu înțeleg nici astăzi diferența dintre inflație și scumpiri temporare. Cum explicați unui copil de 14-18 ani ce este inflația și de ce îi afectează direct viața, chiar dacă nu are venituri proprii?
Florin Pucheanu: Le explic faptul că inflația nu e o scumpire. Un mango mai scump în ianuarie pentru că a fost secetă în Brazilia, aia e scumpire temporară. Inflația este altceva: este degradarea lentă și sistematică a puterii tale de cumpărare. Nu se scumpește un produs, se ieftinește moneda în sine. Iar pe tine, ca adolescent, te afectează chiar acum, deși n-ai salariu. Cei 300 de lei primiți de ziua ta în urmă cu 3 ani cumpărau altceva decât azi. Abonamentul la Spotify, prețul biletului de autobuz, chiria pe care părinții tăi o plătesc și care determină câți bani îți rămân ție pentru ieșiri, toate se erodează prin inflație. Dar cel mai puternic exemplu rămâne acesta: dacă economisești 1.000 lei la saltea timp de 10 ani, cu o inflație medie de 5% pe an, la final ai, în termeni reali, mult mai puțini bani. Nimeni nu a intrat peste tine în cameră. Nimeni nu ți-a luat nimic. Și totuși ai pierdut bani stând nemișcat. Inflația pedepsește inacțiunea. Acesta este primul motiv pentru care banii trebuie puși la muncă, nu la somn.
Considerați că sistemul educațional românesc a tratat prea superficial educația financiară în ultimii 30 de ani? Dacă da, care este costul economic al acestei neglijențe pentru România?
Florin Pucheanu: Voi răspunde direct, fără diplomație academică: Da. Iar „superficial” este un eufemism generos. România a predat economie. N-a predat niciodată viață financiară. Există o diferență colosală între cele două. Generații întregi de elevi au memorat că „cererea și oferta determină prețul” și nu au știut niciodată să înțeleagă un contract de credit, să facă diferența dintre o asigurare obligatorie și una opțională sau să înțeleagă ce este și cum funcționează în realitate dobânda compusă. E ca și cum ai preda ore de teoria înotului, fără a permite nimănui să intre vreodată în apă. Și apoi te miri că oamenii se îneacă.
Unul dintre costurile economice este reprezentat de milioanele de români care muncesc în Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, mulți dintre ei fără a se mai întoarce vreodată acasă. Acești oameni generează valoare adăugată pentru alte țări nu pentru că România nu oferă oportunități, ci pentru că nu au fost încurajați și educați să construiască oportunități acolo unde se aflau. Antreprenoriatul, investițiile, construirea unui activ, toate necesită educație financiară de bază. Ați observat vreodată că oamenii întorși de la muncă din străinătate, revin cu o altă mentalitate și de foarte multe ori devin antreprenori sau investitori? Aceasta este, comprimată într-o singură propoziție, nota de plată a celor 30 de ani de neglijență: Costul nu se măsoară doar în PIB pierdut sau credite toxice semnate. Se măsoară în opțiuni de viață pe care oamenii nu au știut că le aveau.Și acela este cel mai scump cost dintre toate.
În cadrul proiectului pilot, ce reacții ați avut din partea copiilor atunci când ați discutat despre concepte precum credit, dobândă, rată bancară sau supraîndatorare?
Florin Pucheanu: Ceea ce mi-a rămas întipărit în minte cel mai pregnant este reacția elevilor în momentul în care le exemplific modul in care funcționează dobânda compusă. Când le arăt elevilor că un tânăr de 18 ani care investește 300-400 de lei pe lună (echivalentul a 4 cafele pe săptămână) într-un fond index devine milionar în lei înainte de pensie, prin simpla magie a dobânzii compuse, văd o uimire autentică, de parcă le-aș împărtăși un mare secret. Ochii mari și un amestec de uluire și revelație parcă întreabă: „De ce nu ne-a spus nimeni asta până acum?”.
Cum le explicați copiilor diferența dintre acțiuni și obligațiuni, astfel încât să înțeleagă de mici mecanismele de bază ale investițiilor și pieței de capital?
Florin Pucheanu: Le pun copiilor o întrebare: „Cine ar vrea să înceapă o afacere?”. În medie cam jumătate din mâini se ridică. Perfect. Acum avem material de lucru. Ai nevoie de 10.000 de euro ca să deschizi afacerea. Ai doar 3.000. Ai două opțiuni să obții restul:
Opțiunea 1 – Mergi la prietenul tău Andrei. Îi spui: „Investește și tu 7.000 de euro, devii asociat 70%, împărțim profitul.” Andrei devine acționar. Dacă afacerea merge strună, câștigă și el. Dacă dai faliment și vine executorul, plânge și el. Nu ți-a împrumutat bani. A cumpărat un destin comun cu tine.
Opțiunea 2 – Mergi la vecinul Ion. Îi spui: „Dă-mi 7.000 de euro, îți dau înapoi în 3 ani cu 8% dobândă pe an, indiferent ce se întâmplă cu afacerea.” Ion devine obligatar. Pe Ion nu îl interesează dacă afacerea ta este un mare succes sau dai faliment spectaculos. El vrea banii lui înapoi plus dobânda promisă. Punct.
Diferența fundamentală, într-o singură propoziție, este următoarea: Acționarul îți este ca un membru al familiei. Obligatarul îți este ca un proprietar de la care ai închiriat apartamentul.
Membrul de familie împarte cu tine și bucuriile și datoriile. Proprietarul vrea chiria la timp și nu îl interesează problemele tale.
România are o participare extrem de redusă a populației pe piața de capital. Credeți că lipsa educației financiare din școală explică de ce mulți români încă privesc Bursa ca pe un joc de noroc și nu ca pe un instrument de investiții?
Florin Pucheanu: România are în mod evident o problemă cronică de lipsă a educației financiare, situație exacerbată și de modul în care mass-media, rețelele sociale și în ultimă instanță mintea umană funcționează. Titluri de tipul: „BVB a picat dramatic” sau „Investitorii au pierdut milioane” atrag atenția și modelează percepția publică mult mai eficient decât titluri de genul: „Investitorul care a cumpărat acțiunea X în 2012 și-a înzecit banii”. Frica și senzaționalul sunt mult mai eficiente în a capta atenția decât prosperitatea lentă și plictisitoare. Aici intervine rolul educației financiare coerente și consistente în a corecta astfel de tendințe.
Nimeni nu a explicat vreodată în școală diferența esențială dintre speculatorul care pariază pe fluctuații zilnice, care chiar seamănă cu cazinoul și investitorul răbdător care cumpără valoare reală și așteaptă. A doua variantă e plictisitoare, eficientă și complet absentă din cultura noastră financiară.
Rezultatul? Puțin peste 1% din români investesc la bursă, în timp ce media europeană, unde educația financiară e mult mai prezentă în școli, se situează în jurul a 25% din populație.
Nu e o coincidență. E o relație directă de cauză și efect.
În zona asigurărilor, foarte mulți oameni cumpără polițe fără să înțeleagă exact ce acoperă. Cum poate educația financiară timpurie să schimbe relația viitorilor adulți cu noțiunea de protecție financiară și management al riscului?
Florin Pucheanu: Educația financiară timpurie transformă copii în oameni care înțeleg că viața are o doză inerentă, mai mică sau mai mare de risc și că rezultatul ultim al diferitelor scenarii alternative posibile depinde într-o mare măsură de pregătirea noastră pentru ele.
Diferența dintre un adult educat financiar și unul needucat nu stă în câte polițe are. Stă în faptul că unul știe ce cumpără și de ce, iar celălalt speră că nu va avea niciodată nevoie să afle.
Uneori le pun elevilor următoarea întrebare: „Câți dintre voi ați plecat vreodată de acasă punând și umbrela în ghiozdan, deși afară era preponderent soare?” Toată lumea râde.
Felicitări, tocmai ați înțeles ce este managementul riscului.
Ai luat umbrela nu pentru că ești pesimist sau pentru că urăști soarele. Ai luat-o pentru că știai că există un scenariu în care te vei bucura să o ai, iar utilitatea ei va depași cu mult efortul de a o fi luat-o. Asigurarea funcționează identic, doar că miza nu este părul tău, ci mașina, casa sau sănătatea ta.
Problema românească e amuzantă și tragică simultan: suntem campioni la RCA, asigurăm mașina pentru că ne obligă legea, dar ignorăm complet asigurarea locuinței, deși casa valorează de 15-20 de ori mai mult decât mașina.
Educația financiară timpurie creează oameni care iau umbrela când cerul e înnorat, fără să uite să se bucure de zilele cu soare.
Când le vorbiți copiilor despre deficit bugetar sau datorie publică, cum traduceți aceste concepte într-un limbaj accesibil? Credeți că generațiile tinere înțeleg că nota de plată a dezechilibrelor fiscale ajunge inevitabil la populație?
Florin Pucheanu: Câteva exerciții pe care le fac în clasă pe acest subiect sună cam așa: „Imaginați-vă că părinții voștri cheltuiesc în fiecare lună cu 2.000 lei mai mult decât câștigă. Împrumută diferența de la bancă. Fac asta 20 ani la rând, garantând într-un final cu diferite bunuri ale familiei. Cine credeți că plătește mai târziu?” După câteva secunde de gândire, cineva realizează și răspunde: „…Noi?”
Exact. Bun venit în relația ta cu statul. Deficitul bugetar e simplu: statul cheltuiește mai mult decât colectează. „Foarte multe state s-au obișnuit să comande la restaurant de 100 lei, cand au doar 60 în buzunar. Și fac asta de zeci de ani” le mai spun uneori copiilor pentru a transpune conceptul într-un limbaj cat mai accesibil lor.Datoria publică e suma tuturor acestor diferențe, acumulate în timp, factura pe care generația tânără o va plăti prin taxe mai mari, servicii publice mai slabe și o monedă mai fragilă.
Le explic că fiecare român s-a născut cu o datorie publică mare, fără să fi semnat nimic, fără să fi comandat nimic, fără să fi fost întrebat dacă este de acord.
Cred că generațiile tinere nu conștientizează neapărat că vor deconta la un moment dat nota de plată a dezechilibrelor fiscale. Dar o vor simți direct și stringent în prețuri și în salariile care nu ajung niciodată din urmă costul vieții. Educația financiară nu le dă puterea să șteargă datoria, dar le dă puterea să înțeleagă de unde vine și să acționeze mai responsabil pentru viitor.
Care este diferența majoră pe care ați observat-o între elevii care au avut contact cu noțiuni financiare aplicate și cei care nu au avut deloc expunere la astfel de informații?
Florin Pucheanu: Diferența nu e în inteligență. E în reflexul de a pune întrebări, de a gândi critic.
Când prezint același scenariu în clase diferite„Ai 5.000 lei economisiți. Ce faci cu ei?” răspunsurile se împart în două categorii complet distincte.
Elevul fără expunere la un minim de educație financiară răspunde reflex: „Îi cheltuiesc pe ceva ce îmi doresc de mult.”
Elevul cu o bază financiară mai solidăși mai aplicată întreabă:„ Am deja fond de urgență? Ce inflație e acum?” și ajunge singur la concluzia că este inteligent să distribuie suma între investiții, nevoi și la final, dorințe.
Aceeași sumă, aceeași vârstă, altă abordare mentală.
Concret, diferența majoră pe care am observat-o este aceasta: elevii expuși la educație financiară aplicată au înlocuit impulsul de moment cu analiza critică. Nu sunt mai cumpătați sau mai serioși. Sunt pur și simplu obișnuiți și au înțeles utilitatea inserării unui pas suplimentar între dorință și decizie.
Cel mai expresiv exemplu: doi elevi ce pareau a avea condiții similare. Unul economisea deja 100 de lei lunar pe care îi pusese într-o aplicație de economii și știa exact dobânda. Celălalt, la fel de inteligent, își cheltuia tot pe abonamente și comenzi online, fără să știe suma exactă pe care o cheltuise în ultimele 3 luni.
Diferența dintre ei nu era caracterul. Era o singură conversație pe care unul o avusese acasă și celălalt nu.Educația financiară timpurie produce oameni care știu diferența dintre a cheltui echilibrat și a cheltui inconștient, compulsiv. Și aceasta, în timp, devine diferența dintre două destine complet diferite.
Educația financiară ar trebui predată separat sau integrată transversal în matematică, economie, tehnologie și chiar în viața de zi cu zi? Ce model considerați că ar funcționa cu adevărat în România?
Florin Pucheanu: Modelul „o oră separată de educație financiară” e tentant și ușor de implementat administrativ. Este și cel mai puțin eficient. O oră izolată de realitate devine rapid o oră memorată pentru un test și uitată înainte de pauză.
Modelul care funcționează cu adevărat arată altfel:
La matematică – dobânda compusă nu e exercițiu abstract. E calculul diferenței dintre pensionarul bogat și cel sărac, separați doar de 20 de ani de economii lunare de 200 lei.
La economie – inflația nu e definiție de dicționar. E graficul puterii de cumpărare a salariului părintelui tău din ultimii 10 ani.
La tehnologie – un spreadsheet de buget personal e mai util în viață decât orice altă aplicație pe care o vor învăța vreodată.
La dirigenție – primul salariu, primul contract de muncă, prima chirie. Simulări reale, nu scenarii ipotetice.
Dar există o condiție fără de care niciun model nu funcționează: Profesorii înșiși trebuie educați financiar mai întâi.Un model teoretic predat de cineva care nu și-a făcut niciodată un buget personal e ca lecția de înot ținută pe uscat.România nu are nevoie de o nouă materie. Are nevoie ca banii să devină un subiect firesc, inclusiv la școală, prezent peste tot, explicat concret, conectat la viața reală. Firul roșu care leagă toate materiile de singura întrebare pe care elevii o au cu adevărat: „Cum fac să mă descurc în viață?”
Dacă ar exista posibilitatea extinderii programului la nivel național, care ar fi cele trei concepte financiare fundamentale pe care orice copil din România ar trebui să le înțeleagă înainte de a împlini 18 ani?
Florin Pucheanu: Mă gândesc la trei concepte puternice, care au de îndeplinit o singură misiune: să îî ajute pe copii să nu înceapăviața adultă dezarmați.
- Dobânda compusă: Cea mai puternică armă pe care o persoană disciplinată o are la dispoziție
Probabil că este singura mașinărie de avere disponibilă oricui, indiferent de salariu.
Un copil care înțelege la 16 ani că 200 lei investiți lunar timp de 40 de ani devin peste 500.000 lei nu prin magie, ci prin simpla reinvestire a câștigurilor, va lua decizii complet diferite față de unul care descoperă asta la 45 de ani.
- Bugetul Personal: Diferența dintre a trăi și a supraviețui
Nu contabilitate corporatistă. Nu spreadsheet complicat. O singură regulă simplă:
50% nevoi, 30% dorințe, 20% economii și investiții.
Românul adult mediu nu știe cât cheltuiește lunar pe abonamente active. Nici pe mâncare. Nici pe impulsuri de moment. Știe doar că nu îi ajunge, fără să știe de ce.
Un buget personal nu îți restricționează viața. Te ghideazăcum să obții mai mult cu aceeași bani.
- Datoria bună versus Datoria rea
Aceasta este, probabil, cea mai urgentă lecție pentru România, țara în care consumul a înlocuit cultura economisirii.
Datoria rea cumpără lucruri care se depreciază și te costă dobândă, credit consum pentru telefon, vacanță pe card de credit, rate la electronice.
Datoria bună cumpără active care se apreciază sau generează venit, credit ipotecar calculat inteligent, împrumut pentru investiții sau pentru educație cu randament demonstrabil.
Iată trei concepte care trebuie predate concret, cu exemple reale, înainte de 18 ani.
Astfel nu îi facem pe copii mai bogați imediat. Dar îi facem mai conștieți, mai echilibrați și mai greu de păcălit.
În contextul digitalizării accelerate și al apariției fenomenelor precum crypto, fraude online sau credite instant, considerați că educația financiară devine deja o componentă de siguranță națională economică?
Florin Pucheanu: Da. Fără nicio urmă de exagerare.
Când un adolescent de 16 ani pierde în 20 de minute economiile de un an într-o schemă crypto promovată de un influencer cu 2 milioane de urmăritori, nu avem o problemă de naivitate. Avem o vulnerabilitate sistemică.
Românii ausuferit în ultimii ani pierderi de sute de milioane de euro prin fraude financiare digitale. Victimele nu sunt doar bătrâni confuzi. Sunt ingineri, profesori, tineri absolvenți, oameni inteligenți, dar needucați financiar.
Concret, în clasă le arăt scenarii reale:
Scenariul Crypto miraculos
„Investește 1000 de lei azi, ai 10.000 mâine”. Valoarea monedei virtuale se prăbușește în câteva ore sub ochii tăi. Banii tăi se evaporă. Schemă clasică Ponzi, îmbrăcată în blockchain și terminologie tehnică menită să intimideze și să impresioneze simultan.
Scenariul Phishing bancar
Un SMS perfect care imită comunicarea cu banca ta. Un link convingător. Date bancare introduse în 30 de secunde. Cont golit în 2 minute. Se întâmplăfrecvent sub diverse forme chiar și unor oameni inteligenți darcare nu recunosc anatomia unei fraude digitale.
Numitorul comun este că victimele nu aveau o educație financiară adaptată unui mediu digital dinamic și complex.
Criminalitatea financiară digitală se bazează și atacă sistematic golurile de educație. Cu cât golul e mai mare, cu atât ținta e mai ușoară.
O țară cu un grad scăzut de alfabetizare financiară și digitală, aruncată brusc în era crypto și a altor tehnologii și produse algoritmice sofisticate, bazate mai nou pe Inteligența Artificială, fără niciun scut educațional, are în mod clar o urgență.
