Interviu cu Cătălin Daniel Constantinescu, permanent CNRS la Marsilia, despre educație, continuitate instituțională și cele cinci programe naționale care ar putea transforma cercetarea românească în dezvoltare reală
Cătălin Daniel Constantinescu: Cred că punctul de plecare al acestei discuții este educația, unul dintre factorii decisivi în organizarea viitorului unei țări, fie ea România, Franța sau orice altă societate. Viitorul de peste douăzeci de ani se construiește astăzi, în școală. O mare diferență pe care o văd în Franța este că educația nu se limitează la acumularea de cunoștințe: copiii sunt încurajați devreme să înțeleagă societatea în care vor trăi, prin stagii de explorare profesională, „stages de découverte”, în întreprinderi, laboratoare, cabinete medicale, ateliere sau afaceri cu produse artizanale. România are inițiative precum Școala Altfel, dar diferența este gradul de integrare a unor asemenea experiențe în parcursul educațional și implicarea reală a societății în formarea generației următoare. Aici începe, de fapt, răspunsul la întrebarea „Cum transformăm România?”: prin educarea copiilor pentru gândire critică, pentru verificarea informației, pentru colaborare și responsabilitate. Aceeași logică se regăsește ulterior în cercetare, în industrie și în administrație.
Cred, de asemenea, că una dintre diferențele importante dintre Franța și România este continuitatea. În Franța, dincolo de alternanța politică, există o preocupare puternică pentru funcționarea instituțiilor și pentru menținerea unor direcții strategice. În România, problema ține deopotrivă de nivelul finanțării, de competența administrativă, de selecția oamenilor și, uneori, de predominanța logicii politice asupra interesului public. Avem oameni foarte competenți, inclusiv în administrație și în mediul academic, dar de prea multe ori aceștia nu ajung în pozițiile în care pot construi pe termen lung, sau sunt împiedicați s-o facă. Cercetarea și dezvoltarea cer muncă, competență, continuitate și instituții funcționale, nu improvizație.
Experiența mea internațională a început în 2005, când eram student la master la Politehnica București, fascinat de lasere, plasmă, magnetism și interacțiunea radiației cu materia. Profesorul meu, regretatul Horia Gavrilă, a insistat să plec într-un stagiu de cercetare, iar în martie 2005 am ajuns la un laborator al CEA din Grenoble, pe teme de magnetism și materiale sub formă de straturi subțiri. În paralel, lucram la INFLPR Măgurele, pe tehnici laser și plasmă. În 2008 și 2010 am fost cercetător invitat la DTU Risø, în Danemarca, unde am învățat o lecție regăsită de atunci în multe țări nordice: regulile sunt clare și sunt respectate, iar cine le respectă e integrat foarte repede. După doctorat, un stagiu postdoctoral de un an la laboratorul LP3 din Marsilia s-a prelungit, an după an, într-o carieră întreagă: din octombrie 2014, cercetător permanent CNRS la Limoges, la IRCER, în cadrul Centre Européen de la Céramique, iar din ianuarie 2021, înapoi la Marsilia, unde studiez astăzi procesarea aditivă cu laserul.
Un lucru care mi se pare extraordinar este internaționalizarea reală a cercetării: lucrez cu studenți și cercetători din Algeria, Maroc, India, Liban, Spania, Italia, Germania, Cehia și multe alte țări și văd, în același timp, o creștere spectaculoasă a prezenței femeilor în știință. Sentimentul meu față de România rămâne dublu. Mă bucur enorm să regăsesc colegi și prieteni români foarte performanți în Germania, Elveția, Franța, Marea Britanie, Danemarca sau Cehia. În același timp mă întristează întrebarea firească: de ce nu putem face aceeași meserie, la același nivel și în aceleași condiții, și în România? Ne mândrim cu olimpicii români, dar societatea nu știe adesea ce se întâmplă cu acești oameni după olimpiadă. Avem și noi, cercetătorii, partea noastră de responsabilitate: știința nu ar trebui să rămână închisă în laborator.
Când vorbim despre domeniile strategice pentru România, cred că există un potențial extraordinar: energia și stocarea energiei, inclusiv hidrogenul și resursele din Marea Neagră, producția de energie cu emisii reduse, transporturile electrice, informatica, inteligența artificială, microelectronica și securitatea cibernetică, dar și nișe de avantaj competitiv precum materialele speciale, tehnologiile laser și plasmă sau fabricația aditivă. România a fost printre primele țări din lume care au construit și operat un laser, în anii 1960. Nu pornim de la zero. Avem istorie, competențe, infrastructuri și oameni. Problema este cum le punem împreună – iar România ar câștiga mai mult înțelegând mecanismele care funcționează în Franța sau Germania, și construindu-și propriul sistem pornind de la realitățile și avantajele sale, decât copiindu-le pur și simplu.
1. România are cercetători. Îi lipsește sistemul?
Cătălin Daniel Constantinescu: România chiar nu duce lipsă de oameni inteligenți, nici în țară, nici în diaspora, unde formăm deja o rețea extraordinară de competențe – vizibilă, pentru mine, în RIANA, proiectul european de infrastructuri de cercetare în care sunt responsabil științific CNRS pentru Franța. Problema apare atunci când această competență trebuie transformată într-o capacitate colectivă, instituțională și, în cele din urmă, economică, nu din lipsa inteligenței sau a competenței individuale. Or, cercetarea funcționează exact invers: investești astăzi într-un om, într-un laborator sau într-o idee fără să poți garanta un produs vandabil peste șase luni. Uneori rezultatul apare peste cinci sau zece ani. Dar atunci când apare, poate schimba o industrie întreagă.
Ce găsiți în Franța și nu găsiți în România?
Cătălin Daniel Constantinescu: În primul rând, liniște – prin care înțeleg consecvență și coerență. Banii sunt necesari, dar diferența fundamentală ține de faptul că finanțarea are nevoie de un cadru suficient de stabil încât să poți construi, nu doar de suma disponibilă. Ceea ce face o diferență majoră este modul în care este tratat banul public: în Franța există o cultură foarte puternică a justificării utilizării lui, chiar dacă există și aici birocrație, greșeli sau risipă. Principiul de bază rămâne clar – aceștia sunt banii tuturor, și le cere o logică, un rezultat și o responsabilitate asumată. Relațiile personale există peste tot în lume, dar ele nu pot substitui permanent competența, procedura și responsabilitatea instituțională. Mi-ar plăcea ca și în România întrebarea principală să fie „cine poate face cel mai bine acest lucru?”, nu „al cui este omul?”.
Este problema banilor, a instituțiilor, a managementului sau a politicii publice?
Este câte puțin din toate, dar aș spune că problema principală este continuitatea sistemului. Poți avea bani într-un an și să nu construiești nimic dacă anul următor programul dispare. Poți avea un laborator extraordinar și să-l blochezi printr-un management slab. Poți avea cercetători foarte buni și să-i pierzi dacă instituțiile nu le oferă perspectiva de a construi ceva. De aceea discuția nu ar trebui redusă niciodată la întrebarea „cât la sută din PIB dăm pentru cercetare?” – la fel de importante sunt: ce facem cu acești bani, pe ce perioadă, cu ce obiective, cine răspunde pentru rezultate și cum păstrăm oamenii și infrastructurile pe care tocmai le-am finanțat.
Cât contează predictibilitatea finanțării?
Enorm. Este una dintre bazele unui sistem de cercetare funcțional. În Franța există sincope, reduceri bugetare și perioade dificile, dar privit global există sentimentul că se înaintează, printr-o politică a pașilor mici și continui, combinată periodic cu investiții mari în domenii strategice: microelectronică, energie, inteligență artificială, tehnologii cuantice, sănătate. Aceasta este diferența dintre o politică de stat și un elan de moment. În cercetare ai nevoie de zece sau douăzeci de ani de consecvență, nu de doi ani de efort urmați de trei ani de pauză. România anunță periodic inițiative interesante, precum programul Diaspora Investește Acasă, la care intenționez să particip – dar întrebarea importantă este dacă va deveni parte a unei strategii durabile, nu dacă va exista și anul acesta.
Cât contează libertatea cercetătorului?
Foarte mult, dar aici nu cred că diferențele dintre Franța și România sunt fundamentale. Aș spune, poate puțin provocator, că Franța este uneori o Românie ceva mai bine organizată: are deja cercetare de nivel foarte bun, infrastructuri puternice și oameni capabili să facă știință competitivă internațional. Problema este mai degrabă de atitudine, de organizare și de încredere în oamenii competenți. Un cercetător are nevoie de libertatea de a explora, inclusiv libertatea de a greși – cercetarea fundamentală nu funcționează dacă îi ceri omului să știe rezultatul înainte de a începe experimentul. Dar libertatea înseamnă spațiul de a-ți urmări ideile, însoțit de rigoare, rezultate și responsabilitate în utilizarea resurselor publice, nu lipsa evaluării.
Cât contează existența unei instituții care să ducă rezultatul cercetării până la piață?
Foarte mult, poate chiar mai mult decât credem. Între o idee bună în laborator și un produs este o distanță enormă. Cercetătorul știe să demonstreze un principiu, dar nu este obligatoriu ca el să știe să scrie un brevet, să construiască un plan de afaceri sau să negocieze o licență – și nici nu ar trebui să i se ceară asta. Aici Franța stă mai bine: organisme precum CNRS sau CEA preiau o parte importantă din sarcinile administrative, juridice și de valorificare, iar universitățile au structuri dedicate acestei zone de tranziție. România are nevoie de o politică națională mai vizibilă și mai coerentă, de un mecanism simplu și accesibil prin care un cercetător care spune „am obținut ceva interesant” să găsească aproape automat o ușă la care să bată: cineva care să analizeze ideea, s-o verifice, să caute parteneri industriali și să ajute la finanțarea etapei dintre laborator și prototip. Pentru că nu este suficient să produci cunoaștere. Trebuie să existe un sistem capabil să o transforme în tehnologie, produs, companie sau avantaj economic.
Fête de la Science, Marsilia, 2025.
2. De la „proiect de cercetare” la „program național”
Franța nu finanțează numai proiecte de cercetare disparate. Există o încercare explicită de a identifica domenii în care statul vrea să construiască o capacitate științifică, tehnologică și industrială pe termen lung. Un exemplu foarte bun este France 2030, lansat în 2021, cu o anvelopă de aproximativ 54 de miliarde de euro, care acoperă întregul traseu al inovării, de la cercetarea fundamentală până la industrializare, coordonat de Secrétariat général pour l’investissement și implementat prin ANR, Bpifrance, ADEME. Numai pentru cercetare, aproximativ 3 miliarde de euro sunt alocate celor 43 de programe și echipamente prioritare (PEPR), de la electronică și hidrogen până la tehnologii cuantice. România are, la rândul ei, PNCDI IV – deci mecanismele nu lipsesc. Diferența e de anvergură, continuitate, capacitate financiară și legătură sistematică între cercetare și industrie.
Cum se naște în Franța un astfel de program?
De foarte multe ori, dintr-o necesitate industrială: companii precum Thales, Safran sau EDF știu relativ bine de ce tehnologii vor avea nevoie peste zece sau douăzeci de ani, industria transmite aceste nevoi, cercetarea identifică obstacolele științifice, iar statul poate decide că domeniul e suficient de important pentru a deveni prioritate națională. Am văzut acest mecanism concret la Limoges, unde se lucra pe necesități tehnologice reale, nu pe subiecte alese pentru că „sună bine” – la fel cum se întâmplă azi în microelectronică, unde Europa a constatat cât de vulnerabilă devine când lanțurile de producție a semiconductorilor sunt localizate în alte regiuni ale lumii. România, cu alte dimensiuni economice, poate porni de la infrastructurile pe care le are deja și le poate consolida acolo unde există competență reală – dar politica ar trebui gândită european, cu fiecare stat jucând rolul pe care îl joacă cel mai bine, nu izolat.
Cine spune: „Aceasta este o prioritate națională”?
Formal, statul decide. În realitate, o prioritate serioasă apare din dialogul dintre industrie, comunitatea științifică și decidentul politic. Franța are aici avantajul unei tradiții industriale puternice: este singurul stat al UE cu armă nucleară și industrie nucleară civilă extinsă, un pilon al programelor Airbus și Ariane, cu industrie navală militară și mari infrastructuri științifice. Există un cerc virtuos – industria formulează nevoi, cercetarea dezvoltă soluții, statul finanțează domeniile strategice, iar noile tehnologii permit industriei să rămână competitivă. Un exemplu apropiat de România este Dacia: investiția franceză aduce, dincolo de capital, furnizori, competențe, inginerie și locuri de muncă în jurul ei.
Cine scrie arhitectura programului?
Tot comunitatea științifică, împreună cu decidentul public, dar cu roluri clar separate: politicianul nu dictează cercetătorului cum să facă știință, iar cercetătorul nu decide singur politica industrială a țării. Politicul spune „avem nevoie ca în zece ani să avem autonomie în acest domeniu”, industria spune „acestea sunt problemele de rezolvat”, cercetătorii spun „acestea sunt barierele și mijloacele necesare”. Abia din întâlnirea celor trei voci se construiește programul – un model mult mai sănătos decât situația în care o temă de finanțare apare fără continuitate, iar proiectul se termină după trei ani, cu toată lumea căutând din nou următorul apel.
Cine finanțează?
Sursele sunt foarte diverse: finanțare națională prin stat și agenții precum ANR, investiții strategice prin France 2030, programe europene, finanțări regionale și colaborări industriale – o regiune poate considera că o competență științifică merită investiție pentru economia ei locală. Franța investește și în circulația internațională a cercetătorilor: anul trecut, laboratorul nostru din Marsilia a găzduit un coleg din Irak timp de șase luni, anul acesta lucrez cu un coleg din Brazilia, iar anul viitor este prevăzută o colaborare cu un coleg din România. Aș vrea să văd mai multă inițiativă venită de jos în sus, de la regiuni, orașe și companii – nu orice idee bună pentru Iași, Cluj sau Constanța ar trebui să aștepte o decizie centrală.
Cine selectează cercetătorii?
De regulă, se construiesc proiecte și echipe, uneori din mai multe laboratoare, universități, companii și țări, apoi intervine evaluarea competitivă. Mecanismul nu e fundamental diferit de cel din România. Diferența apare din nou la scară și continuitate: dacă formezi o echipă excelentă pentru trei ani și apoi nu-i mai oferi nicio perspectivă, pierzi o parte din investiție.
Cine urmărește rezultatele?
Finanțatorul – și este normal să fie așa. Dacă utilizezi bani publici, ai de explicat ce ai făcut cu ei, prin rapoarte, obiective și evaluări. Același lucru există și în România. Dar ar trebui să facem o distincție între control și birocrație: cercetătorul trebuie controlat în privința rezultatului, dar nu ar trebui sufocat cu proceduri care ajung să consume mai mult timp decât cercetarea însăși.
Când intră companiile în proiect?
Depinde de proiect. Uneori sunt acolo de la început, pentru că problema pornește chiar de la industrie. Alteori intră după ce cercetarea fundamentală a produs un rezultat suficient de matur. Nu există o rețetă unică – important este să existe o punte funcțională între cele două lumi, ca cercetătorul să nu descopere la finalul proiectului că nu cunoaște pe nimeni din industria care ar putea utiliza rezultatul său.
Cum se trece de la laborator la prototip și apoi la producție?
Este o cale lungă, și exact aici se pierd multe rezultate excelente. Un exemplu din activitatea mea: colaborez cu colegi de la un institut din Marsilia care dezvoltă materiale fotovoltaice sub formă de straturi subțiri – ei au experiența materialului, noi avem experiența interacțiunii laser–materie și procesarea suprafețelor. Din întâlnirea competențelor a rezultat o serie de brevete și un spin-off care lucrează acum la o aplicație industrială – poate, dacă lucrurile merg până la capăt, suprafețe fotovoltaice integrate în clădiri, vehicule sau ambarcațiuni. Dar între experimentul reușit în laborator și produsul cumpărat de client este o distanță enormă: tehnologia trebuie optimizată, viteza de procesare crescută, costul redus, produsele certificate. Brevetul nu este finalul cercetării aplicative. De multe ori este doar începutul.
Dacă mâine Guvernul României v-ar spune: „Alegeți un domeniu strategic și construiți un program național”, ce ați face în primele 100 de zile?
Prima mea întrebare ar fi simplă: care este bugetul, și pentru câți ani pot conta pe el? A doua: care sunt restricțiile? Nu aș accepta să construiesc o strategie de zece ani cu un buget despre care nu știm dacă mai există anul viitor. Apoi aș forma o echipă mică și foarte competitivă, cu oameni din industrie, economie, transfer tehnologic și diaspora, alături de cercetători. În primele 100 de zile nu aș cumpăra aparatură. Aș face inventarul: ce institute, universități, echipamente, oameni, companii și brevete avem deja, ce infrastructuri sunt subutilizate și ce există deja la nivel european, ca să nu fie dublat degeaba.
Abia după această cartografiere aș stabili obiective clare, măsurabile și limitate în timp – nu „România va deveni lider mondial”, ci, de exemplu: în cinci ani, două linii pilot, zece brevete cu potențial industrial real, trei tehnologii transferate către companii, o sută de specialiști formați, douăzeci de cercetători atrași din diaspora, două sau trei companii deep-tech create. Și aș introduce industria în program de la început, nu după cinci ani. Cred, de asemenea, că România ar trebui să facă un audit serios al patrimoniului său de cercetare: avem institute subfinanțate, infrastructuri excelente neutilizate la capacitatea reală, active pierdute sau fragmentate de-a lungul tranziției economice. Uneori, zece milioane investite inteligent într-un institut existent produc mai mult decât o clădire nouă care, după inaugurare, își caută singură oameni și bani de funcționare. Recuperarea și modernizarea unui institut poate deveni ea însăși un proiect de dezvoltare regională.
3. România își alege domeniile de viitor
Dacă ați avea puterea să construiți cinci programe naționale de cercetare pentru România, care ar fi acestea?
Înainte să aleg cele cinci programe, aș pune un lucru deasupra tuturor: educația. Fără ea, riscăm ca peste douăzeci de ani să avem infrastructuri extraordinare și prea puțini oameni capabili să le utilizeze – toate strategiile ar rămâne parțial niște documente. România nu pornește de la zero: există deja Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022-2027, PNCDI IV și strategii distincte, inclusiv în inteligență artificială și tehnologii cuantice. Aș concentra resursele pe cinci mari programe, nu inventa alte cincizeci de priorități.
- Climă, apă, infrastructură și economie circulară
Poate nu este domeniul care sună cel mai spectaculos tehnologic, dar cred că este unul dintre cele mai importante pentru deceniile următoare. Avem nevoie de monitorizarea sistematică a apei, solului, precipitațiilor și fenomenelor extreme, de modele climatice regionale mai bune și de răspunsuri clare la întrebări precum: unde apare seceta, cum administrăm apa pentru agricultură și industrie, cum adaptăm orașele la temperaturi tot mai ridicate. Economia circulară e, pentru o țară fără cantități nelimitate de materii prime, politică industrială: recuperarea materialelor și reducerea consumurilor înseamnă inclusiv independență economică, nu doar un discurs ecologic. - Biotehnologii, agricultură inteligentă și securitate alimentară
România are un avantaj extraordinar tratat uneori cu prea puțină atenție: agricultura, biodiversitatea și resursele genetice proprii. Aici aș construi un program care să reunească genetica vegetală, biotehnologiile, agricultura de precizie, senzorii și adaptarea culturilor la schimbările climatice. Un exemplu concret este Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău, instituție publică în coordonarea Ministerului Agriculturii, care conservă, cercetează și caracterizează patrimoniul genetic românesc. Într-o lume în care clima se schimbă, o varietate tradițională azi neinteresantă economic poate conține exact rezistența la secetă sau la boli de care vom avea nevoie mâine. Agricultura inteligentă înseamnă genetică, biologie, meteorologie, sateliți, senzori și experiența agricultorului, puse împreună pentru a produce mai eficient, nu doar un tractor cu GPS. - Energie, stocare, hidrogen și rețele inteligente
Nu aș separa artificial energia regenerabilă, stocarea, hidrogenul și rețelele electrice – sunt componente ale aceluiași sistem. Dacă dezvoltăm masiv energia fotovoltaică și eoliană, apare imediat problema variabilității producției, iar aici intervin stocarea, bateriile, hidrogenul și managementul inteligent al rețelelor. România are un mix energetic divers – hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, potențial solar și eolian, resursele din Marea Neagră – și ar trebui să privească hidrogenul integrat în industrie, stocarea energiei și chimie, nu ca program izolat doar pentru că e o temă europeană la modă. În același program aș investi serios în rețele electrice: rețeaua viitorului are milioane de producători și consumatori simultani, nu doar o centrală care produce și milioane de consumatori pasivi. - Materiale avansate, microelectronică și tehnologii pentru industria românească
Aici intru, evident, mai aproape de domeniul meu. Orice tehnologie sofisticată are la bază un material – un automobil electric, un satelit sau o turbină eoliană există pentru că cineva a știut să producă și să proceseze materiale cu anumite proprietăți. România are tradiție în fizică, chimie, inginerie electrică, materiale, lasere și microelectronică. Nu cred că ar trebui să reproducem industria de semiconductori a Taiwanului sau a Coreei de Sud – ar fi nerealist. Putem identifica nișe în lanțul european al microelectronicii și materialelor avansate unde există deja oameni, infrastructură și competență. O țară nu trebuie neapărat să domine o industrie întreagă – poate deveni indispensabilă într-o bucată importantă din ea. Aici aș pune accent pe cercetarea care poate merge mâine într-o întreprindere românească și spune concret: putem reduce consumul energetic, putem face această piesă mai rezistentă, putem automatiza acest proces. - Inteligență artificială, date și securitate cibernetică
Din fericire, în România există deja mulți oameni foarte competenți în informatică și inteligență artificială, mulți lucrând bine în mediul privat – și nu cred că statul ar trebui să încerce să înlocuiască ceea ce piața face deja bine. Rolul statului ar fi acolo unde piața investește mai greu: cercetare pe termen lung, infrastructură de calcul, acces la date, formarea specialiștilor și securitatea infrastructurilor critice. Aș evita eticheta „AI” pusă pe orice proiect doar pentru că termenul e atractiv – inteligența artificială este un instrument, iar întrebarea reală este ce problemă rezolvăm cu ea: optimizăm o rețea energetică, anticipăm seceta, identificăm o boală a unei culturi?
Robotica, medicina personalizată, tehnologiile cuantice, apărarea și tehnologiile dual-use sunt, evident, domenii la fel de valoroase, dar aici prefer să nu pretind o experiență pe care nu o am – există specialiști români mult mai bine poziționați decât mine pentru a spune cum ar trebui construit un program în aceste zone. Alegând doar cinci, aleg în funcție de România, nu de modă, pe cinci direcții: climă, apă, infrastructură și economie circulară, apoi biotehnologii, agricultură inteligentă și securitate alimentară, apoi energie, stocare, hidrogen și rețele inteligente, apoi materiale avansate, microelectronică și tehnologii industriale, și în final inteligență artificială, date și securitate cibernetică.
Dar acestea nu ar trebui să fie cinci insule. Inteligența artificială ajută agricultura, materialele avansate ajută energia, energia se leagă de industrie, studiile climatice intră în agricultură și infrastructură. Adevărata strategie nu este lista celor cinci programe. Este ceea ce construim între ele, precum celulele gliale care unesc neuronii din creier. Și nu aș începe niciunul dintre aceste programe prin a construi imediat clădiri noi – aș începe prin a identifica oamenii și infrastructurile pe care România le are deja: universitățile, institutele naționale, stațiunile de cercetare, băncile de resurse genetice, companiile, diaspora. Abia apoi aș vedea ce lipsește. România are obiceiul de a spune uneori că abia acum începe să facă ceva. În realitate, în foarte multe dintre aceste domenii, a început deja de mult. Îi rămâne doar să înceteze să înceapă mereu de la început.
Constantinescu Cătălin Daniel este cercetător științific principal la Centrul Național de Cercetare din Marsillia.
Interviu realizat de Bogdan Petre și editat de Laurențiu Ciornei.
