Ultimele zile au adus un spectacol pe care îl cunoaștem prea bine încă din ciclurile politice trecute, un spectacol reluat de fiecare dată când o inițiativă a taberei progresiste, fie Strategia națională pentru conservarea biodiversității, fie legea salarizării unitare, întâlnește o rezistență firească, iar spectrul pierderii banilor din PNRR este scos atunci din sertar cu graba unui exorcism. Panica devine argument, iar argumentul devine curând o formă subtilă de presiune morală îndreptată chiar împotriva celor care ar trebui să înțeleagă mecanismul cel mai bine. Merită, prin urmare, să lăsăm deoparte zgomotul zilei și să întrebăm, cu răceala pe care orice bilanț serios o pretinde, cât adevăr conține povestea banilor europeni care ne obligă, se pare, mai mult decât pe oricare alt popor al Uniunii.
Absorbția nu este un dar, ci o factură plătită la termenul stabilit de altcineva
Zeci de mii de aprecieri și felicitări au însoțit, zilele trecute, anunțul unui oficial guvernamental legat de miliardele „absorbite” din fondurile PNRR, o bucurie sinceră și, în același timp, profund neinformată despre felul în care funcționează de fapt mecanismul pe care îl aplaudă, dat fiind că o autostradă românească are nevoie, în medie, de șapte ani pentru a trece de la idee la asfalt, indiferent dacă vorbim despre treizeci și cinci de kilometri sau despre două sute cincizeci, iar jumătate din acest răstimp se scurge în acte, studii de fezabilitate, proiect tehnic, avize de mediu care la noi durează mai bine de un an, exproprieri, licitații și contestațiile care le urmează cu o regularitate aproape rituală.
Dacă privim limbajul strict al mecanismului, observăm că absorbția nu înseamnă altceva decât plăți deja efectuate, adică acel moment în care firma a terminat lucrarea, lucrarea a fost verificată, verificarea a primit aprobare, iar abia atunci s-a semnat ordinul de plată, un lanț întreg de proceduri pe care comunicarea publică îl comprimă bucuros într-o singură cifră triumfătoare, motiv pentru care un oficial care anunță absorbția a semnat, în realitate, doar o factură ajunsă la termenul ei, iar meritul unei asemenea semnături revine în cea mai mare parte funcționarilor care au dus lucrarea până la capăt, și nu politicienilor care apar în fotografia de la tăierea panglicii, ceea ce ar trebui să ne convingă că a venit momentul să vorbim mai des și mai direct despre problemele reale ale mecanismului, nu doar despre cifra finală, frumos rotunjită pentru rețelele sociale.
De la aproape treizeci de miliarde am ajuns la puțin peste douăzeci
România a pornit în 2021 cu un plan de aproximativ 29,2 miliarde de euro, revizuit ulterior la 28,5 miliarde, împărțit între 13,6 miliarde de euro sub formă de granturi și 14,9 miliarde sub formă de împrumuturi, însă documentele europene aprobate în iulie 2026 arată o cu totul altă realitate, în care costul estimat al planului a coborât la 20,106 miliarde de euro, din care 13,566 miliarde reprezintă o contribuție financiară nerambursabilă, iar restul, maximum 6,541 miliarde, rămâne împrumut care va fi rambursat împreună cu dobânda aferentă.
Dincolo de aparența contabilă, diferența dintre grant și credit ține de esența financiară a mecanismului, întrucât grantul mărește resursele fără să nască o datorie egală cu suma primită, în vreme ce creditul mărește simultan disponibilul și datoria publică, iar reducerea drastică a componentei de credit poate fi citită drept prudență, deși exprimă totodată eliminarea unor investiții pe care administrația nu le mai putea duce la bun sfârșit în calendarul impus de la Bruxelles, astfel încât cele aproape treizeci de miliarde despre care se vorbește încă în discursul public au dispărut deja din realitatea contractuală, iar suma rămasă cuprinde peste șase miliarde de euro pe care România îi va plăti înapoi.
Prețul ascultării, pe care nimeni altcineva nu îl plătește în aceeași monedă
Aici se află miezul adevărat al discuției, cel pe care propaganda zilelor trecute preferă să îl ocolească, dat fiind că Roma antică avea o instituție numită clientela, prin care un patron oferea protecție și resurse unui om liber, iar acesta din urmă rămânea dator, în schimb, cu supunere politică și cu vot pe stradă atunci când patronul avea nevoie de el, o relație care nu era niciodată una între egali, oricât de generoasă părea dania inițială.
Față de Bruxelles, România trăiește o variantă administrativă a aceleiași relații, în care banii vin însoțiți de jaloane, ținte, rapoarte de progres și, tot mai des, de condiționalități care depășesc simpla disciplină bugetară și ating direct arhitectura legilor interne, așa cum s-a întâmplat cu Strategia națională pentru conservarea biodiversității, construită fără cadastru forestier complet, fără cadastru agricol la zi și fără o evidență reală a stânelor și a suprafețelor pe care le ocupă, iar totuși orice observație asupra acestei lipse de rigoare științifică este întâmpinată cu amenințarea pierderii unei tranșe.
Un tratament asemănător a cunoscut și legea salarizării unitare, transformată dintr-o discuție tehnică despre echitate într-un test de loialitate față de jaloanele semnate cu ani în urmă, de o guvernare care nu mai este cea de astăzi, iar niciun alt stat membru nu își vede politica internă dictată cu aceeași minuțiozitate din exterior, pentru simplul motiv că niciun alt stat membru nu a acceptat, cu atâta docilitate, să transforme fiecare condiționalitate europeană într-o axiomă morală internă. ”Nu scad salariile” – se jură cu foc guvernanții, dar în schimb scad drastic veniturile (salarii+sporuri).
Ce cumpărăm cu adevărat, dincolo de fotografia inaugurării
Peste un miliard de euro a fost alocat dotării unităților de învățământ cu laboratoare, table interactive și echipamente digitale, în vreme ce populația școlară a scăzut cu 6,5 procente, iar declinul lovește tocmai comunitățile rurale unde investiția ar fi trebuit să conteze cel mai mult, în vreme ce programul de împăduriri a pornit cu o țintă de 56.000 de hectare și 730 de milioane de euro, iar astăzi ținta a coborât la 18.000 de hectare, cu o alocare de puțin peste 300 de milioane, ceea ce nu a împiedicat România să anunțe, cu satisfacție, depășirea obiectivului micșorat, uitând să mai amintească faptul că obiectivul inițial a fost părăsit pe drum, împreună cu sutele de proprietari care își pregătiseră proiectele pe cont propriu.
În sănătate, aparatura modernă ajunge adesea într-o arhitectură instituțională fragilă, cu deficit de specialiști și contracte de mentenanță costisitoare, astfel încât beneficiul medical real apare mult mai târziu decât recepția tehnică a echipamentului, atunci când apare, iar în fiecare dintre aceste cazuri confundăm obiectul cumpărat cu serviciul creat, transformând tomograful, în comunicatul de presă cu panglică tăiată solemn, laboratorul școlar în reformă educațională și hectarul plantat, peste noapte, în biruință ecologică, deși pădurea adevărată se măsoară în decenii, iar nu în declarații zgomotoase pentru presa aservită.
Adevărul dintre miliardele primite și libertatea pe care am cedat-o pentru ele
Nu suntem, cu siguranță, singurul popor pe care istoria l-a pus în fața unei alegeri între resursă și autonomie, însă suntem, poate, singurul care a decis să transforme această alegere într-un test de credință, în care orice îndoială asupra prețului plătit este tratată drept trădare, iar adevărul dintre entuziasmul necondiționat al unora și suspiciunea totală a altora se așază, ca de obicei, undeva la mijloc, acolo unde nimeni nu are chef să îl caute.
Fondurile europene rămân un avantaj real pentru o economie care nu și-ar fi permis, singură, ritmul acestor investiții. Condiționalitățile care le însoțesc depășesc însă, în cazul românesc, simpla disciplină financiară și ajung să dicteze felul în care ne gândim propriile legi, propriile strategii și propriul viitor administrativ. Nu suntem proștii de serviciu ai Europei, pentru simplul motiv că nimeni nu ne-a obligat să acceptăm fiecare condiție cu genunchiul la piept. Suntem, mai degrabă, un stat care a preferat confortul dependenței față de disciplina construirii propriei capacități, iar acest obicei, mult mai vechi decât PNRR, va rămâne mult după ultima tranșă plătită.
