Trish Greenhalgh
Profesor de științe în domeniul îngrijirii medicale primare
la Universitatea din Oxford
În data de 31 iulie 2020, colegiul meu din cadrul Universității din Oxford a găzduit un seminar pe Zoom, la care au vorbit mai mulți oameni de știință renumiți pe plan internațional. Sesiunea a fost inițial dedicată profesorilor interni, dar, datorită practicilor inspirate de pandemie, de diseminare cât mai largă a rezultatelor științifice, au fost invitați și alți cercetători și membri interesați ai publicului. Când a venit rândul meu să vorbesc, mi-am deschis documentul în PowerPoint și am fost imediat asediată de mesaje abuzive în fereastra de chat.
Titlul prezentării mele a fost „Explicarea divergențelor internaționale referitor la politicile de purtare a măștii în timpul pandemiei de COVID-19”, dar puteam foarte bine să vorbesc despre carantine, despre testări și monitorizări, protecție sau despre zeci de alte subiecte legate de aceasta. În fiecare dintre cazuri, legiuitorii ne-au asigurat, încă de la instalarea pandemiei, de faptul că ei „urmăresc știința” și, cu toate acestea, „știința” legată de acele subiecte nu a fost încă stabilită cu certitudine. Aproape fiecare nouă publicație era contestată, uneori de către colegi savanți, iar uneori – în mod agresiv și chiar violent – de către membri ai publicului.
Cum am reușit eu, un doctor și profesor la Oxford, să atrag un astfel de alai de abuzatori care să dispună de timpul și de energia necesare să mă urmărească prin porțile (virtuale) ale unui seminar academic? Cine a organizat acești trolli și de ce au simțit nevoia să îmi umple căsuța poștală cu obscenități și amenințări?
Haideți să ne întoarcem la primăvara anului 2020, când COVID-19 mătura lumea, iar cercetările progresau într-un ritm și la o scară fără precedent. Bazele de date științifice s-au înfundat rapid cu tiraje preliminare a căror proveniență și calitate erau greu de judecat. Deși au fost rezolvate rapid câteva necunoscute legate de virus, multe dintre ele nu s-au soluționat. Multe descoperiri erau ambigue, incomplete, de nereprodus sau irelevante, dar fiecare dintre ele avea implicații ample pentru viețile și mijloacele de trai ale miliardelor de oameni.
Aceia dintre noi care își câștigă traiul din cercetarea științifică obișnuiau să deplângă faptul că descoperirile noastre nu atrăgeau prea multă atenție din partea cuiva, cu excepția câtorva colegi din mediul academic. Afirmații memorabile precum cea potrivit căreia jumătate dintre lucrările noastre științifice nu sunt citite niciodată sau că este necesară o medie de 17 ani pentru ca rezultatele unei cercetări să aibă un impact real pot fi apocrife, dar, cu toate acestea, surprindeau o problemă reală. Oamenii de știință ca mine nu au anticipat niciodată că vom fi catapultați într-un univers-oglindă în care lobbyiștii profită de tirajele noastre preliminarii pentru propriile scopuri, înainte ca noi să fi răspuns criticilor omologilor noștri evaluatori.
În acest cadru similar celui din „Alice în Țara Minunilor”, răspunsul publicului vizavi de știință a fost atât de magnific, încât este imposibil de controlat. „Faptele”, fie ele generate și publicate cu bună credință, sunt imediat trecute printr-o măcinătoare de carne ideologică și sunt turnate într-un mulaj politic, în timp ce incertitudinea științifică devine o armă în mâna oficialilor aleși și a interesului celor nealeși.
În aceste condiții, comportamentul normal al științei devine un exercițiu tensionat. Odată ce plasezi un fapt – indiferent cu câtă precauție – în domeniul public, acesta rămâne acolo. Nu există luări înapoi și cu cât ne scapă răspunsuri definitive la întrebări științifice stringente, cu atât presupunerile eronate ale cercetătorilor, concluziile premature, rivalitățile academice, alianțele politice și viețile private devin subiectul principal. Pentru trolli, suntem cu toții „la cuțite”.
Avalanșele de abuz, furie, ură, intimidare și obscenități direcționate către mine în timpul seminarului de pe Zoom au provenit de la un utilizator anonim care s-a conectat având identitatea unui bărbat alb. Violența sa verbală a fost un exemplu clasic a ceea ce savanții au denumit „masculinitate toxică albă”. Această categorie de comportament include, de asemenea, o tutelă agresivă și emoțională de adevăruri imuabile (dar nefundamentate); discreditarea presupuselor trăsături feminine (inclusiv recunoașterea vulnerabilității și a incertitudinii, exprimarea grijii față de alții și luarea unor măsuri de precauție de bun simț, precum purtarea măștii); și descrierea oponenților prin termeni precum „fulg de zăpadă” sau „oaie”.
Dezinformarea, minciuna și jumătățile răstălmăcite de adevăr nu sunt o noutate. Dar, așa cum susținea filozoful Jayson Harsin, „infodemia” postadevăr creeată în jurul COVID-19 este în același timp mai mare și mai sinistră decât orice altceva întâlnit în crize anterioare ale sistemului de sănătate publică. Pentru cei care caută să transforme informațiile în arme, care să servească propriului lor scop, suprasaturația de tiraje preliminare științifice, acumulate ca răspuns al pandemiei, este mană cerească.
COVID-19 a schimbat, poate, știința pentru totdeauna. Pandemia și șocurile ulterioare au zdruncinat stâlpii investigației imparțiale, forțându-ne să reconsiderăm modul în care sunt raportate rezultatele academice, felul în care sunt diseminate și împărtășite publicului. Nu putem să ieșim din gaura iepurelui și să ne întoarcem la un statu-quo de seminarii cu puțini participanți. Pentru viitorul apropiat, știința va fi un fel de acțiune publică și comunicarea științifică va fi o bătaie cu pumnii fără mănuși între actorii de bună credință și trolli.
Cum putem supraviețui acestora? Pentru început, va trebui ca noi, oamenii de știință să fim mai introspecți, prin dezvoltarea unei conștientizări crescute a propriilor noastre identități, valori și angajamente etice, ca cercetători care lucrează pentru binele public. Acceptarea acestui rol înseamnă implicarea – indiferent cât de dureroasă – în lovituri cu critici și denigrări. Prin citirea atentă a criticilor și a atacurilor personale primite, ne putem da seama mai bine de climatul politic curent și putem identifica posibile metode de protecție a cunoștințelor empirice. Dar, pentru a fi eficienți, va trebui să recurgem la efortul epistemologic de a ne apăra presupunerile fundamentale despre natura realității și cum acea realitate poate fi cunoscută.
Oamenii de știință trebuie, de asemenea, să se specializeze în deconstructivism. Pentru a depăși încercările de a distorsiona rezultatele noastre, trebuie să identificăm și apoi să eludăm constrângerile anumitor discursuri și convenții lingvistice.
Aveți în vedere Marea Declarație Barrington, o lucrare recent publicată și o petiție lansată de un grup de cadre universitare marginalizate care pledează pentru strategia imunizării în masă ca metodă de gestionare a COVID-19. Propunerea lor – conform căreia populațiile „vulnerabile” ar trebui să fie îngrădite, în timp ce populația „nevulnerabilă” poate să-și continue viața fără restricții – se bazează pe dezinformare, dar a fost prezentată ca o cercetare științifică respectabilă. Și deși a fost imediat combătută de cercetătorii convenționali, cele mai eficiente combateri au venit din partea utilizatorilor obișnuiți care au semnat foarte cizelata petiție online cu denumiri precum „Dr. Johnny Pantalonicupârț”, „Profesorul Namnici Ceamaivagaidee” și „Dl Banana Rama”.
Ar trebui să ne ridicăm pălăria în fața Dr. Pantalonicupârț. Mesajul pentru trolli este că ne-am dat jos mănușile și le înțelegem jocul. De fapt, îmi voi utiliza propriul meu comportament de troll ca informație în următoarea mea lucrare.
Trish Greenhalgh este profesor de științe în domeniul îngrijirii medicale primare la Departamentul Nuffield de Științe în Domeniul Îngrijirii Medicale Primare al Universității Oxford.
