AVANTAJUL ROMÂNESC. Episodul II
Dunărea intră în România la Baziaș și ajunge în Marea Neagră după un parcurs de 1.075 de kilometri, echivalent cu aproape 38% din întreaga sa curgere europeană de circa 2.850 de kilometri. Țara are, alături de marele fluviu, arcul carpatic din care coboară aproape întreaga rețea hidrografică interioară, izvoare termale cunoscute și folosite încă din Antichitate, precum și o deltă înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Această geografie spectaculoasă a așezat în imaginarul românesc convingerea unei abundențe hidrologice aproape inepuizabile. Realitatea statistică desface însă iluzia, fiindcă apa rămâne pentru România o resursă fragilă, distribuită inegal și administrată vreme de decenii cu o neglijență pe care nici Dunărea, nici miile de kilometri de râuri nu o mai pot ascunde. Din toate aceste motive, imaginea pe care România o are despre propria ei relație cu apa este una de abundență de la sine înțeleasă. Realitatea statistică spune altceva, iar acest episod pleacă tocmai de la contrazicerea unei convingeri confortabile: apa nu este pentru România o bogăție evidentă, ci o resursă fragilă, gestionată de multe decenii cu o neglijență pe care numărul mare de kilometri de râu nu o poate ascunde.
Thales și paradoxul unei bogății care nu se vede
Thales din Milet, cel dintâi dintre filosofii pe care tradiția occidentală îi numește pe nume, susținea că apa este arché, principiul din care se naște tot ce e viu și tot ce dăinuie în lume. Alegerea lui nu era întâmplătoare. Apa părea inepuizabilă privitorului antic, prezentă în ploaie, în râu, în mare, în corpul viu, o substanță care circula fără să se termine niciodată. România moștenește, într-o formă laicizată, aceeași intuiție, convingerea difuză că, având Dunărea și Carpații, apa nu poate fi cu adevărat o problemă. Cifrele arată contrariul. Resursa de apă utilizabilă a țării este de circa 40 de miliarde de metri cubi anual, ceea ce înseamnă aproximativ 1.900 de metri cubi pe locuitor, un nivel apropiat de pragul de 1.700 de metri cubi la care Organizația Națiunilor Unite consideră că o țară intră în stres hidric. România se află astfel, alături de Polonia, Cehia, Cipru și Malta, printre statele Uniunii Europene cu cele mai reduse resurse de apă dulce raportate la populație, la mare distanță de Croația, care dispune de peste 27.000 de metri cubi pe locuitor, sau de Finlanda și Suedia, cu aproape 20.000. Paradoxul are, în fond, o explicație simplă: o parte importantă din apa care traversează România vine din afara granițelor, prin Dunăre, ceea ce înseamnă că securitatea hidrică a țării depinde, într-o măsură pe care rar o recunoaștem, de decizii luate în alte zece state riverane.
Un colos distrus în douăzeci de ani
Nicăieri diferența dintre bogăția aparentă și administrarea reală nu este mai vizibilă decât în sistemul național de irigații. Înainte de 1990, România dispunea de o infrastructură de irigații care acoperea aproximativ 3,2 milioane de hectare, unul dintre cele mai extinse sisteme din estul Europei, construit prin canale, stații de pompare și conducte care aduceau apa Dunării și a râurilor interioare direct pe câmp. Județul Constanța era, în epocă, un model național: din cele 484.000 de hectare agricole ale sale, 420.000, adică aproape 87%, erau irigate. La numai trei decenii distanță, suprafața amenajată pentru irigații în același județ scăzuse la puțin peste 100.000 de hectare, iar suprafața efectiv udată reprezenta o fracțiune și mai mică din acest total. La nivel național, din cele peste trei milioane de hectare amenajate pe hârtie, suprafața efectiv irigată într-un an obișnuit se situează undeva sub 10% din terenul arabil al țării. Cauza nu a fost seceta, ci demontarea sistematică a infrastructurii înseși, stații de pompare dezmembrate, conducte de cupru sustrase, dale de beton scoase din canale și vândute drept fier vechi și material de construcție, într-un proces de destructurare care s-a întins pe tot parcursul anilor 1990.
Heraclit spunea că în același râu nu poți intra de două ori, pentru că apa care curge nu mai este niciodată aceeași. România a demonstrat, fără să vrea, o variantă administrativă a acestei observații: nici sistemul care controla cândva acel râu nu a mai rămas același, doar că, în loc să se transforme printr-o evoluție firească, a fost pur și simplu lăsat să se scurgă printre degete, transformat treptat în fier vechi și în canale năpădite de buruieni. Este exemplul cel mai limpede al ceea ce Aristotel ar fi numit chrematistică regresivă, extragere de valoare imediată, sub forma metalului furat, în locul administrării unei infrastructuri gândite să producă recolte sigure vreme de generații.
Fluviul care nu ne aparține în întregime
Dunărea rămâne, totuși, dovada că administrarea comună a apei poate funcționa atunci când voința politică se dovedește pe măsura mizei. Complexul hidroenergetic de la Porțile de Fier, construit și exploatat în comun cu Serbia, este una dintre cele mai mari amenajări hidroenergetice de pe un fluviu european, o infrastructură ridicată în plină epocă a Războiului Rece, când cooperarea între cele două state a reușit ceea ce ideologia din jurul ei rareori permitea în alte domenii. Astăzi, fluviul continuă să fie o resursă esențială pentru energie, pentru transport și pentru irigații, dar rămâne și un teren de negociere permanentă cu celelalte nouă state riverane, de la navigabilitate până la calitatea apei și la debitele minime garantate în perioadele de secetă, tot mai frecvente pe măsură ce clima se schimbă. Nicio strategie națională a apei nu poate fi completă fără o poziție clară a României în această diplomație fluvială, pentru simplul motiv că o mare parte din resursa despre care vorbim nu se naște și nu se termină în interiorul granițelor țării.
Apa pe care încă nu am dus-o acasă
Cea mai dureroasă dimensiune a acestui episod nu ține, totuși, de fluvii sau de tratate internaționale, ci de robinetul din fiecare gospodărie. În 2024, doar 77,6% din populația României era conectată la sistemul public de alimentare cu apă, sub media Uniunii Europene, care depășește 94%. La canalizare, situația este și mai gravă: 60,7% din populația rezidentă avea locuința racordată la un sistem de canalizare, față de o medie europeană de peste 81%. Diferența dintre urban și rural este cea care spune adevărul întreg: în orașe, 99,3% dintre locuitori au acces la canalizare, în timp ce la sate procentul coboară la 19%, ceea ce înseamnă că patru din cinci români care trăiesc în mediul rural nu dispun de un sistem centralizat de evacuare a apelor uzate. Aproximativ patru milioane de oameni scot încă apă din fântână cu găleata sau cu hidroforul, într-o țară prin care trece unul dintre marile fluvii ale Europei. Nu lipsa apei explică această situație, ci lipsa investiției constante și coerente în conducta care o duce până acasă.
De la gestiune la strategie
Apa minerală și termală a țării, moștenită încă din perioada romană la Băile Herculane și exploatată astăzi într-o rețea de stațiuni de la Techirghiol până în Bazinul Ciucului, rămâne un capital economic insuficient valorificat, tratat mai degrabă ca patrimoniu nostalgic decât ca activ turistic și medical competitiv la scară europeană. În același timp, resursele subterane, cele mai stabile și mai puțin vulnerabile la variațiile climatice dintre toate categoriile de apă dulce, continuă să fie privite ca o rezervă de ultimă instanță, nu ca o componentă strategică a securității naționale pe termen lung. Directiva-cadru europeană privind apa impune statelor membre o gestiune integrată, pe bazine hidrografice, care leagă calitatea apei de sănătatea ecosistemelor și de dezvoltarea economică. România a transpus această directivă în legislație, dar distanța dintre transpunerea legală și practica administrativă de pe teren rămâne, în acest domeniu ca și în multe altele, principala noastră vulnerabilitate.
Soluții
Patru direcții concrete pot transforma acest tablou, în bună parte descurajator, într-un avantaj administrat cu seriozitate.
- Reabilitarea selectivă a sistemului de irigații, concentrată pe suprafețele cu adevărat viabile economic, nu pe reconstrucția nostalgică a întregii infrastructuri din 1989, ar readuce sub udare zonele sudice și estice ale țării, cele mai expuse secetei tot mai frecvente din ultimii ani.
- Accelerarea racordării rurale la apă și canalizare, folosind fondurile deja alocate prin Planul Național de Redresare și Reziliență și prin programul Anghel Saligny, ar putea închide în mai puțin de un deceniu diferența care lasă astăzi patru din cinci gospodării de la sate fără canalizare centralizată.
- O poziție diplomatică activă pe Dunăre, care să transforme România dintr-un participant pasiv la negocierile transfrontaliere într-un actor care își apără explicit interesul hidric național, este condiția fără de care orice strategie internă rămâne vulnerabilă la decizii luate în amonte.
- O strategie națională distinctă pentru apele subterane, tratate ca rezervă strategică separată de apa de suprafață, alături de o valorificare economică serioasă a apelor minerale și termale, printr-un brand turistic-medical coerent, ar transforma un patrimoniu istoric prea des lăsat în conservare pasivă într-o sursă activă de venit și de sănătate publică.
Este exact traseul pe care episoadele următoare ale acestei serii îl vor urmări prin hrană, prin pădure, prin energie, până la sinteza finală a ceea ce numim avantajul românesc. Deocamdată, un singur gând merită reținut:
România nu duce lipsă de apă în sensul geografic al cuvântului. Duce lipsă de o administrare care să trateze fiecare picătură ca pe ceea ce este cu adevărat: o resursă finită, împărțită cu alte zece state, și prea prețioasă pentru a mai fi lăsată să se scurgă, ca în anii nouăzeci, printre degetele unei țări care privea în altă parte.
